ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 297/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

calea contenciosului administrativ, la data de 7 octombrie 2003, reclamanta P.M.

a solicitat în contradictoriu cu Casa de Pensii a municipiului București, să se

dispună anularea hotărârii nr. 6121/4492 din 16 iulie 2003 a Comisiei pentru

aplicarea Legii nr. 189/2000, prin care i s-a respins cererea privind

recunoașterea calității de beneficiar al prevederilor acestei legi.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat, în esență, că sub motivația că actele depuse conțin

elemente contradictorii, pârâta i-a respins în mod nejustificat cererea, deși

consideră că a făcut dovada că s-a refugiat din Basarabia, în perioadele

septembrie 1940 - decembrie 1941 și din martie 1944, după care a rămas

definitiv în România.

Prin sentința civilă nr. 2030

din 27 noiembrie 2003, Curtea de Apel București, secția de contencios

administrativ, a admis acțiunea reclamantei P.M., a anulat hotărârea nr. 6121/4492

din 16 iulie 2003, emisă de pârâta Casa de Pensii a municipiului București, pe

care a obligat-o să-i recunoască reclamantei, calitatea de beneficiară a O.G. nr.

105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările

ulterioare și să constate că perioadele de refugiu septembrie 1940 - decembrie

1941 și martie 1944 - 6 martie 1945 se încadrează în dispozițiile art. 1 lit. c)

din Legea nr. 189/2000.

Pentru a se pronunța în

acest sens, instanța de fond a reținut că din probele administrate în cauză

rezultă că reclamanta, împreună cu mama sa, R.L., s-a refugiat în perioada septembrie

1940 - decembrie 1941, din Chișinău (Basarabia), în județul Argeș, din România

și ulterior, din martie 1944, după care s-a stabilit definitiv în România, fără

a se mai întoarce în Basarabia.

În consecință, instanța a

reținut că reclamanta se încadrează în dispozițiile art. 1 lit. c) din Legea nr.

189/2000, fiind îndreptățită să beneficieze de drepturile prevăzute de acest

act normativ.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, pârâta Casa de Pensii a municipiului București, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

În esență, se susține că

instanța de fond a greșit apreciind, ca fiind edificatoare probele

administrate, în sensul că nu s-a făcut dovada refugiului, prin depunerea

actelor la dosarul comisiei de specialitate.

Examinându-se sentința

atacată, în raport cu criticile formulate, cu probele administrate în cauză,

precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, se constată că recursul

este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Potrivit dispozițiilor art. 6

1

din O.G. nr. 105/1999, așa cum a fost completată și modificată, dovedirea

situațiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte

oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în

care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

În cauză, din actele de

stare civilă și din certificatele nr. 22015A din 20 martie 1945 și 20744 din 19

ianuarie 1945, rezultă că reclamanta și mama sa, R.L., s-au refugiat din

Chișinău - Basarabia, în România, prima dată în perioada septembrie 1940 -

decembrie 1941 și a doua oară în martie 1944, după care s-au stabilit definitiv

în România.

Aceste înscrisuri se

coroborează cu declarațiile autentificate ale celor 4 martori, din care rezultă

aceeași situație, dovedindu-se, astfel, că reclamanta se încadrează în

dispozițiile art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, fiind o persoană

persecutată din motive etnice.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Casa de Pensii a municipiului București împotriva sentinței civile nr. 2030

din 27 noiembrie 2003, a Curții de Apel București, secția de contencios

administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 ianuarie 2005.