ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4591/2004

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4591/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului de față:

Examinând actele și

lucrările constată:

Prin acțiunea formulată la

11 septembrie 2003, reclamanta SC I.T.T. SRL Sfântu Gheorghe, a chemat în

judecată pârâta R.A., sucursala Sinaia, solicitând obligarea acesteia la plata

sumelor de 25.000.000 lei, respectiv 30.000.000 lei despăgubiri civile aferente

anilor 1999, 2000, pentru nerespectarea clauzei înscrisă în actul adițional nr.

2 din 28 decembrie 1993 la contractul nr. 141 din 24 octombrie 1990, conform

căreia după încetarea contractului, pe o perioadă de 5 ani, relațiile

contractuale cu parteneri atrași de reclamantă se vor desfășura prin

intermediul acesteia iar, în caz contrar, pârâta va datora 15% din cifra de

afaceri.

Ulterior, reclamanta și-a

majorat pretențiile la 206.344.792 lei, conform raportului de expertiză

efectuat în cauză.

Pârâta, în apărare, a

invocat mai multe excepții, respectiv excepția inadmisibilității acțiunii,

deoarece nu s-a realizat procedura prealabilă a concilierii directe și excepția

prescrierii dreptului la acțiune, pentru despăgubirile aferente anului 1999.

Tribunalul Prahova prin

sentința civilă nr. 625 din 30 martie 2004 a respins excepțiile și pe fond, a

admis acțiunea precizată.

A reținut că, procedura

prealabilă a fost realizată, conform procesului verbal din 5 august 2002, fiind

astfel respectate dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ.

În privința prescrierii

dreptului la acțiune pentru despăgubirile aferente anului 1999, a reținut că

nici această excepție nu este întemeiată, având în vedere că prin actul

adițional nr. 3/1993 s-a prevăzut ca după încetarea contractului, pe o perioadă

de 5 ani, relațiile contractuale cu parteneri atrași de reclamantă se vor

desfășura doar prin intermediul acestuia, iar în cazul nerespectării acestei

obligații se va datora de pârâtă un comision de 15% din cifra de afaceri,

clauză confirmată și prin Convenția protocol din 16 decembrie 1995, astfel că

acțiunea înregistrată la data de 26 septembrie 2002, se înscrie în termenul

general de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958, pentru anul

1999.

Referitor la fondul

litigiului, instanța a dat eficiență clauzei contractuale, iar în privința

cuantumului despăgubirilor a avut în vedere expertiza V.G., efectuată în cauză.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel pârâta reiterând excepțiile și a susținut sub acest aspect, că nu

s-au respectat întocmai dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ., iar în

privința prescripției, termenul a început să curgă de la data la care s-au

încheiat contractele cu partenerii atrași de reclamantă.

A mai invocat că nu sunt

îndeplinite nici condițiile art. 112 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., în sensul

că lipsește obiectul cererii iar pe fond, cererea se întemeiază pe un contract

și act adițional care au încetat prin acordul părților, respectiv Convenția din

16 decembrie 1995.

Prin decizia civilă nr. 441

din 10 iunie 2004 a Curții de Apel Pitești, s-a respins apelul ca nefondat.

S-a motivat că reclamanta a

făcut dovada cu înscrisurile aflate la dosar că a încercat concilierea directă,

încât instanța de fond a respins, în mod justificat, această excepție.

De asemenea, așa cum a

susținut și intimata reclamantă, prin întâmpinare și a reținut și instanța,

momentul începerii prescripției este acela al reflectării cifrei de afaceri în

bilanțul contabil anual și nu cel al datei la care s-au încheiat contractele,

încât promovarea acțiunii la data de 25 septembrie 2002, pentru comisionul

aferent anului 1999, se încadrează în termenul general de 3 ani.

Pe fond, Convenția din 16

decembrie 1995, confirmă valabilitatea actului adițional nr. 2/1993, cu privire

la plata comisionului și după data de 31 decembrie 1995, obiectul acțiunii

fiind astfel determinat și dovedit cu expertiza contabilă, efectuată în cauză.

