ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6572/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6572/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1511/2009 Tribunalul

Alba a respins contestația formulată de reclamanții M.A. și A.M. împotriva

Dispoziției nr. 510 din 2 octombrie 2009 dată de Primarul municipiului Alba

Iulia.

Pentru a pronunța

această hotărâre prima instanță a reținut că prin Dispoziția nr. 510 din 2

octombrie 2009 pârâtul Primarul municipiului Alba Iulia a respins, în temeiul art.

22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 modificată, ca tardivă notificarea pe care

aceștia au  depus-o prin Biroul Executorului Judecătoresc S.F. din Alba Iulia

cu privire la imobilele înscrise în CF Alba Iulia, transcrise în CF Alba Iulia,

CF Alba Iulia și CF Alba Iulia.

S-a reținut că în mod

corect notificarea a fost respinsă ca tardivă deoarece potrivit dispozițiilor art.

22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată „Persoana îndreptățită va

notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi

persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului”. Acest

termen a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001, O.U.G. nr. 145/2001

și O.U.G. nr. 184/2002 până în data de 14 februarie 2002, când notificările

formulate în baza Legii nr. 10/2001 mai puteau fi depuse.

Instanța de fond a

reținut că este întemeiată și excepția decăderii din dreptul de a mai solicita

în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, având în vedere

prevederile art. 22 al.5 din Legea nr. 10/2001 republicată potrivit cărora

„nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării

atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în

natură sau prin echivalent”.

Având în vedere

textele legale citate instanța a concluzionat în sensul că voința legiuitorului

este în sensul de a sancționa pe cei care în termenul legal nu au dat curs

dispozițiilor imperative ale Legii nr. 10/2001 modificată.

Ca temei al

excepțiilor de mai sus, instanța de fond a mai reținut și Decizia nr. 655 din 8

decembrie 2005 a Curții Constituționale referitoare la respingerea excepției de

neconstituționalitate a prevederilor art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și

practica juridică constantă în materie.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții, care a fost respins ca nefondat prin

decizia nr. 33/ A din 12 martie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Pentru a pronunța

această decizie instanța a reținut că reclamanții invocând dispozițiile Legii nr.

10/2001 au depus notificarea înregistrată la Biroul Executorului Judecătoresc S.F. în data de 17 aprilie 2009 adresată Primarului

municipiului Alba Iulia și înregistrată la Primăria Alba Iulia sub nr. 13517/2009, prin care au solicitat emiterea unei dispoziții prin

care să se dispună restituirea în natură a imobilelor înscrise în CF Alba Iulia

curte și grădină de 396 mp și CF Alba Iulia, casă de 128 mp (fost înscris în CF

Alba Iulia) precum și despăgubiri pentru imobilele înscrise în CF Alba Iulia.

Notificatorii au solicitat trimiterea dispoziției la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Dispoziția nr. 510

din 2 octombrie 2009 a Primarului municipiului Alba Iulia a respins ca tardivă

notificarea cu privire la imobilele descrise mai sus în temeiul dispozițiilor art.

22 din Legea nr. 10/2001.

Legea nr. 10/2001

este o lege specială în materia revendicării imobiliare prin care legiuitorul a

încercat să evite perpetuarea stării de incertitudine în ceea ce privește

situația juridică a imobilelor preluate abuziv, cu sau fără titlu valabil, de

către stat sau de către alte persoane juridice, în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989.

În acest scop a fost

instituită prin art. 22 și următoarele din lege o procedură administrativă

obligatorie și una judiciară facultativă ce are ca scop restituirea în natură a

imobilelor - terenuri sau construcții - de către persoane juridice deținătoare,

prin decizie sau dispoziție motivată a organelor sale de conducere, respectiv

primar sau președinte al consiliului județean.

Legiuitorul a condiționat

exercitarea dreptului la restituire a imobilelor de respectarea unor termene,

cum este termenul de 6 luni prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001

modificată, în interiorul căruia trebuie trimisă notificarea către persoana

juridică deținătoare a imobilului, termen prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001,

O.U.G. nr. 145/2001 și O.U.G. nr. 184/2002.

Conform dispozițiilor

art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nerespectarea termenului de 6 luni

prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita

în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

În speță s-a reținut

că este de necontestat că apelanții au formulat notificarea la data de 17

aprilie 2009, cu mult peste termenul legal.

Prin urmare instanța

de fond în mod corect a constatat tardivitatea depunerii notificării și

decăderea ca urmare a incidenței dispozițiilor art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Față de susținerea reclamanților

că aceste dispoziții ale Legii nr. 10/2001vin în contradicție cu prevederile

Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și protocoalele acesteia

ratificate de România prin Legea nr. 30 din 17 mai 1994 instanța a reținut că

normele art. 22 din Legea nr. 10/2001, atât alineatul 1 cât și alineatul 5, au

făcut obiectul controlul Curții Constituționale, care a stabilit că termenul de

6 luni și sancțiunea decăderii nu contravin niciunei dispoziții constituționale.

