ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 503/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la 14 octombrie 2003, reclamantul V.V. a solicitat anularea hotărârii nr. 8139/7399

din 26 septembrie 2003, emisă de Casa de Pensii a municipiului București și

recunoașterea calității de beneficiar al Legii nr. 189/2000.

În motivarea acțiunii, a

susținut că hotărârea este nelegală, întrucât a făcut dovada că, atât el, cât

și familia sa, au fost persecutați din motive etnice.

Curtea de Apel București, secția

de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 2117 din 11 decembrie

2003, a admis acțiunea, a anulat actul administrativ contestat și a obligat

pârâta să emită o nouă hotărâre, prin care să recunoască reclamantului,

calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000, pentru perioada 15 aprilie 1944 -

6 martie 1945, reținând, în esență, că în cauză, reclamantul a dovedit

persecuția etnică.

Sentința civilă nr. 2117 din

11 decembrie 2003, a Curții de Apel București, secția de contencios

administrativ, a fost rectificată prin încheierea de la 10 februarie 2004, ca

urmare a admiterii cererii de îndreptare a erorii materiale formulată de

reclamantul V.V., în sensul că drepturile se acordă pentru perioada 15 aprilie

1944 - 6 martie 1945, în loc de perioada 15 aprilie 1994 - 6 martie 1945, cum

greșit s-a reținut în considerentele și în dispozitivul hotărârii.

Împotriva sentinței de mai

sus, pârâta Casa de Pensii a municipiului București a declarat recurs,

întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Recurenta a susținut, în

esență că reclamantul nu a făcut dovada persecuției etnice, potrivit art. 4 din

H.G. nr. 127/2002.

Recursul este nefondat.

Prin hotărârea nr. 8139/7399

din 26 septembrie 2003, pârâta a respins cererea reclamantului, de acordare a

drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, motivând că acesta nu a dovedit

persecuția etnică, conform art. 4 din H.G. nr. 127/2002.

Potrivit art. 4 alin. (2)

din H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din O.G.

nr. 105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările

ulterioare, se poate face, în lipsa actelor oficiale, prin declarație cu

martori.

În cauză, din copia

certificatului de naștere rezultă că reclamantul V.V. s-a născut la 17 iulie

1932, în localitatea Vâlcov, fosta U.R.S.S.

Declarațiile autentificate

ale martorilor P.E. și P.V. atestă că din cauza evenimentelor din anii 1940 -

1944, reclamantul a părăsit localitatea Vâlcov, județul Ismail, Basarabia, unde

domicilia, refugiindu-se, în luna aprilie 1944, împreună cu familia, în

România, la Brăila, de unde, după un an, s-a mutat la București, stabilindu-se definitiv în România.

În plus, prin hotărârea nr. 8120/7326

din 24 septembrie 2003, numitei P.T., mama reclamantului, i s-a recunoscut

calitatea de beneficiară a Legii nr. 189/2000, pentru perioada 15 aprilie 1944 -

6 martie 1945.

Rezultă, prin urmare, că

reclamantul a făcut dovada, conform prevederilor legale precitate, că împreună

cu familia, a plecat în refugiu din Vâlcov, Basarabia, în Brăila și apoi

București, în luna aprilie 1944.

În ce privește motivul

refugiului, acesta trebuie apreciat în funcție de realitățile istorice ale

momentului, fiind de notorietate persecuțiile etnice exercitate de către armata

sovietică, asupra populației române din zonă.

În consecință, față de

dovezile de la dosar, se constată că hotărârea primei instanțe este legală și

temeinică, iar recursul fiind nefondat, urmează a se respinge ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâta Casa de Pensii a municipiului București împotriva sentinței civile nr.

2117 din 11 decembrie 2003. a Curții de Apel București. secția de contencios

administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 februarie 2005.