Pârâta a formulat recurs,

criticând soluțiile celor două instanțe, deoarece au fost date cu încălcarea

legii și sunt netemeinice.

Prin primul motiv de recurs

a arătat că în opinia sa nu s-a realizat procedura prealabilă de conciliere,

prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ., instanțele punând temei pe

actele invocate de către reclamantă fără a observa caracterul formal al

acestora și modul cum au fost întocmite, fiind încălcată o normă imperativă

care stabilește un conținut al concilierii și un termen de 15 zile de la

primirea actelor nerespectate.

Prin al doilea motiv de

recurs, privitor la excepția prescripției extinctive consideră că, de asemenea,

instanțele au aplicat greșit legea, deoarece analiza prescripției dreptului

material la acțiune trebuia făcută având în vedere natura juridică a

raporturilor obligaționale existente între părți și care sunt de comision, iar

în această situație momentul începerii termenului de prescripție este cel al

intermedierii relațiilor comerciale de prestare a serviciilor de turism,

situate la nivelul anului 1999.

Prin al treilea motiv de

recurs se critică modul cum instanțele au soluționat cauza pe fond.

Astfel reclamanta și-a

întemeiat pretențiile pe prevederile unei convenții care a încetat prin voința

părților și anume, contractul de prestări servicii pentru activitatea de

turism, încheiat la 23 decembrie 1990 și înregistrat la 23 decembrie 1990 a

încetat prin efectul Convenției, încheiată între părți la 16 decembrie 1995,

încât, numai printr-o interpretare denaturată a voinței părților, s-a ajuns la

o altă concluzie.

Nu sunt îndeplinite în cauză

nici dispozițiile art. 112 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., lipsind obiectul cererii

deoarece obiectul cererii nu poate fi determinat pe baza Convenției (Protocol)

din 16 decembrie 1997 deoarece, aceasta nu conține nici un criteriu de

determinare a cuantumului comisionului pe care prezumtiv l-ar datora, iar

potrivit art. 948 pct. 3, raportat la art. 964 C. civ., clauza stipulată este

nulă absolut deoarece nu îndeplinește condițiile imperative impuse de cele două

articole.

Totodată, instanțele nu au

ținut cont de apărarea potrivit căreia reclamanta nu a respectat prevederile

Convenției (Protocol) din 16 decembrie 1995, nefăcând dovada indicării anuale a

partenerilor atrași de ea, nu au avut loc negocieri care să se finalizeze în

forma unui contract, comisionul ce urma să se plătească tour – operatorului, nu

a fost determinat niciodată și nu s-au încheiat contracte de comision pentru

fiecare relație contractuală în parte.

În cauză, nu s-a făcut nici

o probă cu privire la partenerii atrași de către reclamantă, iar cererea pentru

dispunerea unei expertize contabile a urmărit tocmai suplinirea lipsei

dovezilor, contrar art. 201 C. proc. civ. și art. 46 C. com.

În drept și-a întemeiat

recursul pe art. 304 pct. 9 și 299 – 316 C. proc. civ.

Analizând recursul prin

prisma motivelor invocate se găsește fondat, pentru cele ce se vor arăta în

continuare.

Referitor la excepția lipsei

procedurii prealabile a concilierii, este adevărat că, înainte de introducerea

cererii de chemare în judecată, reclamantul va încerca soluționarea acestuia

prin concilierea directă cu cealaltă parte, conform art. 720

1

C.

proc. civ., text care consacră modalitatea scrisă și forma directă a concilierii.

Legea conține precizări și

cu privire la data convocării care, potrivit art. 720

1

alin. (3) C.

proc. civ., nu se poate fixa mai devreme de 15 zile de la data primirii actelor

comunicate.

Revenind la speță, se

constată că scopul urmărit de legiuitor, a fost atins, iar în cauză au fost

îndeplinite cerințele minime ale art. 720

1

C. proc. civ., atât timp

cât, așa cum au reținut și instanțele, ca urmare a convocării efectuată de către

reclamantă prin adresa nr. 317 din 28 iunie 2002, părțile s-au întâlnit efectiv

la 5 august 2002, deci după 15 zile de la convocare și au încheiat un proces

verbal prin care, pârâta și-a exprimat neechivoc refuzul în legătură cu

pretențiile reclamantei precizate prin convocarea la conciliere cât și de a

prezenta documentele, care erau în posesia acesteia și care constituiau bază de

calcul potrivit convenției acestora.