Astfel, prin Decizia nr.

344/2005 a Curții Constituționale, s-a statuat că recunoașterea sine die a

posibilității persoanelor interesate de a declanșa procedura de recuperare a

imobilelor preluate abuziv de către stat ar fi fost de natură să genereze un

climat de insecuritate juridică în domeniul proprietății imobiliare. De

asemenea, prin Decizia nr. 557 din 25 octombrie 2005 Curtea Constituțională a

statuat că termenul de 6 luni prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

nu este de natură să aducă atingere dreptului de proprietate privată întrucât

potrivit dispozițiilor art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituție

exercitarea dreptului de proprietate trebuie să se facă în limitele legii, iar

potrivit jurisprudenței Curții Constituționale „legiuitorul ordinar este

competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea dreptului de

proprietate, în accepțiunea principală oferită de Constituție, în așa fel încât

să nu vină în coliziune cu interesul general sau cu interesele particulare

legitime ale altor subiecte de drept, instituind limitări rezonabile în

valorificarea acestuia ca drept subiectiv garantat”.

Aceleași considerente

au fost reținute și în deciziile nr. 289/2008, decizia nr. 428/2008, decizia nr.

1057/2008, decizia nr. 533/2008, decizia nr. 1385/2008, decizia nr. 1105/2008

pronunțate de Curtea Constituțională.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a reținut în jurisprudența sa faptul că dreptul la un proces

echitabil nu este un drept absolut și că acesta „poate fi supus la restricții

legitime, cum ar fi termenele legale de prescripție (…)” - cauza Z și alții

împotriva Marii Britanii - astfel, acest drept, care cere prin însăși natura sa

o reglementare din partea statului, poate fi subiectul unor limitări sau

condiționări în timp, cât timp nu este atinsă însăși substanța sa - cauza

Ashingdane contra Regatului Unit al Marii Britanii - 1985.

Cu referire la art. 1

din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului

și a Libertăților Fundamentale, s-a constatat că prevederile legale statuate de

art. 22 din Legea nr. 10/2001 sunt în deplină concordanță cu art. 1 alin. (2)

din Primul Protocol potrivit căruia dispozițiile referitoare la protecția

proprietății private „nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe

care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform

interesului general (…)”.

În acest context instanța

a reținut că articolul 1 al Primului Protocol adițional la CEDO ocrotește doar proprietatea existentă, respectiv drepturile asupra unui bun, speranța

legitimă, ca valoare patrimonială. Astfel CEDO a statuat că art. 1 din

Protocolul nr. 1 nu recunoaște dreptul de a deveni proprietarul unor bunuri; el

se aplică numai cu privire la bunurile actuale ale reclamantului; acesta nu se

poate plânge de o atingere a dreptului de proprietate câtă vreme nu

demonstrează existența lui.

Atât Comisia cât și

Curtea au statuat în mod constant că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează

dreptul de a dobândi un anumit bun.

Reclamanții, a mai

reținut instanța, nu se pot bucura de protecția instituită de art. 1 din Primul

Protocol adițional la convenție întrucât nu au un bun în sensul acestui articol

și aceasta cu atât mai mult cu cât acest articol nu garantează dreptul de a

dobândi un anumit bun.

Reclamanții au fost

proprietarii imobilelor înscrise inițial în CF Alba Iulia, însă prin sentința nr.

157/1964 pronunțată de Tribunalul Alba în Dosar nr. 3429/1963 imobilele au fost

preluate de Statul Român în baza Decretului nr. 111/1951, ca fiind bunuri fără

stăpân sau abandonate.

Reclamanții, întrucât

au solicitat măsuri reparatorii pentru imobilele preluate de Statul Român abia

în anul 2009, nu pot susține că au un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol

adițional la convenție pentru a invoca prevederile acestuia.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs reclamanții solicitând modificarea ei în sensul

admiterii apelului astfel cum a fost formulat.

Criticile aduse

hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte

prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 raportat la art. 312 alin. (3) Teza a

II-a C. proc. civ.

Astfel, recurenții

susțin că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii

în condițiile în care notificarea depusă nu este tardivă întrucât ea trebuie

interpretată în concordanță cu prevederile art. 44 din Constituția României și

cu prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului, fiind de natură a

obliga pârâtul Primarul municipiului Mediaș să se pronunțe pe fond asupra

cererii de retrocedare și a măsurilor reparatorii.

Recurenții mai susțin

că instanța de apel a ignorat dreptul lor de proprietate precum și dispozițiile

art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție.

Recurenții au

solicitat judecarea cauzei în lipsă.

Examinând hotărârea

atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct.

