ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 340/2003

Decizia nr. 340 Dosar nr. 1325/2002 Asupra contestației în anulare de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: La 22 martie 2002 s-a înregistrat pe rolul Curții Supreme de Justiție contestația în anulare formulată de B.G. și S.M. în contra deciziei nr. 979 din 8 martie 2002 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, prin care a fost respins ca nefondat recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei civile nr. 573 din 28 februarie 2001 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă. În drept, contestația a fost întemeiată pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., susținându-se că soția unuia dintre membrii completului ce a pronunțat decizia contestată este judecător la Curtea de Apel București, calitate în care a redactat o decizie nr. 3995/2000 a acelei instanțe.

De asemenea, s-au invocat dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., reproșându-se instanței că a omis din greșeală să cerceteze motivele de casare, cu referire la recursul în anulare și la lipsa erorii obstacol la încheierea unui contract de vânzare-cumpărare. În cuprinsul petiției s-au mai făcut afirmații jignitoare la adresa judecătorilor instanței supreme și ai Curții de Apel București, susținându-se că aceștia ar fi „dirijați” de o judecătoare a curții supreme. Intimații S.M., S.G., S.A. și S. D. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea contestației în anulare. S-au depus la dosar în copie înscrisuri eliberate de camera de comerț și industrie privind societatea comercială B.G.

& S.M. Internațional SRL în care B.G. și S.M. apar ca asociate. Au fost atașate dosarele nr. 3111/2001 al C.S.J., nr. 4748/2000 al Curții de Apel București, secția a IV a civilă, nr. 3287/2000 al Curții de Apel București, secția a IV a civilă, nr. 439/2000 al Tribunalului București, secția a IV a civilă, nr. 357/1999 al Judecătoriei Sectorului 6, nr. 2662/1998 al Tribunalului București, secția a IV a civilă, nr. 9028/1997 al Judecătoriei sector 6. Din analiza ansamblului probator administrat, Curtea constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 18 august 1997 pe rolul Judecătoriei sectorului 6 și precizată la 20 noiembrie 1997 S.G.

a chemat în judecată pe fiul său S.G.G., solicitând constatarea nulității absolute a contractului intitulat „vânzare-cumpărare” prin care a înstrăinat pârâtului apartamentul proprietatea sa, situat la bloc în sectorul 6, cu mențiunea că în realitate a dorit, în vârstă fiind, să încheie un contract de întreținere, iar nu unul de vânzare, pentru care, oricum, prețul inserat, neserios, de 127.000 lei, nici nu a fost vreodată plătit. După un prim ciclu procesual, pârâtul a decedat, fiind introduși, în cauză frații acestuia, S. M., B.G., S.A., S.M. și S.D. S-au administrat proba cu interogatorii și martori. Judecătoria sectorului 6, prin sentința nr. 11206 din 17 septembrie 1999 a respins acțiunea, cu motivarea că de vreme ce actul a fost încheiat în fața notarului, nu se mai poate contesta nici exprimarea consimțământului, nici primirea prețului.

Tribunalul București, secția a IV a civilă, prin decizia nr. 1099 din 30 martie 2000 a admis apelul reclamantului, a schimbat în tot sentința, iar pe fond a admis acțiunea, constatând nulitatea absolută a contractului autentic de vânzare-cumpărare. A reținut instanța că din probele administrate a rezultat că reclamantul este analfabet și nu a citit actul semnat, în plus prețul inserat nu a fost niciodată plătit, iar după încheierea actului, până în 1997, reclamantul și fiul său G. au continuat să locuiască împreună în apartamentul în litigiu, ceea ce l-a determinat pe reclamant să creadă că ceea ce semnase la notariat fusese un contract de întreținere, iar nu unul de vânzare-cumpărare. Recursul declarat de S.M.

și B.G. împotriva acestei decizii a fost constatat nul de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, prin decizia civilă nr. 3995 din 29 noiembrie 2000, în temeiul art. 303 alin. (3), raportat la art. 306 alin. ultim C. proc. civ. Împotriva acestei decizii recurenții au formulat contestație în anulare, soluționată prin respingere de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, prin decizia civilă nr. 573 din 28 februarie 2001, care a constatat că nu sunt întrunite cerințele art. 318 C. proc. civ. Această decizie a fost atacată prin calea extraordinară de atac a recursului în anulare declarat de procurorul general. În motivarea recursului în anulare s-a susținut că potrivit dispozițiilor art. 306 pct. 3 C. proc.

civ., indicarea greșită a motivelor de recurs nu constituie motiv de anulare a recursului, având în vedere că dezvoltarea acestora făcea posibilă încadrarea lor într-unul din motivele de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ. În continuare, s-au făcut referiri la soluția pe fondul pricinii, pronunțată de Tribunalul București, considerată a fi greșită. S-a solicitat casarea deciziei nr. 573 din 29 februarie 2001 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă, și pe fond admiterea contestației în anulare, cu consecința, casării deciziei nr. 3995 din 29 noiembrie 2000 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă, și trimiterea cauzei la aceeași instanță pentru soluționarea recursului.

