ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 340/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 14 ianuarie 2004, reclamanta M.V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii a municipiului București, anularea hotărârii nr. 8871/5765 din 30 octombrie 2003, emisă de pârâtă și obligarea acesteia să-i ateste calitatea de beneficiară al Legii nr. 189/2000. În motivarea cererii sale, reclamanta a arătat că este îndreptățită la acordarea drepturilor compensatorii prevăzute de legea menționată, întrucât din cauza persecuțiilor etnice, la 20 martie 1944, împreună cu familia s-a refugiat din localitatea de domiciliu, comuna Pârcova, județul Bălți, în România, comuna Amara, județul Râmnicu Sărat și, cu toate că, a depus toate dovezile în acest sens, pârâta i-a respins nejustificat cererea.

Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 326 din 18 februarie 2004, a admis acțiunea, a anulat hotărârea contestată și a obligat pârâta să stabilească reclamantei, calitatea de beneficiară a Legii nr. 189/2000, art. 1 lit. c), pentru perioada de la 20 martie 1944, la 6 martie 1945 și să emită o nouă hotărâre în acest sens, cu acordarea drepturilor corespunzătoare, începând cu data de 1 decembrie 2002. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanta a făcut dovada, prin probele administrate, a încadrării sale în situația prevăzută de art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, întrucât începând cu data de 20 martie 1944, s-a refugiat împreună cu familia, din motive etnice, din localitatea de domiciliu din Basarabia, în România.

Împotriva sentinței a declarat recurs, în termen legal, pârâta Casa de Pensii a municipiului București, susținând că autorizația nr. 649/1944, depusă la dosarul comisiei, nu a putut fi avută în vedere, fiind ilizibilă, iar declarațiile martorilor au fost depuse abia în faza judecății în primă instanță, și nu la comisie, motiv pentru care, consideră că data acordării drepturilor trebuie să fie data formulării acțiunii judiciare. În ședința publică de la 25 ianuarie 2005, s-a prezentat soțul reclamantei, M.P.M., care a susținut și a dovedit că intimata-reclamantă a decedat la data de 9 iunie 2004, el fiind unicul moștenitor legal și testamentar. Recursul este nefondat.

Din probele administrate în cauză, respectiv acte și declarații de martori, rezultă că reclamanta a făcut dovada refugiului său, împreună cu familia, începând cu data de 20 martie 1944. Astfel, prin autorizația nr. 649 din 19 martie 1944, eliberată de Primăria comunei Ghizdița, județul Soroca, rezultă că s-a autorizat evacuarea reclamantei, împreună cu membrii familiei sale, iar dovada suplimentară o constituie declarațiile martorilor M.Z. și B.V. Nu are relevanță pentru stabilirea adevărului, a situației reale de fapt, momentul depunerii acestor dovezi, după cum nu se pot acorda drepturile prevăzute de lege, de la data formulării acțiunii în justiție, întrucât, potrivit art. 5 din H.G. nr. 127/2002, aceste drepturi se acordă începând cu luna următoare depunerii cererii la autoritatea publică.

În consecință, față de dovezile de la dosar, se reține că sentința instanței de fond este legală și temeinică, considerente pentru care recursul declarat în cauză, este nefondat și urmează să fie respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta Casa de Pensii a municipiului București împotriva sentinței civile nr. 326 din 18 februarie 2004, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 ianuarie 2005.