ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1625/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe calea contenciosului administrativ, la data de 8 iulie 2004, reclamanta M.E. a solicitat în contradictoriu cu Casa de Pensii a municipiului București, să se dispună anularea hotărârii nr. 12378/10975 din 13 mai 2004, a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, prin care i s-a respins cererea privind recunoașterea calității de beneficiară a prevederilor acestei legi. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat, în esență, că prin actele depuse la dosarul comisiei a făcut dovada că după 1940 s-a refugiat din județul Bălți (Basarabia), împreună cu alte rude, astfel că în mod greșit pârâta i-a refuzat recunoașterea calității de beneficiară a prevederilor Legii nr. 189/2000.

Prin sentința civilă nr. 2054 din 12 octombrie 2004, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a admis acțiunea reclamantei M.V., a anulat hotărârea nr. 12378/10795 din 13 mai 2004, emisă de pârâta Casa de Pensii a municipiului București, pe care a obligat-o să-i recunoască reclamantei, calitatea de beneficiară a O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, pentru perioadele 6 septembrie 1940 - 15 iunie 1941 și 15 iunie 1944 - 6 martie 1945, începând cu 1 noiembrie 2003. Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de fond a reținut că din probele administrate în cauză, rezultă că reclamanta a făcut dovada încadrării în prevederile legale, pentru a i se putea recunoaște calitatea de refugiată și a i se acorda drepturile corespunzătoare.

Astfel, din declarațiile de martor existente la dosarul cauzei, rezultă că reclamanta și familia sa au locuit în comuna Sofia, județul Bălți din Basarabia, până în vara anului 1940, când s-au refugiat în România, de unde au revenit în anul următor, refugiindu-se pentru a doua oară, în martie 1944. În consecință, a reținut că în cauză, reclamanta îndeplinește condițiile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, așa cum a fost aprobată și modificată de Legea nr. 189/2000. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, Casa de Pensii a municipiului București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Recurenta a susținut că potrivit dispozițiilor cuprinse în Normele aprobate prin H.G.

nr. 127/2002 și în adresa C.N.P.A.S. nr. 1026, în lipsa documentelor oficiale, dovada persecuției din motive etnice se poate face prin declarații cu martori, autentificate prin notariat, în care să se menționeze începutul și sfârșitul perioadei de refugiu. Or, prin înscrisurile depuse la dosarul comisiei, reclamanta nu a dovedit prezența ei pe teritoriul Basarabiei, anterior anului 1940. În declarațiile martorilor D.L. și G.E. se face referire, în mod generic, la anul 1940, neputând fi luate în considerare, întrucât nu sunt specificate împrejurările în care au cunoscut familia petentei. Pentru valorificarea dovezilor ulterioare, era necesar ca reclamanta să prezinte o nouă cerere, comisiei de specialitate, care să stabilească perioada acordării acestor drepturi.

Examinându-se sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, se constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Conform art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, beneficiază de prevederile ordonanței, persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor instaurate în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții pe motive etnice, printre situațiile prevăzute de lege fiind și aceea a strămutării în altă localitate, decât cea de domiciliu [art. 1 lit. c)]. Potrivit dispozițiilor art. 6 1 din O.G.

nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, dovedirea situațiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege. Conform declarațiilor date de D.L. și G.E., reclamanta și ceilalți membri ai familiei sale au locuit în comuna Sofia, județul Bălți, unde aveau proprietăți. În vara anului 1940 când Basarabia a fost cedată U.R.S.S., M.I., împreună cu fiicele V.A. și R.E. s-au refugiat în România; în vara anului 1941 au revenit în comuna Sofia, refăcându-și gospodăria, iar în luna martie 1944 s-au refugiat din nou și nu s-au mai întors în Basarabia.

Aceste probe au fost completate cu o altă declarație a două martore, B.E.S. și B.A.S., cu domiciliul în localitatea Bălți, care au arătat că M.I., împreună cu familia au deținut în satul Sofia, un conac și 3 ha de teren arabil, livadă de pomi fructiferi și alte bunuri mobile care au rămas pe teritoriul satului. Așadar, nu pot fi reținute apărările recurentei, în sensul că reclamanta nu a făcut dovada refugiului pe motive etnice, precum și a perioadei în care a avut loc refugiul. Pentru aceste considerente și cum în cauză nu există nici motive de casare de ordine publică, se va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Casa de Pensii a municipiului București împotriva sentinței civile nr. 2054 din 12 octombrie 2004 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 martie 2005.