ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 340/2003

Decizia nr. 340

Dosar nr. 1325/2002

Asupra contestației în anulare de

față:

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

La 22 martie 2002 s-a înregistrat pe rolul

Curții Supreme de Justiție contestația în anulare formulată de B.G. și S.M. în

contra deciziei nr. 979 din 8 martie 2002 pronunțată de Curtea Supremă de

Justiție, prin care a fost respins ca nefondat recursul în anulare declarat de

procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

împotriva deciziei civile nr. 573 din 28 februarie 2001 a Curții de Apel București,

secția a IV a civilă.

În drept, contestația a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., susținându-se că soția

unuia dintre membrii completului ce a pronunțat decizia contestată este judecător

la Curtea de Apel București, calitate în care a redactat o decizie nr. 3995/2000

a acelei instanțe.

De asemenea, s-au invocat dispozițiile art. 318

alin. (1) C. proc. civ., reproșându-se instanței că a omis din greșeală să

cerceteze motivele de casare, cu referire la recursul în anulare și la lipsa

erorii obstacol la încheierea unui contract de vânzare-cumpărare.

În cuprinsul petiției s-au mai făcut afirmații

jignitoare la adresa judecătorilor instanței supreme și ai Curții de Apel

București, susținându-se că aceștia ar fi „dirijați” de o judecătoare a curții

supreme.

Intimații S.M., S.G., S.A. și S. D. au depus

întâmpinare, prin care au solicitat respingerea contestației în anulare. S-au

depus la dosar în copie înscrisuri eliberate de camera de comerț și industrie

privind societatea comercială B.G. & S.M. Internațional SRL în care B.G. și

S.M. apar ca asociate.

Au fost atașate dosarele nr. 3111/2001 al

C.S.J., nr. 4748/2000 al Curții de Apel București, secția a IV a civilă, nr. 3287/2000

al Curții de Apel București, secția a IV a civilă, nr. 439/2000 al Tribunalului

București, secția a IV a civilă, nr. 357/1999 al Judecătoriei Sectorului 6, nr.

2662/1998 al Tribunalului București, secția a IV a civilă, nr. 9028/1997 al

Judecătoriei sector 6.

Din analiza ansamblului probator administrat,

Curtea constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 18 august 1997 pe

rolul Judecătoriei sectorului 6 și precizată la 20 noiembrie 1997 S.G. a chemat

în judecată pe fiul său S.G.G., solicitând constatarea nulității absolute a

contractului intitulat „vânzare-cumpărare” prin care a înstrăinat pârâtului

apartamentul proprietatea sa, situat la bloc în sectorul 6, cu mențiunea că în

realitate a dorit, în vârstă fiind, să încheie un contract de întreținere, iar

nu unul de vânzare, pentru care, oricum, prețul inserat, neserios, de 127.000

lei, nici nu a fost vreodată plătit.

După un prim ciclu procesual, pârâtul a decedat,

fiind introduși, în cauză frații acestuia, S. M., B.G., S.A., S.M. și S.D. S-au

administrat proba cu interogatorii și martori.

Judecătoria sectorului 6, prin sentința nr.

11206 din 17 septembrie 1999 a respins acțiunea, cu motivarea că de vreme ce

actul a fost încheiat în fața notarului, nu se mai poate contesta nici

exprimarea consimțământului, nici primirea prețului.

Tribunalul București, secția a IV a civilă, prin

decizia nr. 1099 din 30 martie 2000 a admis apelul reclamantului, a schimbat în

tot sentința, iar pe fond a admis acțiunea, constatând nulitatea absolută a

contractului autentic de vânzare-cumpărare. A reținut instanța că din probele

administrate a rezultat că reclamantul este analfabet și nu a citit actul

semnat, în plus prețul inserat nu a fost niciodată plătit, iar după încheierea

actului, până în 1997, reclamantul și fiul său G. au continuat să locuiască

împreună în apartamentul în litigiu, ceea ce l-a determinat pe reclamant să

creadă că ceea ce semnase la notariat fusese un contract de întreținere, iar nu

unul de vânzare-cumpărare.

Recursul declarat de S.M. și B.G. împotriva

acestei decizii a fost constatat nul de Curtea de Apel București, secția a IV a

civilă, prin decizia civilă nr. 3995 din 29 noiembrie 2000, în temeiul art. 303

alin. (3), raportat la art. 306 alin. ultim C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii recurenții au formulat

contestație în anulare, soluționată prin respingere de Curtea de Apel

București, secția a IV a civilă, prin decizia civilă nr. 573 din 28 februarie

2001, care a constatat că nu sunt întrunite cerințele art. 318 C. proc. civ.

Această decizie a fost atacată prin calea

extraordinară de atac a recursului în anulare declarat de procurorul general.

În motivarea recursului în anulare s-a susținut

că potrivit dispozițiilor art. 306 pct. 3 C. proc. civ., indicarea greșită a

motivelor de recurs nu constituie motiv de anulare a recursului, având în

vedere că dezvoltarea acestora făcea posibilă încadrarea lor într-unul din

motivele de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

În continuare, s-au făcut referiri la soluția pe

fondul pricinii, pronunțată de Tribunalul București, considerată a fi greșită.

S-a solicitat casarea deciziei nr. 573 din 29 februarie 2001 a Curții de Apel

București, secția a IV a civilă, și pe fond admiterea contestației în anulare,

cu consecința, casării deciziei nr. 3995 din 29 noiembrie 2000 a Curții de Apel

București, secția a IV a civilă, și trimiterea cauzei la aceeași instanță

pentru soluționarea recursului.

