ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2345/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe calea contenciosului administrativ la data de 21 aprilie 2004, reclamanta S.S. a solicitat în contradictoriu cu Casa de Pensii a municipiului București, să se dispună anularea hotărârii nr. 11279/10819 din 12 martie 2004 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, prin care i s-a respins cererea privind recunoașterea calității de beneficiară a prevederilor acestei legi. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat, în esență, că s-a născut în Basarabia, la 16 ianuarie 1937, iar în luna martie 1944, s-a refugiat împreună cu tatăl său, în România. A menționat că refugiul a fost determinat de ocuparea teritoriului basarabean de către trupele sovietice, în condițiile în care mama sa și cei patru frați rămași în Basarabia, au fost deportați.

Prin sentința nr. 1486 din 16 iunie 2004, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a admis acțiunea reclamantei S.S., a anulat hotărârea nr. 11279/10819 din 12 martie 2004, emisă de pârâta Casa de Pensii a municipiului București, pe care a obligat-o să-i recunoască reclamantei, calitatea de beneficiară a O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, pentru perioada 1 martie 1944 - 6 martie 1945 și acordarea drepturilor ce decurg din această calitate, începând cu data de 1 noiembrie 2003. Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de fond a reținut că din probele administrate în cauză rezultă că reclamanta a făcut dovada cu declarațiile autentificate ale martorilor, că s-a refugiat în România, împreună cu tatăl său, în martie 1944, fără a mai reveni pe teritoriul Basarabiei.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, pârâta Casa de Pensii a municipiului București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În esență, se susține că la data emiterii hotărârii atacate, la dosarul comisiei de specialitate a recurentei nu au fost depuse documente oficiale sau negația instituțiilor de specialitate, sentința instanței de fond întemeindu-se exclusiv pe declarațiile de martori. Examinându-se sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, se constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Conform art. 1 din O.G.

nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, beneficiază de prevederile ordonanței, persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor instaurate începând cu 6 septembrie 1940 și până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții pe motive etnice, printre situațiile prevăzute de lege fiind și aceea a strămutării în altă localitate, decât cea de domiciliu [art. 1 lit. c)]. Prin Normele pentru aplicarea O.G. nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, s-a precizat că prin persoană refugiată se înțelege persoana care a fost mutată sau obligată să își schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice, precum și persoanele care au fost expulzate, sau refugiate sau cele care au făcut obiectul unui schimb de populație, ca urmare a unui tratat bilateral.

Prin aceleași norme s-a specificat că dovada încadrării în situațiile prevăzute prin ordonanța menționată, se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente sau, în lipsa acestora, prin declarație cu martori. Totodată, prin art. 6 1 din O.G. nr. 105/1999, așa cum a fost introdus prin Legea nr. 319/2002, se prevede că dovada se poate face și prin orice mijloc de probă prevăzut de lege. În mod corect, instanța de fond a reținut că reclamanta a făcut dovada cu declarațiile autentificate ale martorilor, că s-a refugiat în România, împreună cu tatăl său, în martie 1944, fără a mai reveni în Basarabia. În consecință, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Casa de Pensii a municipiului București împotriva sentinței civile nr. 1486 din 16 iunie 2004, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 aprilie 2005.