ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1865/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București, sub nr. 3058 din 9 septembrie 2003, reclamanta N.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii a municipiului București, anularea hotărârii nr. 6050/4973 din 15 iulie 2003, emisă de pârâtă. pe seama reclamantei și obligarea pârâtei. să emită o nouă decizie. prin care să-i recunoască reclamantei.

calitatea de beneficiară a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, și pentru perioada 8 ianuarie 1941 - 19 aprilie 1943. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin cererea adresată Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 189/2000 din cadrul Casei de Pensii a municipiului București, a menționat două perioade de refugiu, însă comisia nu i-a luat în considerare prima perioadă, respectiv, 8 ianuarie 1941 - 19 aprilie 1943, când, s-a aflat în refugiu la Iași, împreună cu părinții și frații săi, conform actelor doveditoare atașate la cerere. Pârâta Casa de Pensii a municipiului București a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, arătând că reclamanta nu a făcut dovada cu acte oficiale, a primei perioade de refugiu, așa cum prevede art. 6 1 din Legea nr. 319/2002.

Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 1668 din 21 octombrie 2003, a admis în parte, acțiunea reclamantei, a anulat hotărârea nr. 6050/4973 din 15 iulie 2003 și a obligat pârâta, să emită o nouă hotărâre, prin care să-i recunoască reclamantei, calitatea de beneficiară a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, pentru perioadele 8 ianuarie - 31 decembrie 1941 și 15 martie 1944 - 6 martie 1945, începând cu data de 1 noiembrie 2002. Pentru a pronunța astfel, instanța a reținut că: - din certificatul de identitate nr. 2658 din 19 martie 1941, eliberat de Prefectura județului Iași - Biroul Refugiaților, rezultă că mama reclamantei, împreună cu cei trei copii ai săi, printre care și reclamanta, s-au refugiat, la data de 8 ianuarie 1941, din Basarabia - Bălți, la Iași, iar din încheierea de legalizare a copiilor certificatului de naționalitate, întocmită de Tribunalul Județean Iași, secția a III-a, cu nr. 8678 din 1 octombrie 1941, rezultă că la acea dată, reclamanta și familia sa se aflau la Iași; - perioada de refugiu 8 ianuarie 1941 - 19 aprilie 1943, menționată de reclamantă, în acțiunea adresată instanței, nu poate fi pusă în discuție, întrucât aceasta excede cererii adresate autorității publice emitente a actului administrativ atacat,

iar instanța nu se poate pronunța decât în limitele cererii adresate acestei autorități administrative. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, atât reclamanta, cât și pârâta. Reclamanta, prin motivele de recurs, a arătat că, în mod greșit, instanța de judecată a reținut că în cererea adresată autorității publice pârâte, este vorba de o perioadă de refugiu exprimată în ani calendaristici, respectiv anii 1941 și 1945 ori, actul administrativ contestat nu a luat în calcul anul calendaristic, ci perioada de refugiu ca atare, fără să facă vreo referire la perioada de până în anul 1944 și la actele depuse în justificarea acestei perioade.

Pârâta, prin motivele de recurs, a susținut că: - sentința instanței de fond este nelegală, sub aspectul datei de la care s-au acordat drepturile, în sensul că acestea au fost acordate în raport cu data depunerii cererii, la autoritatea publică, deși cererea nu a fost însoțită de acte doveditoare, în loc să fie acordate în raport cu data cererii de chemare în judecată, actele doveditoare fiind depuse doar la dosarul instanței de judecată; - instanța de judecată nu a exercitat un rol activ în ceea ce privește stabilirea primei perioade de refugiu, în sensul că nu au fost solicitate probe care să facă dovada exactă a acestei perioade. Examinând sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cu probele administrate și cu dispozițiile legale incidente cauzei, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., această instanță constată că recursul declarat de reclamanta N.L., este nefondat, după cum se va arăta în cele ce urmează. Potrivit art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 586/2002, de prevederile acestei legi beneficiază persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate. Art. 6 1 din Legea nr. 319/2002, prevede că dovedirea situațiilor de persecuție din motive etnice, se face cu acte oficiale, eliberate de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

În cererea nr. 12826 din 23 octombrie 2002, adresată pârâtei și depusă ca probă în recurs, sunt menționate de către reclamantă, actele doveditoare în sprijinul cererii sale, respectiv, acte de stare civilă și acte care fac dovada perioadei de refugiu. Astfel, din încheierea de legalizare a carnetului de identitate nr. 2658 din 19 martie 1941, eliberat de Comisariatul general pentru asistența populației venită din Basarabia și Bucovina, precum și din biletele de călătorie pentru evacuați și foile de drum pentru bagaje, rezultă că în perioada 8 ianuarie 1941 - 15 martie 1944, reclamanta, împreună cu mama și frații săi, s-au aflat în refugiu la Iași și Târgu Jiu, refugiu ce a continuat și după această dată, conform certificatului eliberat de Primăria orașului Balș, județul Romanați.

Prin urmare, în mod greșit, instanța de fond a respins cererea reclamantei, privind recunoașterea în întregime a perioadei de refugiu cuprinsă între 8 ianuarie 1941 și 15 martie 1944. Cât privește recursul declarat de pârâta Casa de Pensii a municipiului București, acesta este nefondat. Prima critică invocată de recurenta-pârâtă, cu privire la data de acordare a drepturilor ce se cuvin reclamantei, este nejustificată, întrucât, așa cum s-a arătat mai sus, reclamanta a făcut dovada situației de refugiată, cu acte oficiale eliberate de organele competente, acte ce au fost atașate la cererea adresată pârâtei. Și cea de-a doua critică, invocată de recurenta-pârâtă, cum că instanța de fond nu a manifestat un rol activ în ceea ce privește dovada exactă a primei perioade de refugiu, este nejustificată, întrucât probele prezentate de reclamantă fac această dovadă.

Față de cele arătate, recursul declarat de reclamantă va fi admis, sentința instanței de fond va fi casată, iar acțiunea reclamantei va fi admisă, cu consecința recunoașterii ca perioadă de refugiu, și a intervalului 8 ianuarie 1941 - 15 martie 1944. Pe cale de consecință, recursul declarat de pârâta Casa de Pensii a municipiului București va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat N.L. împotriva sentinței civile nr. 1668 din 21 octombrie 2003 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ. Casează sentința atacată, în sensul că admite acțiunea formulată de reclamantă, recunoscând ca perioadă de refugiu, și intervalul 8 ianuarie 1941 - 15 martie 1944. Respinge recursul declarat de Casa de Pensii a municipiului București. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 mai 2004.