ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3937/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la

Judecătoria Pașcani sub nr. 5460 din 10 septembrie 2002, G.E. în calitate de

proprietar a chemat în judecată pe pârâții N.P., F.E. și N.V. pentru a fi

obligați să-i permită folosirea căii de acces situate la sudul proprietarilor

lor, la drumul public și totodată să fie obligați la despăgubiri în sumă de

3.000.000 lei echivalentul producției nerealizate pe ultimii trei ani agricoli

ca urmare a împiedicării trecerii sale la terenul agricol.

Reclamanta a susținut că pârâții au închis

abuziv singura cale de acces care exista între drumul public și terenul

proprietatea sa amplasat pe un loc înfundat așa încât a fost împiedicată cu

violență să-și exercite dreptul de proprietate cu atributele sale din cauza

tulburărilor produse.

S-a mai susținut că drumul de

trecere închis de pârâți a existat în fapt înainte de cooperativizarea agricolă

și constituie singura cale de acces și după restabilirea dreptului de

proprietate privată asupra terenurilor potrivit legislației de reconstituire a dreptului

de proprietate.

Pârâta F.E. a fost de acord cu

admiterea cererii reclamantei privind eliberarea căii de acces, confirmând

susținerea acesteia în sensul că drumul de trecere singurul posibil la calea

publică a existat și anterior cooperativizării agriculturii.

Pârâtul N.P. a susținut că terenul

pe care se cere calea de acces este proprietatea sa și că reclamanta poate

trece la drumul public pe drumul de acces creat de Comisia comunală de fond

funciar cu prilejul reconstituirii dreptului de proprietate pentru părțile din

litigiu conform Legii nr. 18/1991.

Soluționând cauza în prima instanță

prin sentința civilă nr. 83 din 15 ianuarie 2004, Judecătoria Pașcani a admis

acțiunea, a obligat pe pârâți să permită reclamantei folosirea căii de acces

delimitată prin raportul de expertiză efectuat în cauză.

Totodată pârâții au fost obligați să

plătească reclamantei suma de 3.000.000 lei despăgubiri civile și cheltuielile

de judecată.

Pentru a hotărî astfel prima

instanță a constatat din dovezile cu martori, înscrisuri și expertize, că

pentru delimitarea căii de acces și a proprietăților părților, și de evaluare a

daunelor că pârâții au inclus nejustificat în loturile pe care le folosesc,

peste limita drepturilor de proprietate și vechea cale de acces de la proprietatea

reclamantei la drumul public, care constituie și singurul drum de trecere

posibil.

Hotărârea primei instanțe a fost

confirmată prin decizia civilă nr. 383 din 26 martie 2004 a Curții de Apel Iași

care a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul N.P.

În raport de motivele apelului,

instanța menționată a reținut în contextul dispozițiilor art. 616 și art. 617 C.

civ. că terenul reclamantei se află pe un loc înfundat și calea cea mai scurtă

de acces la drumul public este cea stabilită de prima instanță în concordanță

cu constatările expertizei tehnice și cu declarațiile martorilor audiați la

cererea reclamantei.

Curtea a stabilit totodată că drumul

de trecere folosit și anterior comasărilor agricole conform convenției foștilor

proprietari a fost restabilit pentru locul înfundat și de Comisia locală de

aplicare a Legii nr. 18/1991 și de asemeni că ocuparea de către pârâți este

lipsită de vreo justificare legală.

Împotriva deciziei menționate a

declarat recurs în termen legal pârâtul N.P. care invocând lipsa de temei legal

a soluției pronunțate a susținut în esență că terenul pe care s-a recunoscut

calea de acces a reclamantei este proprietatea sa, așa încât nu putea fi

obligat la folosirea ei fără plata unei despăgubiri și totodată că instanțele

ar fi stabilit greșit că acesta ar fi singurul și cel mai accesibil loc de

trecere.

Recursul nu este fondat.

Cum rezultă pe larg din

considerentele hotărârii atacate confirmate atât prin declarațiile martorilor

și recunoașterile parțiale ale pârâților, din titlurile de proprietate

înfățișate de părți și din constatările de fapt ale expertizei tehnice, drumul

de trecere în discuție excede proprietatea recurentului așa cum este delimitată

prin titlul său de proprietate.

În același timp instanța de apel a

reținut pe deplin temei că drumul a existat pe același amplasament și în trecut

când proprietarii terenurilor erau antecesorii părților din litigiu.

În aceste condiții și față de forța

titlurilor de proprietate înfățișate de părți și în concordanță cu care s-a

delimitat drumul, certificatul de moștenitor evocat de recurent în sensul că ar

face dovada dreptului său de proprietate pe o suprafață mai mare în care se

cuprinde și drumul nu are relevanță.

Nedovedindu-se proprietarul

terenului pe care este amplasat drumul de trecere, recurentul-pârât nu este

îndreptățit nici la despăgubirea pretinsă potrivit art. 616 C. civ.

Ca urmare recursul se va respinge ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul N.P. împotriva deciziei nr. 383 din 26 martie 2004 a Curții

de Apel Iași.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 mai 2005.