Așa fiind, în mod legal

instanțele au respins excepția prematurității (inadmisibilității) acțiunii.

Referitor la excepția

prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente anului

1999, analiza urmează a fi făcută având în vedere natura juridică a

raporturilor obligaționale dintre părți.

Astfel, la data de 23

decembrie 1990 între SC F. SA Sfântu Gheorghe (antecesoarea pârâtei) și SC I.B.C.

SRL București (antecesoarea reclamantei) s-a încheiat contractul de prestări de

servicii pentru activitatea de turism nr. 141/1990, ce avea ca obiect

asigurarea de către prestator și utilizarea de către beneficiar a condițiilor

de cazare, masă, tratament și servicii în cadrul Complexului Hotelier B. din

Covasna.

La data de 28 decembrie

1993, prin Actul adițional (28 decembrie 1993) sau inclus alte clauze în sensul

că:

2.1. „după încheierea

contractului de charter, încă o perioadă de 5 ani SC F. SA sau succesorul de

drept, în calitate de proprietar al Hotelului B. vor desfășura activitatea cu

parteneri atrași de I.T.T., indicați anual prin adresă, doar prin intermediul

acestei societăți ca tour-operator, în baza unor contracte de comision cu I.T.T.

SRL.

2.2. În cazul în care SC F.

SA sau succesorul de drept proprietar al Hotelului B. va intra în relații

directe cu partenerii notificați prin anexa de către I.T.T. SRL, îi datorează

acesteia un comision de 15% din cifra de afaceri realizată cu turiștii români

și de 15% din cifra de afaceri realizată cu partenerii ce trimit turiștii

străini, inclusiv dacă este vorba de tour-operatori sau agenții de turism

persoane juridice străine sau de societăți ce derivă din partenerii

nominalizați de I.T.T. SRL sau care au administratori sau directori din cadrul

firmelor atrase și cultivate relațiile de afaceri de I.I.T. SRL.

La 15 decembrie 1995 prin

Convenția (Protocol), încheiată între SC I.T.T. SRL și SC F., părți în

contractul nr. 141/1990 s-a stabilit că încetează de comun acord contractul nr.

141/1990, toate celelalte înțelegeri fiind lipsite de orice efecte juridice,

iar după 31 decembrie 1995, pe o durată de 5 ani, contractele cu partenerii

atrași de I.T.T. SRL, pe durata contractului de prestări de servicii

nominalizați prin listele anexă la contract, vor fi încheiate în baza

negocierilor comune purtate de SC F. Covasna și SC I.T.T., pe de o parte și

societățile beneficiare, pe de altă parte. Comisionul ce se va acorda tour –

operatorului va fi determinant pentru fiecare relație contractuală în parte.

Observând modul cum s-au

derulat relațiile contractuale, rezultă că prin actul adițional din 28

decembrie 1993, contractul nr. 141/1990 a suferit modificări, includerea

clauzei de la pct. 2.2 sus-arătată fiind de această dată de natura contractului

de comision ca și cele din Convenția (Protocol) din 15 decembrie 1993 și,

nicidecum, nu pot fi interpretate ca o clauză penală în cuprinsul unui contract

de prestări de servicii.

Așa fiind, instanțele

trebuiau să aplice regulile generale ce guvernează contractul de comision, caz

în care data de la care începe să curgă termenul de prescripție este data de la

care s-au încheiat contractele, în speță, cu partenerii atrași inițial de către

reclamanta și pe care pârâta le-a încheiat direct și nu de la sfârșitul anului

1999, cu atât mai mult cu cât potrivit Convenției (Protocol) comisionul ce se

va acorda tour - operatorului (SC I.T.T. SRL) urma să fie determinat pentru

fiecare relație contractuală în parte și nu în raport de cifra de afaceri

anuală.

