ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5613/2005

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea adresată la data de 18

decembrie 2003 Judecătoriei sectorului 1 reclamanta A.E. a chemat în judecată

pe pârâta S.L., solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună:

- obligarea pârâtei de a-i lăsa în

deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 5 situat în București;

- evacuarea acesteia din

apartamentul în litigiu.

În motivarea acțiunii în

revendicare, întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ. și bazată pe compararea

de titluri, reclamanta a arătat în esență că, fiind necăsătorită, a dobândit ca

bun propriu un apartament în București, pe care l-a vândut după încheierea

căsătoriei cu numitul D.A., în anul 1985, datorită interdicției legale pentru

soți de a avea două imobile în proprietate. Cu prețul obținut s-a achitat

avansul pentru dobândirea, împreună cu D.A., dar prin contribuția exclusivă a

reclamantei, a apartamentului în litigiu. Ulterior divorțului dintre reclamantă

și D.A., prin hotărârea judecătorească de partaj (sentința civilă nr. 9082 din

8 iunie 1999 a Judecătoriei sectorului 1, rămasă irevocabilă) s-a constatat

această contribuție exclusivă iar imobilul a fost atribuit reclamantei.

Această hotărâre nu și-a putut însă

produce efectele întrucât în timpul căsătoriei, fără știrea reclamantei,

numitul D.A. a vândut apartamentul pârâtei S.L., care se prevalează de

împrejurare că ar fi dobânditor de bună-credință.

În aceste condiții, reclamanta a

solicitat să se constate, cu consecințele juridice aferente admiterii acțiunii

în revendicare, că o comparare a titlurilor îi este favorabilă, deoarece:

- ca urmare a efectului declarativ

al partajului, titlul său este mai vechi, datând din anul 1985;

- titlul este mai bine caracterizat,

provenind de la adevăratul proprietar, Statul Român;

- a avut loc transcrierea iar actul

s-a încheiat în condiții ce exclud orice rea-credință din partea reclamantei.

Pârâta S.L. a formulat întâmpinare,

arătând în esență că este dobânditor de bună-credință iar titlul său are

prioritate întrucât este mai vechi și transcris; a mai susținut că hotărârea

judecătorească de partaj invocată de reclamantă este lipsită de eficiență în

condițiile în care apartamentul îi fusese deja vândut.

Judecătoria sectorului 1, prin

sentința civilă nr. 1788 din 11 martie 2004 a respins acțiunea ca nefondată,

reținând în esență că:

- apartamentul în litigiu a fost

dobândit de numitul D.A., care l-a și înstrăinat ulterior;

- hotărârea judecătorească de partaj

are efect relativ, numai între părți și nu poate fi opusă pârâtei, care are un

titlu valid și dobândit cu bună-credință.

Apelul declarat de reclamantă

împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia civilă nr. 606 din 16

iunie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și

litigii de muncă, dispunându-se schimbarea în totalitate a soluției în sensul

admiterii acțiunii și obligării pârâtei să lase reclamantei în deplină

proprietate și posesie imobilul revendicat, cu consecința evacuării pârâtei din

apartament.

Pentru a pronunța această decizie,

Curtea de apel a avut în vedere în primul rând că datorită efectului declarativ

necontestat al partajului, dreptul de proprietate exclusivă asupra bunului s-a

născut în favoarea reclamantei încă în momentul dobândirii (anul 1985), ea

având un titlu valabil cu mult anterior celui al pârâtei (anul 1995).

Pe de altă parte pârâta a dobândit

în condiții de fapt care tind a răsturna prezumția de bună-credință, ea având

suficiente elemente din care să tragă concluzia că bunul comun este înstrăinat

de soț fără acordul soției, reclamantă în prezenta cauză.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâta, fără a se referi expres la vreunul din motivele de casare ori

modificare a hotărârii prevăzute de art. 304 C. proc. civ. și susținând în

esență că:

- pârâta este adevăratul proprietar

al bunului;

- reclamanta nu și-a dovedit dreptul

de proprietate;

- dreptul pretins de reclamantă nu

îi este opozabil;

- actul de vânzare-cumpărare a fost

încheiat cu bună-credință.