Prin decizia nr. 979 din 8 martie 2002 Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a respins ca nefondat recursul în anulare. A reținut instanța în motivare că din economia prevederilor art. 302 alin. (2) coroborat cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ. rezultă că pentru a fi considerat valabil, recursul trebuie să indice motivele de casare prin încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Nulitatea se înlătură dacă dezvoltarea motivelor de recurs face posibilă această încadrare. A explicat instanța că rațiunea acestor dispoziții rezidă în regula că judecata recursului nu poate fi făcută decât în limitele stabilite de recurent prin motivele de casare. Cu referire la art. 318 alin. (1) C. proc.

civ., instanța a reținut că deși în principiu hotărârile instanței de recurs pot fi retractate atunci când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare dar acest lucru presupune ca dezvoltarea motivelor de recurs să fi făcut posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. iar instanța să nu-l fi cercetat. S-a reținut în motivare că în speță recurenții nu indicaseră motivele de casare, iar dezvoltarea lor, prin trimiteri la generalități și extrase din practica judiciară nu a permis instanței de recurs să facă ea încadrarea legală, devenind astfel incident art. 306 alin. (1) C. proc.

civ., cu consecința nulității recursului. Cu această motivare a fost respins recursul în anulare de către Curtea Supremă de Justiție. Împotriva acestei ultime decizii judecătorești s-a promovat prezenta contestație în anulare, pentru motivele arătate. Contestația în anulare este nefondată, urmând a fi respinsă, pentru următoarele considerente. Cu privire la primul motiv: conform art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului, „când hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență”. Comparând motivarea contestatorilor sub acest prim motiv, încadrat în drept în dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ., cu textul de lege invocat, se poate observa că nu există nici o legătură. Astfel, se invocă faptul că din completul de la Curtea de Apel București care a constatat nulitatea recursului lor a făcut parte doamna judecător V.C., iar din completul secției civile a Curții Supreme de Justiție, care a soluționat recursul în anulare declarat de procurorul general în contra unei decizii pronunțate în contestație în anulare de Curtea de Apel București, a făcut parte domnul judecător F.C. Se sugerează prin contestația în anulare că, calitatea de soți a celor doi magistrați ar fi de natură să afecteze imparțialitatea actului de justiție în ce privește cererile cu care contestatorii au investit instanțele.

Se induce astfel ideea existenței unei incompatibilități care ar fi existat în privința unuia dintre membrii completului Curții Supreme de Justiție cu ocazia soluționării recursului în anulare. Astfel cum a rezultat din expunerea rezumată a lucrărilor dosarului, recursul în anulare fusese declarat împotriva unei decizii a Curții de Apel prin care într-un complet din care nu a făcut parte d-na judecător C. s-a respins o contestație în anulare. Ca atare nu exista nici un motiv de incompatibilitate. De altfel, fiind vorba despre o cale de atac extraordinară de retractare, motivele contestației în anulare sunt limitativ prevăzute de lege. Textul indicat de contestatori vizează o cu altă instituție juridică, necompetența absolută a instanței, care privește situația în care hotărârea atacată s-ar fi pronunțat cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.

Or, în speță, singura instanță competentă a soluționa recursul în anulare, potrivit dispozițiilor art. 330 C. proc. civ., este Curtea Supremă de Justiție. Așadar, primul motiv al contestației în anulare este nefondat. Prin cel de al doilea motiv al contestației în anulare, încadrat în drept în art. 318 alin. (1) C. proc. civ. s-a susținut că, cu ocazia soluționării recursului în anulare, instanța a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de casare. Nici această critică nu este fondată. Procurorul general declarase recurs în anulare împotriva unei decizii judecătorești irevocabile prin care se soluționase o contestație în anulare. Or, dat fiind natura extraordinară a căii de atac ce fusese soluționată prin decizia civilă nr. 573/2001 a Curții de Apel București, motivele recursului în anulare pertinente nu puteau viza decât modul de soluționare de către instanță a problemei de ordin procedural a aplicării art. 318 C. proc.

civ., ce fusese invocat. Curtea constată că instanța a soluționat recursul în anulare răspunzând singurului motiv pertinent, anume corecta aplicare a textului de lege menționat. Este inadmisibil a pretinde, într-o cale extraordinară de atac îndreptată împotriva unei hotărâri ce a soluționat o altă cale extraordinară de atac să se analizeze problema de fond, cum ar fi interpretarea răspunsurilor la interogatoriu sau a depozițiilor de martori. O soluție contrară ar fi de natură să afecteze grav principiul unicității căilor de atac și al autorității lucrului judecat, fundamentele unui stat de drept. Ca atare, văzând că nici cel de al doilea motiv al contestației în anulare nu este fondat, aceasta va fi în întregime respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge contestația în anulare formulată de B.G. și S.M. împotriva deciziei nr. 979 din 8 martie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2003.