ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4869/2003

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 1256 din 23 decembrie 2002 a Tribunalului București, secția I penală, inculpatul L.E. la 6 ani închisoare, pentru infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), d) și e) C. pen. S-a făcut aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen., a fost menținută starea de arest, computată durata prevenției și inculpatul a fost obligat să plătească despăgubiri civile și cheltuieli judiciare în favoarea statului. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că la data de 20 octombrie 2000 după ce victima și-a parcat autoturismul în fața blocului unde locuia a ieșit din mașină și a intenționat să ia rucsacul ce se afla pe bancheta din spate.

În acel moment a fost acostată de către inculpat care apropiindu-se de ea i-a smuls geanta de pe umăr. În timp ce victima încerca să-și recupereze geanta, de mașină s-a apropiat un alt individ, condamnat definitiv într-o altă cauză pentru aceeași faptă, care a luat rucsacul părții civile de pe banca din spate și a venit către inculpatul L.E. În acest moment victima a încercat să-și recupereze geanta și rucsacul, toți trei trăgând de acele obiecte. Cei doi agresori au reușit să păstreze bunurile furate și să fugă fiind urmați de victimă care nu i-a ajuns. Împotriva acestei hotărâri inculpatul a declarat apel care prin decizia nr. 246 din 24 aprilie 2003 a Curții de apel București, secția a II-a penală, a fost respins.

Inculpatul a declarat recurs. Apărătorul a menționat că hotărârile nu sunt legale, deoarece în mod greșit inculpatul a fost condamnat pentru infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) C. pen., deoarece din probele administrate nu rezultă cu certitudine vinovăția acestuia pentru fapta imputată. În consecință apărătorul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor și achitarea inculpatului în temeiul art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. În memoriul depus la dosar, recurentul susține că nu este autorul faptei, anchetatorul nu a făcut o recunoaștere efectivă din grup, totul bazându-se pe studierea unor fotografii, iar martorului asistent i s-a spus să declare că el este autorul faptei.

Recursul nu este fondat. Analizând hotărârile pronunțate se constată că ele sunt legale și temeinice sub toate aspectele. Astfel, situația de fapt a fost bine reținută pe baza probelor complet administrate și corect interpretate. Sub acest aspect este de remarcat faptul că declarațiile victimei se coroborează cu procesul verbal de recunoaștere a inculpatului din albumul foto și cu relatările unei martore din care rezultă că la data când s-a săvârșit fapta, acesta a avut părul vopsit în șuvițe blonde. Instanța reține că declarațiile părții civile și ale martorei exprimă adevărul, deoarece din dosar nu rezultă că acestea ar fi interesate să-l acuze pe nedrept pe inculpat atât timp cât ei nu s-au cunoscut anterior comiterii faptei.

Față de această situație este evident că efectuarea unei recunoașteri efective din grup nu era necesar și bine au procedat instanțele respingând cererea de a fi administrată o asemenea probă. În afară de aceasta este de menționat că recurentul nu a contestat împrejurarea că s-a aflat în zona unde a fost tâlhărită victima, dar a susținut că în acel moment ieșise din secția de poliție situată vis-a-vis de locul faptei. De asemenea, declarațiile inculpatului privind traseul parcurs după plecarea din secția de poliție, precum și persoanele cu care s-a întâlnit sunt contradictorii și nesincere ca de altfel și relatările surorii acestuia și ale persoanei condamnate într-un alt dosar pentru aceeași faptă.

Astfel, aceștia doi (martorul și cel condamnat) au arătat că inculpatul a plecat de la secția de poliție împreună cu o martoră, deși aceasta a revenit asupra susținerii respective după ce a fost confruntată cu recurentul relatând în fața procurorului că „l-a așteptat pe inculpat acasă”. De fapt chiar inculpatul a contrazis susținerile acestei martore în declarația dată în fața instanței unde a arătat că a vrut să-și construiască un alibi și din acest motiv a arătat în depozițiile date la poliție, că a părăsit secția împreună cu sora sa, ceea ce nu corespundea realității . Având în vedere probele administrate se desprinde concluzia că inculpatul este autorul tâlhăriei reținute în sarcina sa pe care a săvârșit-o cu vinovăție așa după cum temeinic au motivat instanțele.

Pedeapsa aplicată a fost bine individualizată, ea reflectând corect gradul de pericol social al faptei determinat de natura infracțiunii comise, precum și de împrejurarea că este calificată. Ca atare, așa cum a fost stabilită, prin cuantumul ei, pedeapsa este de natură să asigure reeducarea inculpatului și prevenția generală după cum prevăd dispozițiile art. 52 C. pen. În consecință recursul urmează să fie respins. Întrucât inculpatul a fost judecat în stare de arest urmează să se compute durata prevenției. Cheltuielile efectuate de stat în care se incluse și onorariul apărătorului din oficiu ce va fi avansat din fondul Ministerului Justiției vor fi restituite de către recurent.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de inculpatul L.E. împotriva deciziei nr. 246 din 24 aprilie 2003 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, ca nefondat. Compută din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul arestării preventive de la 17 mai 2003, la 30 octombrie 2003. Obligă pe recurent să plătească statului suma de 1.400.000 lei cheltuieli judiciare, din care 400.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 30 octombrie 2003.