S-a susținut că apartamentul a fost

proprietatea exclusivă a lui D.A., care a înstrăinat în mod valabil, iar

reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate. Pe de altă parte,

hotărârea de partaj dintre soții D. nu are efecte decât între aceștia, nu și

față de pârâtă, care este un terț. În fine, buna-credință a pârâtei este în

afară de orice dubiu, dovedit de împrejurările în care a fost încheiat actul de

vânzare-cumpărare, reclamanta fiind cea căreia i se poate imputa

reaua-credință.

Intimata-reclamantă a formulat

întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Examinând actele și lucrările

dosarului în contextul criticilor formulate, Înalta Curte reține că decizia

recurată este legală și temeinică sub toate aspectele.

Instanța de apel a apreciat în mod

corect că acțiunea în revendicare formulată de reclamantă și întemeiată pe teza

comparării de titluri este admisibilă în raport de datele concrete ale cauzei.

Curtea de apel a ajuns la concluzia

justificată că atât reclamanta cât și pârâta invocă titluri valabile cu privire

la același bun iar compararea lor îi este favorabilă reclamantei (din această

cauză motivele de recurs formulate de pârâtă privind valabilitatea titlului ei

și buna sa credință sunt fără relevanță).

Deci, recurenta-pârâtă este

într-adevăr (motivele 1 și 4 de recurs) în posesia unui titlu valabil asupra

bunului, care este însă mai slab caracterizat decât cel invocat de reclamantă

și nu îi poate fi opus acesteia.

Nu poate fi primită nici critica

referitoare la lipsa dovezilor privind calitatea reclamantei de proprietar al

apartamentului; de la înscrisul atestând dobândirea și posesia la hotărârea

judecătorească definitivă și irevocabilă de partaj, toate probele atestă

calitatea reclamantei de proprietar inițial al apartamentului, consolidată și

devenită exclusivă, cu efect retroactiv, prin caracterul declarativ al

hotărârii de partaj, în condițiile art. 786 C. civ. Este reală împrejurarea că

recurenta-pârâtă este un terț în raport de hotărârea irevocabilă de partaj și

că față de ea autoritatea de lucru judecat nu operează ca și față de părți; nu

mai puțin însă, ordinea juridică și stabilitatea raporturilor civile dintr-o

societate impun ca împrejurările definitiv stabilite prin judecată (în speță

contribuția exclusivă a reclamantei la dobândirea bunului și calitatea ei de

proprietar) să nu mai poată fi puse ulterior în discuție.

Pe de altă parte, prioritatea

titlului reclamantei a fost corect stabilită pe baza a două elemente esențiale:

- anterioritatea (drept dobândit cu

10 ani mai devreme decât pârâta);

- cumpărarea de la adevăratul

proprietar (Statul Român, prin fostul I.C.V.L.) și nu de la un proprietar

aparent care a acționat cu rea-credință.

În privința pretinsei netranscrieri

a dreptului de către reclamantă (care nu constituie un motiv distinct de

recurs, în doar unul din argumentele prin care pârâta critică decizia),

situația publicității imobiliare a fost influențată de înstrăinarea bunului,

făcută cu rea-credință de D.A. pe timpul partajului, astfel încât o astfel de

împrejurare nu-i poate fi imputată reclamantei.

Așa fiind, cum toate criticile

formulate nu relevă existența vreunui motiv de casare și modificare a deciziei,

care este legală și temeinică, recursul va fi respins ca nefondat conform

prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de pârâta S.L. împotriva deciziei nr. 606/A din 16 iunie 2004 a Curții de Apel

București, secția a VII-a civilă și litigii de muncă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 iunie 2005.