ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 503/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 14 octombrie 2003, reclamantul V.V. a solicitat anularea hotărârii nr. 8139/7399 din 26 septembrie 2003, emisă de Casa de Pensii a municipiului București și recunoașterea calității de beneficiar al Legii nr. 189/2000. În motivarea acțiunii, a susținut că hotărârea este nelegală, întrucât a făcut dovada că, atât el, cât și familia sa, au fost persecutați din motive etnice. Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 2117 din 11 decembrie 2003, a admis acțiunea, a anulat actul administrativ contestat și a obligat pârâta să emită o nouă hotărâre, prin care să recunoască reclamantului, calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000, pentru perioada 15 aprilie 1944 - 6 martie 1945, reținând, în esență, că în cauză, reclamantul a dovedit persecuția etnică.

Sentința civilă nr. 2117 din 11 decembrie 2003, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, a fost rectificată prin încheierea de la 10 februarie 2004, ca urmare a admiterii cererii de îndreptare a erorii materiale formulată de reclamantul V.V., în sensul că drepturile se acordă pentru perioada 15 aprilie 1944 - 6 martie 1945, în loc de perioada 15 aprilie 1994 - 6 martie 1945, cum greșit s-a reținut în considerentele și în dispozitivul hotărârii. Împotriva sentinței de mai sus, pârâta Casa de Pensii a municipiului București a declarat recurs, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Recurenta a susținut, în esență că reclamantul nu a făcut dovada persecuției etnice, potrivit art. 4 din H.G.

nr. 127/2002. Recursul este nefondat. Prin hotărârea nr. 8139/7399 din 26 septembrie 2003, pârâta a respins cererea reclamantului, de acordare a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, motivând că acesta nu a dovedit persecuția etnică, conform art. 4 din H.G. nr. 127/2002. Potrivit art. 4 alin. (2) din H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se poate face, în lipsa actelor oficiale, prin declarație cu martori. În cauză, din copia certificatului de naștere rezultă că reclamantul V.V. s-a născut la 17 iulie 1932, în localitatea Vâlcov, fosta U.R.S.S. Declarațiile autentificate ale martorilor P.E.

și P.V. atestă că din cauza evenimentelor din anii 1940 - 1944, reclamantul a părăsit localitatea Vâlcov, județul Ismail, Basarabia, unde domicilia, refugiindu-se, în luna aprilie 1944, împreună cu familia, în România, la Brăila, de unde, după un an, s-a mutat la București, stabilindu-se definitiv în România. În plus, prin hotărârea nr. 8120/7326 din 24 septembrie 2003, numitei P.T., mama reclamantului, i s-a recunoscut calitatea de beneficiară a Legii nr. 189/2000, pentru perioada 15 aprilie 1944 - 6 martie 1945. Rezultă, prin urmare, că reclamantul a făcut dovada, conform prevederilor legale precitate, că împreună cu familia, a plecat în refugiu din Vâlcov, Basarabia, în Brăila și apoi București, în luna aprilie 1944. În ce privește motivul refugiului, acesta trebuie apreciat în funcție de realitățile istorice ale momentului, fiind de notorietate persecuțiile etnice exercitate de către armata sovietică, asupra populației române din zonă.

În consecință, față de dovezile de la dosar, se constată că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică, iar recursul fiind nefondat, urmează a se respinge ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta Casa de Pensii a municipiului București împotriva sentinței civile nr. 2117 din 11 decembrie 2003. a Curții de Apel București. secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 februarie 2005.