ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 334/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 4 noiembrie 2003, reclamanta I.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii a municipiului București, anularea hotărârii nr. 7767/7049 din 12 septembrie 2003, emisă de pârâtă și obligarea acesteia să emită o nouă hotărâre, prin care să-i ateste calitatea de beneficiară al Legii nr. 189/2000. Motivându-și cererea, reclamanta a arătat că este îndreptățită la acordarea drepturilor compensatorii prevăzute de actul normativ indicat, întrucât în perioada martie 1943 - martie 1945, s-a refugiat împreună cu părinții, din motive etnice, din localitatea Strășeni, județul Lăpușna - U.R.S.S., în România, în localitatea Galicea Mare, județul Dolj.

Pârâta, însă, i-a respins în mod nelegal, cererea. Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 211 din 4 februarie 2004, a admis acțiunea, a anulat hotărârea atacată și a obligat pârâta, să-i stabilească reclamantei, calitatea de beneficiară a Legii nr. 189/2000, art. 1 lit. c), pentru perioada de la 11 aprilie 1944, la 6 martie 1945 și să emită o nouă hotărâre în acest sens, cu acordarea drepturilor corespunzătoare, începând cu 1 februarie 2003. Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că din coroborarea probelor administrate, reiese că reclamanta și-a dovedit statutul de refugiată, ca urmare a persecuțiilor etnice, încadrându-se, astfel, în dispozițiile art. 1 lit. c) din O.G.

nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000. Împotriva sentinței a declarat recurs, în termen legal, pârâta Casa de Pensii a municipiului București, susținând, în esență, că aprecierea încadrării intimatei în dispozițiile legii, trebuie făcută de către instanță, numai în raport cu data depunerii dovezilor la comisia de specialitate. Or, în speță intimata nu a depus dovezi concludente pentru admiterea cererii. Criticile formulate sunt neîntemeiate. În conformitate cu dispozițiile art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, beneficiază de prevederile acestui act normativ, persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții din motive etnice, fiind strămutată în altă localitate, decât cea de domiciliu.

În art. 2 din Normele pentru aplicarea prevederilor O.G. nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, s-a precizat că „prin persoană care a fost strămutată în altă localitate, în sensul O.G. nr. 105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să își schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice. În această categorie se includ și persoanele care au fost expulzate, s-au refugiat, precum și cele care au făcut obiectul unui schimb de populație, ca urmare a unui tratat bilateral”. În cauză, așa cum în mod corect a reținut instanța de fond, prin copia extrasului după „Registrul cu evidența refugiaților de toate categoriile, veniți și stabiliți pe teritoriul județului Dolj, din județul Lăpușna”, coroborat cu declarațiile martorilor C.M.

și G.M., intimata-reclamantă a dovedit că se încadrează în prevederile legale mai sus citate, refugiul său împreună cu familia, din aprilie 1944, până la 6 martie 1945, din localitatea de domiciliu, din județul Lăpușna, U.R.S.S., în România, județul Dolj, constituind o modalitate de persecuție etnică în accepțiunea actului normativ în discuție. Întrucât prima instanță a dat o corectă dezlegare, cauzei deduse judecății, a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, motiv pentru care, în considerarea prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Curtea va respinge prezentul recurs, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta Casa de Pensii a municipiului București împotriva sentinței civile nr. 211 din 4 februarie 2004, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 ianuarie 2005.