9 C. proc. civ. Înalta Curte reține că recursul estre nefondat.

Astfel, examinând

hotărârea instanței de apel prin prisma dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001,

ce reprezintă sediul materiei în ce privește termenul pentru depunerea

notificărilor, Înalta Curte reține că nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

Potrivit art. 22 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001 persoana îndreptățită va notifica persoana juridică

deținătoare în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a acestei legi,

solicitând restituirea în natură a imobilului.

Art. 22 alin. (5) din

aceeași lege, prevede în mod expres că nerespectarea termenului de 6 luni

prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a se

solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Termenul de 6 luni

prevăzut de art. 22 alin. (1) din lege a fost prelungit succesiv prin O.U.G.

nr. 109/2001, O.U.G. nr. 145/2001 și O.U.G. nr. 184/2002.

În conformitate cu

dispozițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nedepunerea notificării în

termenul de 12 luni prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată

prin cele două ordonanțe de urgență, are așadar consecința decăderii din

dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Dispozițiile legale sus

evocate au caracter imperativ și trebuie aplicate întocmai,neputând da naștere

la o altă interpretare.

Or, în cauză, este de

necontestat că reclamanții au înregistrat la executorul judecătoresc

notificarea abia la 17 aprilie 2009, fiind depusă astfel cu depășirea termenului

legal sus menționat prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001.

În condițiile în care

Legea nr. 10/2001 prevede expres că ultima zi pentru depunerea notificărilor

vizând restituirea imobilelor ce formează obiectul Legii nr. 10/2001 a fost 14

februarie 2002, iar notificarea a fost depusă la 17 aprilie 2009 în mod legal

și corect au reținut instanțele că notificarea nu a fost formulată în termenul

legal.

Astfel, din

perspectiva celor expuse susținerile recurenților legate de greșita aplicare a

legii sunt nefondate cu atât mai mult cu cât nici Legea nr. 247/2005, deși a

adus modificări substanțiale Legii nr. 10/2001, nu a deschis posibilitatea

depunerii de noi notificări și nici nu a repus în termenul de formulare a

notificării în temeiul Legii nr. 10/2001 pe foștii proprietari, care au pierdut

termenul stabilit prin art. 22 din această lege.

Cum termenul de

decădere instituit prin dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 nu a fost

modificat prin Legea nr. 247/2005 rezultă fără posibilitate de echivoc că

notificarea depusă de reclamanți abia la 17 aprilie 2009 este într-adevăr

tardivă.

Dispozițiile art. 22 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001 au constituit obiect al controlului de

constituționalitate, pe considerentul că textul limitează grav dreptul de

proprietate ca drept fundamental al omului.

Astfel, prin Decizia nr.

388/2006 Curtea Constituțională a statuat că termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001

pentru formularea notificării nu este de natură să aducă atingere dreptului de

proprietate privată, prevederile art. 22 din lege, fiind în deplină concordanță

cu dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel nefondată este

și susținerea recurenților legată de faptul că prevederile Legii nr. 10/2001

sub aspectul limitării termenului de depunere a notificărilor vin în

contradicție cu dispozițiile art. 21 din Constituția României.

În art. 2 din

Convenție accesul liber la justiție este conceput ca dreptul oricărei persoane

de a se putea adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și

intereselor sale legitime, garantându-se că exercitarea acestui drept nu poate

fi îngrădită prin nicio lege.

Ca o garanție a

respectării dreptului omului, Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede

în art. 6 pct. 1 dreptul oricărei persoane la un proces echitabil, o componentă

a acestui drept fiind dreptul de acces la instanță.

Dreptul de acces la

instanță însă nu este un drept abstract, acesta putând suferi limitări din

partea puterii de stat, cum ar fi termenele legale de prescripție sau de

decădere, cu scopul salvgardării altor interese, precum și drepturile și

libertățile altora, principiul securității raporturilor juridice.

În acest sens este și

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, această instanță stabilind

constant că pot fi aduse restricții exercițiului dreptului de acces, întrucât

acest drept prin însăși natura sa cere o reglementare din partea statului,

reglementare ce poate varia în timp și spațiu în funcție de resursele comunității

și de nevoile indivizilor, dar și de necesitatea asigurării unui raport

rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele alese (hotărârea

Golder contra Marii Britanii din 1975).

Față de cele expuse

este de reținut că dispozițiile din Legea nr. 10/2001 prin care se stabilește

termenul pentru depunerea notificărilor nu vine în contradicție cu art. 21 din

Constituție, dar nici cu art. 1 din Protocolul 1 la Convenție și nici cu art. 6 CEDO, cum de altfel bine a reținut instanța de apel.

Astfel, nefiind

incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamanților

urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanții M.A. și A.M. împotriva deciziei nr. 33/ A din 12 martie

2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 6 decembrie 2010.