ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4700/2004

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele : La 23 ianuarie 2004 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție contestația în anulare formulată de pârâtul S.G. împotriva deciziei nr. 4869 din 19 noiembrie 2003 pronunțată de secția civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin decizia atacată instanța a respins ca nefondate recursurile declarate de reclamantul N.M. și pârâtul S.G. Contestația în anulare este întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ. teza a II-a. Astfel, după ce a expus un „istoric al raportului juridic dedus spre soluționare”, contestatorul a susținut că nu au fost cercetate toate motivele de recurs invocate, arătând că recursul a fost fundamentat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În continuarea motivării decizia este criticată pe fond, invocându-se greșeli de interpretare a dispozițiilor legale aplicate (art. 7 și art. 8 din Dec. 167/1958) și de apreciere a probelor administrate. Analizând contestația în anulare formulată, precum și dosarul nr. 1250/2003 în care s-a pronunțat decizia contestată, Curtea va respinge contestația ca nefondată, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 318 alin. (1) C. proc. civ. teza a II-a hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare când instanța, respingând recursul ..., a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare. Astfel cum rezultă din dosarul nr. 1250/2003, pârâtul S.G.

a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 228/A din 17 iunie 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, decizie prin care s-a admis apelul reclamantului N. împotriva sentinței civile nr. 433 din 11 iunie 2001 a Tribunalului București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ; sentința apelată a fost anulată în parte, a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune și a fost admisă în parte acțiunea. Pârâtul S. a fost obligat la plata de despăgubiri materiale, de daune morale și a unei prestații lunare de întreținere de la data introducerii acțiunii la data încetării stării de nevoie. Apelul declarat de pârâtul S. împotriva aceleiași sentințe a fost respins ca nefondat, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Decizia a fost considerată netemeinică și nelegală de către pârâtul S., care a declarat recurs, fundamentat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive: - în mod greșit a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța făcând o greșită aplicare a legii, respectiv a Decretului 167/1958.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubelor pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de producerea ei, și anume de la 26 noiembrie 1993, data la care reclamantul a fost pensionat, termenul general de prescripție de 3 ani împlinindu-se la 26 noiembrie 1996, înainte de introducerea acțiunii la 21 martie 1997; - hotărârea este lipsită de temei legal întrucât nu există legătură de cauzalitate între leziunile suferite de reclamant în urma accidentului și agravarea stării de sănătate a acestuia. În cauză nu s-a efectuat o expertiză medico-legală, iar actele medicale aflate la dosarul cauzei nu sunt concludente în ceea ce privește probarea legăturii de cauzalitate.

Pe de altă parte daunele materiale și morale acordate în cuantum exagerat sunt nedovedite. Din motivarea deciziei contestate rezultă însă că instanța de recurs a analizat toate aspectele invocate de recurent. De altfel, contestatorul nu a indicat care din cele două motive nu ar fi fost analizat de instanță. Nemulțumirile sale referitoare la interpretarea unor dispoziții legale și respectiv la modul de interpretare a unor probe administrate, chestiuni preluate de altfel din motivele de recurs, deja analizate de instanță, și care reprezintă, de fapt motivarea prezentei cereri, nu pot constitui motiv al contestației în anulare. Pe calea extraordinară de atac a contestației în anulare legiuitorul a urmărit repararea anumitor neregularități, strict și limitativ prevăzute de lege, în afara problemelor de fond, cum sunt reinterpretarea unor dispoziții legale sau reaprecierea probelor, și nu reglementarea unui recurs la recurs, o reexaminare a fondului de aceeași instanță.

În consecință, constatând că nu sunt întrunite cerințele art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. invocate, contestația în anulare va fi respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge contestația în anulare formulată de pârâtul S.G. împotriva deciziei nr. 4869 din 19 noiembrie 2003 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 iunie 2004.