ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2502/2005
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2502/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)
Asupra recursului de față,
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată
următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la Judecătoria
Ploiești sub nr. 9426 din 9 septembrie 2003, reclamantul Ș.G. a chemat în
judecată pe pârâta B.G., solicitând să se constate că apartamentul situat în
Ploiești, a fost dobândit în timpul căsătoriei cu pârâta, dar cu contribuția sa
exclusivă și să se dispună evacuarea pârâtei și a fiicei sale minore din acest
spațiu.
În motivarea acțiunii, reclamantul a
arătat că s-a căsătorit cu pârâta la data de 18 august 1994 și a divorțat de
aceasta la 31 ianuarie 2001, conform sentinței civile nr. 795/2001 a
Judecătoriei Ploiești, prin care i s-a încredințat spre creștere și educare
minorul Ș.A., născut la 17 ianuarie 1995.
În timpul căsătoriei, la data de 9
octombrie 1999, cu act autentic a fost cumpărat apartamentul menționat mai sus,
cu prețul de 35.000.000 lei. Prețul apartamentului a fost plătit din bani
obținuți de reclamant prin vânzarea unui apartament avut înainte de căsătorie
la prețul de 70.000.000 lei, conform contractului autentic nr. 3003 din 29
septembrie 1999.
Acțiunea reclamantului a fost respinsă,
ca nefondată, prin sentința civilă nr. 8891 din 21 noiembrie 2003 a
Judecătoriei Ploiești.
În motivarea sentinței s-a reținut că, în
cauză nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 111 C. proc. civ. deoarece
litigiul vizează cota de contribuție a unui bun dobândit în timpul căsătoriei,
aspect ce urmează a fi clarificat pe calea acțiunii civile de partaj.
Apelul declarat de reclamant împotriva sentinței
a fost admis prin decizia nr. 487 din 24 februarie 2004 a Curții de Apel
Ploiești, secția civilă, schimbându-se în tot sentința și admițându-se acțiunea
reclamantului, astfel cum a fost formulată.
Instanța de apel a reținut că reclamantul
a dovedit că apartamentul în litigiu, deși a fost cumpărat în timpul căsătoriei
este totuși bun propriu al reclamantului, fiind dobândit cu contribuția sa
exclusivă.
S-a mai reținut că acțiunea, astfel cum a
fost formulată este admisibilă separat și nu în cadrul procesului de partaj
bunuri comune.
Împotriva deciziei instanței de apel a
declarat recurs pârâta, criticând-o pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8,
9 și 10 C. proc. civ.
Recurenta susține că acțiunea
reclamantului nu este întemeiată deoarece în cauză nu sunt întrunite condițiile
art. 111 C. proc. civ., litigiul vizând stabilirea cotei de contribuție la
dobândirea unui bun în timpul căsătoriei, ceea ce nu se poate realiza decât în
cadrul acțiunii de partaj.
De asemenea, recurenta arată că instanța
de apel a ignorat probatoriul administrat în sensul că și ea a avut un
apartament dinaintea căsătoriei cu reclamantul, pe care l-a vândut, prețul
acestuia fiind adus la masa bunurilor comune.
Recursul declarat de pârâtă este fondat
pentru considerentele ce urmează:
Potrivit art. 30 C. fam., bunurile
dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți sunt, de la data
dobândirii lor, bunuri comune ale soților.
În virtutea prezumției de comunitate,
instituită prin textul citat, bunurile dobândite în timpul căsătoriei de
oricare dintre soți sunt bunuri comune de la data achiziționării lor, fără a
deosebi între modurile de dobândire, cu excepția celor primite prin acte cu
titlu gratuit, care devin comune numai dacă dispunătorul a prevăzut expres sau
neîndoielnic că vor fi comune, precum și a bunurilor prevăzute de art. 31 C. fam.,
care sunt bunuri proprii ale fiecărui soț.
În cauza de față, obiectul acțiunii reclamantului
nu este constatarea calității de bun propriu a apartamentului menționat, ci
stabilirea contribuției exclusive a acestuia la dobândirea unui bun prezumat
comun, fiind dobândit în timpul căsătoriei cu pârâta. Așa este formulată
acțiunea, căreia îi lipsește temeiul legal; încadrarea juridică în dispozițiile
art. 111 C. proc. civ. a realizat-o instanța de fond care, de altfel, a reținut
corect că acțiunea reclamantului nu îndeplinește condițiile textului legal
citat.
Proprietatea soților asupra bunurilor
comune este o proprietate comună în devălmășie care se păstrează și după
desfacerea căsătoriei prin divorț, până la data când se face împărțirea lor.
În cadrul procesului de partaj se
stabilește contribuția fiecărui soț la dobândirea tuturor bunurilor comune și
nu la dobândirea fiecărui bun în parte, argumentele în acest sens fiind deja
consacrate în practica și literatura juridică.
În concluzie, reclamantul nu a solicitat
să se constate că apartamentul menționat este bun propriu, ceea ce ar fi admisibil
pe cale separată, ci a solicitat stabilirea contribuției sale exclusive la
dobândirea unui bun comun, ceea ce nu se poate realiza decât în cadrul
procesului de partaj, pe care părțile au dovedit că îl au deja pe rolul
instanței.
Pentru aceste considerente, recursul
declarat de pârâtă va fi admis, urmând a se modifica decizia instanței de apel
în sensul respingerii, ca nefondat, a apelului declarat de reclamant împotriva
sentinței civile nr. 8891 din 21 noiembrie 2003 a Judecătoriei Ploiești, ce va
fi menținută [art. 312 alin. (1), (2) și (3) și art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În temeiul dispozițiilor art. 274 C.
proc. civ., reclamantul intimat va fi obligat să plătească pârâtei recurente
suma de 4.024.920 lei cheltuieli de judecată dovedite în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta B.G.
împotriva deciziei civile nr. 387 din 24 februarie 2004 a Curții de Apel
Ploiești, secția civilă, pe care o modifică în sensul că respinge ca nefondat
apelul formulat de reclamantul Ș.G. împotriva sentinței civile nr. 8891 din 21
noiembrie 2003 a Judecătoriei Ploiești pe care o menține.
Obligă pe intimatul-reclamant să
plătească recurentei pârâte suma de 4.024.920 lei cheltuieli de judecată în
recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 30
martie 2005.