Reclamanta avea posibilitatea

și trebuia deci să depună diligențe de a cunoaște dacă societățile menționate

în anexa la actul adițional nr. 2/1993 menținută apoi, prin Convenția

(Protocol) din 16 decembrie 1995, au intrat în relații contractuale directe cu

pârâta și, totodată, datele la care s-au încheiat convențiile având ca obiect

prestații de servicii hoteliere în cadrul Complexului B.

De altfel, această

interpretare a convenției părților a fost dată deja într-un alt litigiu dintre

părți pentru o altă perioadă (1997) statuându-se în mod irevocabil asupra

naturii izvorului obligațiilor părților, care sunt de comision (decizia civilă nr.

915/R/2002 a Curții de Apel Brașov) și în raport cu care rezultă că acțiunea a

fost introdusă peste termenul de prescripție în privința comisionului aferent

anului 1999.

Așa fiind, excepția

prescripției dreptului la acțiune raportat la art. 1, art. 3 și art. 7, din

Decretul nr. 167/1958 este întemeiată și trebuia admisă și nu respinsă cum,

nelegal, s-au pronunțat instanțele, iar motivul de recurs este fondat.

Cât privește restul

motivelor de recurs, ele sunt nefondate, deoarece s-a arătat deja că prin

Convenția (Protocol) s-a prevăzut continuarea relațiilor comerciale dintre

părți, de tipul contractului de comision, așa cum a fost ele stabilite și prin

contractul de prestări de servicii inițial, iar obiectul acțiunii privește

chiar plata acestui comision care, în lipsa unor negocieri directe (care nu

s-au realizat din culpa recurentei pârâte) a fost pretins în limită de 15%,

potrivit uzanței părților.

Nu se poate susține deci

nulitatea clauzei pentru că nu s-a prestabilit comisionul și nici că cererea

reclamantei nu are obiect în sensul, prevăzut de art. 112 alin. (1) pct. 3 C.

proc. civ., iar cuantumul a fost stabilit pe baza expertizei contabile în

raport de acest coeficient, neîncălcându-se prin aceasta nici o regulă în

materie de probatorii.

Așa fiind în baza art. 312 alin.

(2) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., se va admite

recursul și se va modifica decizia recurată, se va admite apelul și se va

schimba sentința instanței de fond în sensul că se va admite în parte acțiunea,

iar pârâta va fi obligată la plata sumei de 75.237.010 lei comision aferent

anului 2000, constatându-se prescris dreptul la acțiune pentru pretențiile

aferente anului 1999 și la 7.247.000 lei, către reclamantă cheltuieli de

judecată.

În baza art. 274 C. proc.

civ., intimata reclamantă va fi obligată către recurenta - pârâtă la 6.846.932

lei cheltuieli de judecată, iar în baza art. 276 C. proc. civ., compensând

parțial obligațiile de plată pârâta va fi obligată la 300.068 lei, cu acest

titlu către reclamantă.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

pârâta R.A., sucursala Sinaia, împotriva deciziei nr. 441 din 10 iunie 2004, a

Curții de apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ,

modifică decizia atacată în sensul că admite apelul formulat de pârâta R.A. sucursala

Sinaia, împotriva sentinței civile nr. 625 din 30 martie 2004, pronunțată de

Tribunalul Prahova. Schimbă sentința în sensul că admite în parte acțiunea

formulată de reclamanta SC I.T.T. SRL, împotriva pârâtei R.A. sucursala Sinaia,

pe care o obligă la plata sumei de 75.237.010 lei, cu titlu de despăgubiri

civile aferente anului 2000, constatând prescris dreptul la acțiune pentru

pretențiile aferente anului 1999 și la 7.247.000 lei, cheltuieli de judecată.

Obligă intimata reclamantă către recurenta pârâtă la 6.846.932 lei cheltuieli

de judecată în apel și recurs. Compensează parțial obligațiile privind

cheltuielile de judecată și obligă pârâta la 300.068 lei cu acest titlu.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință

publică, astăzi 11 noiembrie 2004.