ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1865/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București, sub nr. 3058 din 9 septembrie 2003, reclamanta N.L. a solicitat în

contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii a municipiului București, anularea

hotărârii nr. 6050/4973 din 15 iulie 2003, emisă de pârâtă. pe seama

reclamantei și obligarea pârâtei. să emită o nouă decizie. prin care să-i

recunoască reclamantei. calitatea de beneficiară a drepturilor prevăzute de

Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, și pentru

perioada 8 ianuarie 1941 - 19 aprilie 1943.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că prin cererea adresată Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 189/2000

din cadrul Casei de Pensii a municipiului București, a menționat două perioade

de refugiu, însă comisia nu i-a luat în considerare prima perioadă, respectiv,

8 ianuarie 1941 - 19 aprilie 1943, când, s-a aflat în refugiu la Iași, împreună cu părinții și frații săi, conform actelor doveditoare atașate la cerere.

Pârâta Casa de Pensii a municipiului

București a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii,

arătând că reclamanta nu a făcut dovada cu acte oficiale, a primei perioade de

refugiu, așa cum prevede art. 6

1

din Legea nr. 319/2002.

Curtea de Apel București, secția de

contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 1668 din 21 octombrie 2003,

a admis în parte, acțiunea reclamantei, a anulat hotărârea nr. 6050/4973 din 15

iulie 2003 și a obligat pârâta, să emită o nouă hotărâre, prin care să-i

recunoască reclamantei, calitatea de beneficiară a drepturilor prevăzute de

Legea nr. 189/2000, pentru perioadele 8 ianuarie - 31 decembrie 1941 și 15

martie 1944 - 6 martie 1945, începând cu data de 1 noiembrie 2002.

Pentru a pronunța astfel, instanța a

reținut că:

- din certificatul de identitate nr.

2658 din 19 martie 1941, eliberat de Prefectura județului Iași - Biroul

Refugiaților, rezultă că mama reclamantei, împreună cu cei trei copii ai săi,

printre care și reclamanta, s-au refugiat, la data de 8 ianuarie 1941, din

Basarabia - Bălți, la Iași, iar din încheierea de legalizare a copiilor

certificatului de naționalitate, întocmită de Tribunalul Județean Iași, secția

a III-a, cu nr. 8678 din 1 octombrie 1941, rezultă că la acea dată, reclamanta

și familia sa se aflau la Iași;

- perioada de refugiu 8 ianuarie

1941 - 19 aprilie 1943, menționată de reclamantă, în acțiunea adresată

instanței, nu poate fi pusă în discuție, întrucât aceasta excede cererii

adresate autorității publice emitente a actului administrativ atacat, iar

instanța nu se poate pronunța decât în limitele cererii adresate acestei

autorități administrative.

Împotriva acestei sentințe au

declarat recurs, atât reclamanta, cât și pârâta.

Reclamanta, prin motivele de recurs,

a arătat că, în mod greșit, instanța de judecată a reținut că în cererea

adresată autorității publice pârâte, este vorba de o perioadă de refugiu

exprimată în ani calendaristici, respectiv anii 1941 și 1945 ori, actul

administrativ contestat nu a luat în calcul anul calendaristic, ci perioada de

refugiu ca atare, fără să facă vreo referire la perioada de până în anul 1944

și la actele depuse în justificarea acestei perioade.

Pârâta, prin motivele de recurs, a

susținut că:

- sentința instanței de fond este

nelegală, sub aspectul datei de la care s-au acordat drepturile, în sensul că

acestea au fost acordate în raport cu data depunerii cererii, la autoritatea

publică, deși cererea nu a fost însoțită de acte doveditoare, în loc să fie

acordate în raport cu data cererii de chemare în judecată, actele doveditoare

fiind depuse doar la dosarul instanței de judecată;

- instanța de judecată nu a

exercitat un rol activ în ceea ce privește stabilirea primei perioade de

refugiu, în sensul că nu au fost solicitate probe care să facă dovada exactă a

acestei perioade.

Examinând sentința atacată, în

raport cu criticile formulate, cu probele administrate și cu dispozițiile

legale incidente cauzei, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ.,

această instanță constată că recursul declarat de reclamanta N.L., este

nefondat, după cum se va arăta în cele ce urmează.

Potrivit art. 1 lit. c) din Legea nr.

189/2000, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 586/2002, de prevederile

acestei legi beneficiază persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor

instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a avut

de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau

strămutată în altă localitate.

Art. 6

1

din Legea nr. 319/2002,

prevede că dovedirea situațiilor de persecuție din motive etnice, se face cu

acte oficiale, eliberate de către organele competente, iar în cazul în care

aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

În cererea nr. 12826 din 23

octombrie 2002, adresată pârâtei și depusă ca probă în recurs, sunt menționate

de către reclamantă, actele doveditoare în sprijinul cererii sale, respectiv,

acte de stare civilă și acte care fac dovada perioadei de refugiu. Astfel, din

încheierea de legalizare a carnetului de identitate nr. 2658 din 19 martie 1941,

eliberat de Comisariatul general pentru asistența populației venită din

Basarabia și Bucovina, precum și din biletele de călătorie pentru evacuați și

foile de drum pentru bagaje, rezultă că în perioada 8 ianuarie 1941 - 15 martie

1944, reclamanta, împreună cu mama și frații săi, s-au aflat în refugiu la Iași și Târgu Jiu, refugiu ce a continuat și după această dată, conform certificatului

eliberat de Primăria orașului Balș, județul Romanați.

Prin urmare, în mod greșit, instanța

de fond a respins cererea reclamantei, privind recunoașterea în întregime a

perioadei de refugiu cuprinsă între 8 ianuarie 1941 și 15 martie 1944.

Cât privește recursul declarat de

pârâta Casa de Pensii a municipiului București, acesta este nefondat.

Prima critică invocată de

recurenta-pârâtă, cu privire la data de acordare a drepturilor ce se cuvin

reclamantei, este nejustificată, întrucât, așa cum s-a arătat mai sus,

reclamanta a făcut dovada situației de refugiată, cu acte oficiale eliberate de

organele competente, acte ce au fost atașate la cererea adresată pârâtei.

Și cea de-a doua critică, invocată

de recurenta-pârâtă, cum că instanța de fond nu a manifestat un rol activ în

ceea ce privește dovada exactă a primei perioade de refugiu, este

nejustificată, întrucât probele prezentate de reclamantă fac această dovadă.

Față de cele arătate, recursul

declarat de reclamantă va fi admis, sentința instanței de fond va fi casată,

iar acțiunea reclamantei va fi admisă, cu consecința recunoașterii ca perioadă

de refugiu, și a intervalului 8 ianuarie 1941 - 15 martie 1944.

Pe cale de consecință, recursul declarat de pârâta Casa de

Pensii a municipiului București va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat N.L.

împotriva sentinței civile nr. 1668 din 21 octombrie 2003 a Curții de Apel

București, secția de contencios administrativ.

Casează sentința atacată, în sensul

că admite acțiunea formulată de reclamantă, recunoscând ca perioadă de refugiu,

și intervalul 8 ianuarie 1941 - 15 martie 1944.

Respinge recursul declarat de Casa

de Pensii a municipiului București.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 11 mai 2004.