ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4869/2003

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 1256 din 23 decembrie

2002 a Tribunalului București, secția I penală, inculpatul L.E. la 6 ani

închisoare, pentru infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2)

lit. a), d) și e) C. pen.

S-a făcut aplicarea art. 71 și art.

64 C. pen., a fost menținută starea de arest, computată durata prevenției și

inculpatul a fost obligat să plătească despăgubiri civile și cheltuieli

judiciare în favoarea statului.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut că la data de 20 octombrie 2000 după ce victima și-a parcat

autoturismul în fața blocului unde locuia a ieșit din mașină și a intenționat

să ia rucsacul ce se afla pe bancheta din spate. În acel moment a fost acostată

de către inculpat care apropiindu-se de ea i-a smuls geanta de pe umăr.

În timp ce victima încerca să-și

recupereze geanta, de mașină s-a apropiat un alt individ, condamnat definitiv

într-o altă cauză pentru aceeași faptă, care a luat rucsacul părții civile de

pe banca din spate și a venit către inculpatul L.E. În acest moment victima a

încercat să-și recupereze geanta și rucsacul, toți trei trăgând de acele

obiecte. Cei doi agresori au reușit să păstreze bunurile furate și să fugă

fiind urmați de victimă care nu i-a ajuns.

Împotriva acestei hotărâri

inculpatul a declarat apel care prin decizia nr. 246 din 24 aprilie 2003 a

Curții de apel București, secția a II-a penală, a fost respins.

Inculpatul a declarat recurs.

Apărătorul a menționat că hotărârile

nu sunt legale, deoarece în mod greșit inculpatul a fost condamnat pentru

infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) C. pen., deoarece din

probele administrate nu rezultă cu certitudine vinovăția acestuia pentru fapta

imputată.

În consecință apărătorul a solicitat

admiterea recursului, casarea hotărârilor și achitarea inculpatului în temeiul

art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

În memoriul depus la dosar,

recurentul susține că nu este autorul faptei, anchetatorul nu a făcut o

recunoaștere efectivă din grup, totul bazându-se pe studierea unor fotografii,

iar martorului asistent i s-a spus să declare că el este autorul faptei.

Recursul nu este fondat.

Analizând hotărârile pronunțate se

constată că ele sunt legale și temeinice sub toate aspectele.

Astfel, situația de fapt a fost bine

reținută pe baza probelor complet administrate și corect interpretate.

Sub acest aspect este de remarcat

faptul că declarațiile victimei se coroborează cu procesul verbal de

recunoaștere a inculpatului din albumul foto și cu relatările unei martore din

care rezultă că la data când s-a săvârșit fapta, acesta a avut părul vopsit în

șuvițe blonde.

Instanța reține că declarațiile

părții civile și ale martorei exprimă adevărul, deoarece din dosar nu rezultă

că acestea ar fi interesate să-l acuze pe nedrept pe inculpat atât timp cât ei

nu s-au cunoscut anterior comiterii faptei.

Față de această situație este

evident că efectuarea unei recunoașteri efective din grup nu era necesar și

bine au procedat instanțele respingând cererea de a fi administrată o asemenea

probă.

În afară de aceasta este de

menționat că recurentul nu a contestat împrejurarea că s-a aflat în zona unde a

fost tâlhărită victima, dar a susținut că în acel moment ieșise din secția de

poliție situată vis-a-vis de locul faptei.

De asemenea, declarațiile

inculpatului privind traseul parcurs după plecarea din secția de poliție,

precum și persoanele cu care s-a întâlnit sunt contradictorii și nesincere ca

de altfel și relatările surorii acestuia și ale persoanei condamnate într-un

alt dosar pentru aceeași faptă.

Astfel, aceștia doi (martorul și cel

condamnat) au arătat că inculpatul a plecat de la secția de poliție împreună cu

o martoră, deși aceasta a revenit asupra susținerii respective după ce a fost

confruntată cu recurentul relatând în fața procurorului că „l-a așteptat pe

inculpat acasă”.

De fapt chiar inculpatul a contrazis

susținerile acestei martore în declarația dată în fața instanței unde a arătat

că a vrut să-și construiască un alibi și din acest motiv a arătat în

depozițiile date la poliție, că a părăsit secția împreună cu sora sa, ceea ce

nu corespundea realității .

Având în vedere probele administrate

se desprinde concluzia că inculpatul este autorul tâlhăriei reținute în sarcina

sa pe care a săvârșit-o cu vinovăție așa după cum temeinic au motivat

instanțele.

Pedeapsa aplicată a fost bine

individualizată, ea reflectând corect gradul de pericol social al faptei

determinat de natura infracțiunii comise, precum și de împrejurarea că este

calificată.

Ca atare, așa cum a fost stabilită,

prin cuantumul ei, pedeapsa este de natură să asigure reeducarea inculpatului

și prevenția generală după cum prevăd dispozițiile art. 52 C. pen.

În consecință recursul urmează să

fie respins.

Întrucât inculpatul a fost judecat

în stare de arest urmează să se compute durata prevenției.

Cheltuielile efectuate de stat în

care se incluse și onorariul apărătorului din oficiu ce va fi avansat din

fondul Ministerului Justiției vor fi restituite de către recurent.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de inculpatul L.E. împotriva deciziei nr. 246 din 24 aprilie 2003 a

Curții de Apel București, secția a II-a penală, ca nefondat.

Compută din pedeapsa aplicată

inculpatului, timpul arestării preventive de la 17 mai 2003, la 30 octombrie

2003.

Obligă pe recurent să plătească

statului suma de 1.400.000 lei cheltuieli judiciare, din care 400.000 lei,

reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se vor avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

30 octombrie 2003.