Prin decizia nr. 979 din 8 martie 2002 Curtea

Supremă de Justiție, secția civilă, a respins ca nefondat recursul în anulare.

A reținut instanța în motivare că din economia prevederilor art. 302 alin. (2)

coroborat cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ. rezultă că pentru a fi considerat

valabil, recursul trebuie să indice motivele de casare prin încadrarea lor

într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Nulitatea se

înlătură dacă dezvoltarea motivelor de recurs face posibilă această încadrare.

A explicat instanța că rațiunea acestor dispoziții rezidă în regula că judecata

recursului nu poate fi făcută decât în limitele stabilite de recurent prin

motivele de casare. Cu referire la art. 318 alin. (1) C. proc. civ., instanța a

reținut că deși în principiu hotărârile instanței de recurs pot fi retractate

atunci când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a

omis să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare dar acest

lucru presupune ca dezvoltarea motivelor de recurs să fi făcut posibilă

încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. iar

instanța să nu-l fi cercetat. S-a reținut în motivare că în speță recurenții nu

indicaseră motivele de casare, iar dezvoltarea lor, prin trimiteri la

generalități și extrase din practica judiciară nu a permis instanței de recurs

să facă ea încadrarea legală, devenind astfel incident art. 306 alin. (1) C. proc.

civ., cu consecința nulității recursului. Cu această motivare a fost respins

recursul în anulare de către Curtea Supremă de Justiție.

Împotriva acestei ultime decizii judecătorești

s-a promovat prezenta contestație în anulare, pentru motivele arătate.

Contestația în anulare este nefondată, urmând a

fi respinsă, pentru următoarele considerente.

Cu privire la primul motiv: conform art. 317

alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., hotărârile irevocabile pot fi atacate cu

contestație în anulare, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe

calea apelului sau recursului, „când hotărârea a fost dată de judecători cu

călcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență”.

Comparând motivarea contestatorilor sub acest

prim motiv, încadrat în drept în dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ., cu textul de lege invocat, se poate observa că nu există nici o legătură.

Astfel, se invocă faptul că din completul de la Curtea de Apel București care a

constatat nulitatea recursului lor a făcut parte doamna judecător V.C., iar din

completul secției civile a Curții Supreme de Justiție, care a soluționat

recursul în anulare declarat de procurorul general în contra unei decizii

pronunțate în contestație în anulare de Curtea de Apel București, a făcut parte

domnul judecător F.C. Se sugerează prin contestația în anulare că, calitatea de

soți a celor doi magistrați ar fi de natură să afecteze imparțialitatea actului

de justiție în ce privește cererile cu care contestatorii au investit

instanțele.

Se induce astfel ideea existenței unei

incompatibilități care ar fi existat în privința unuia dintre membrii

completului Curții Supreme de Justiție cu ocazia soluționării recursului în

anulare.

Astfel cum a rezultat din expunerea rezumată a lucrărilor

dosarului, recursul în anulare fusese declarat împotriva unei decizii a Curții

de Apel prin care într-un complet din care nu a făcut parte d-na judecător C.

s-a respins o contestație în anulare. Ca atare nu exista nici un motiv de

incompatibilitate.

De altfel, fiind vorba despre o cale de atac

extraordinară de retractare, motivele contestației în anulare sunt limitativ

prevăzute de lege. Textul indicat de contestatori vizează o cu altă instituție

juridică, necompetența absolută a instanței, care privește situația în care

hotărârea atacată s-ar fi pronunțat cu încălcarea dispozițiilor de ordine

publică privitoare la competență.

Or, în speță, singura instanță competentă a

soluționa recursul în anulare, potrivit dispozițiilor art. 330 C. proc. civ.,

este Curtea Supremă de Justiție.

Așadar, primul motiv al contestației în anulare

este nefondat.

Prin cel de al doilea motiv al contestației în

anulare, încadrat în drept în art. 318 alin. (1) C. proc. civ. s-a susținut că,

cu ocazia soluționării recursului în anulare, instanța a omis din greșeală să

cerceteze vreunul dintre motivele de casare.

Nici această critică nu este fondată.

Procurorul general declarase recurs în anulare

împotriva unei decizii judecătorești irevocabile prin care se soluționase o

contestație în anulare.

Or, dat fiind natura extraordinară a căii de

atac ce fusese soluționată prin decizia civilă nr. 573/2001 a Curții de Apel

București, motivele recursului în anulare pertinente nu puteau viza decât modul

de soluționare de către instanță a problemei de ordin procedural a aplicării

art. 318 C. proc. civ., ce fusese invocat.

Curtea constată că instanța a soluționat

recursul în anulare răspunzând singurului motiv pertinent, anume corecta

aplicare a textului de lege menționat.

Este inadmisibil a pretinde, într-o cale

extraordinară de atac îndreptată împotriva unei hotărâri ce a soluționat o altă

cale extraordinară de atac să se analizeze problema de fond, cum ar fi

interpretarea răspunsurilor la interogatoriu sau a depozițiilor de martori.

O soluție contrară ar fi de natură să afecteze

grav principiul unicității căilor de atac și al autorității lucrului judecat,

fundamentele unui stat de drept.

Ca atare, văzând că nici cel de al doilea motiv

al contestației în anulare nu este fondat, aceasta va fi în întregime respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge contestația în anulare

formulată de B.G. și S.M. împotriva deciziei nr. 979 din 8 martie 2002 a Curții

Supreme de Justiție, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31

ianuarie 2003.