ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3937/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Judecătoria Pașcani sub nr. 5460 din 10 septembrie 2002, G.E. în calitate de proprietar a chemat în judecată pe pârâții N.P., F.E. și N.V. pentru a fi obligați să-i permită folosirea căii de acces situate la sudul proprietarilor lor, la drumul public și totodată să fie obligați la despăgubiri în sumă de 3.000.000 lei echivalentul producției nerealizate pe ultimii trei ani agricoli ca urmare a împiedicării trecerii sale la terenul agricol. Reclamanta a susținut că pârâții au închis abuziv singura cale de acces care exista între drumul public și terenul proprietatea sa amplasat pe un loc înfundat așa încât a fost împiedicată cu violență să-și exercite dreptul de proprietate cu atributele sale din cauza tulburărilor produse.

S-a mai susținut că drumul de trecere închis de pârâți a existat în fapt înainte de cooperativizarea agricolă și constituie singura cale de acces și după restabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor potrivit legislației de reconstituire a dreptului de proprietate. Pârâta F.E. a fost de acord cu admiterea cererii reclamantei privind eliberarea căii de acces, confirmând susținerea acesteia în sensul că drumul de trecere singurul posibil la calea publică a existat și anterior cooperativizării agriculturii. Pârâtul N.P. a susținut că terenul pe care se cere calea de acces este proprietatea sa și că reclamanta poate trece la drumul public pe drumul de acces creat de Comisia comunală de fond funciar cu prilejul reconstituirii dreptului de proprietate pentru părțile din litigiu conform Legii nr. 18/1991.

Soluționând cauza în prima instanță prin sentința civilă nr. 83 din 15 ianuarie 2004, Judecătoria Pașcani a admis acțiunea, a obligat pe pârâți să permită reclamantei folosirea căii de acces delimitată prin raportul de expertiză efectuat în cauză. Totodată pârâții au fost obligați să plătească reclamantei suma de 3.000.000 lei despăgubiri civile și cheltuielile de judecată. Pentru a hotărî astfel prima instanță a constatat din dovezile cu martori, înscrisuri și expertize, că pentru delimitarea căii de acces și a proprietăților părților, și de evaluare a daunelor că pârâții au inclus nejustificat în loturile pe care le folosesc, peste limita drepturilor de proprietate și vechea cale de acces de la proprietatea reclamantei la drumul public, care constituie și singurul drum de trecere posibil.

Hotărârea primei instanțe a fost confirmată prin decizia civilă nr. 383 din 26 martie 2004 a Curții de Apel Iași care a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul N.P. În raport de motivele apelului, instanța menționată a reținut în contextul dispozițiilor art. 616 și art. 617 C. civ. că terenul reclamantei se află pe un loc înfundat și calea cea mai scurtă de acces la drumul public este cea stabilită de prima instanță în concordanță cu constatările expertizei tehnice și cu declarațiile martorilor audiați la cererea reclamantei. Curtea a stabilit totodată că drumul de trecere folosit și anterior comasărilor agricole conform convenției foștilor proprietari a fost restabilit pentru locul înfundat și de Comisia locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 și de asemeni că ocuparea de către pârâți este lipsită de vreo justificare legală.

Împotriva deciziei menționate a declarat recurs în termen legal pârâtul N.P. care invocând lipsa de temei legal a soluției pronunțate a susținut în esență că terenul pe care s-a recunoscut calea de acces a reclamantei este proprietatea sa, așa încât nu putea fi obligat la folosirea ei fără plata unei despăgubiri și totodată că instanțele ar fi stabilit greșit că acesta ar fi singurul și cel mai accesibil loc de trecere. Recursul nu este fondat. Cum rezultă pe larg din considerentele hotărârii atacate confirmate atât prin declarațiile martorilor și recunoașterile parțiale ale pârâților, din titlurile de proprietate înfățișate de părți și din constatările de fapt ale expertizei tehnice, drumul de trecere în discuție excede proprietatea recurentului așa cum este delimitată prin titlul său de proprietate.

În același timp instanța de apel a reținut pe deplin temei că drumul a existat pe același amplasament și în trecut când proprietarii terenurilor erau antecesorii părților din litigiu. În aceste condiții și față de forța titlurilor de proprietate înfățișate de părți și în concordanță cu care s-a delimitat drumul, certificatul de moștenitor evocat de recurent în sensul că ar face dovada dreptului său de proprietate pe o suprafață mai mare în care se cuprinde și drumul nu are relevanță. Nedovedindu-se proprietarul terenului pe care este amplasat drumul de trecere, recurentul-pârât nu este îndreptățit nici la despăgubirea pretinsă potrivit art. 616 C. civ. Ca urmare recursul se va respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul N.P. împotriva deciziei nr. 383 din 26 martie 2004 a Curții de Apel Iași. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 mai 2005.