ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4591/2004

Asupra recursului de față: Examinând actele și lucrările constată: Prin acțiunea formulată la 11 septembrie 2003, reclamanta SC I.T.T. SRL Sfântu Gheorghe, a chemat în judecată pârâta R.A., sucursala Sinaia, solicitând obligarea acesteia la plata sumelor de 25.000.000 lei, respectiv 30.000.000 lei despăgubiri civile aferente anilor 1999, 2000, pentru nerespectarea clauzei înscrisă în actul adițional nr. 2 din 28 decembrie 1993 la contractul nr. 141 din 24 octombrie 1990, conform căreia după încetarea contractului, pe o perioadă de 5 ani, relațiile contractuale cu parteneri atrași de reclamantă se vor desfășura prin intermediul acesteia iar, în caz contrar, pârâta va datora 15% din cifra de afaceri.

Ulterior, reclamanta și-a majorat pretențiile la 206.344.792 lei, conform raportului de expertiză efectuat în cauză. Pârâta, în apărare, a invocat mai multe excepții, respectiv excepția inadmisibilității acțiunii, deoarece nu s-a realizat procedura prealabilă a concilierii directe și excepția prescrierii dreptului la acțiune, pentru despăgubirile aferente anului 1999. Tribunalul Prahova prin sentința civilă nr. 625 din 30 martie 2004 a respins excepțiile și pe fond, a admis acțiunea precizată. A reținut că, procedura prealabilă a fost realizată, conform procesului verbal din 5 august 2002, fiind astfel respectate dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ.

În privința prescrierii dreptului la acțiune pentru despăgubirile aferente anului 1999, a reținut că nici această excepție nu este întemeiată, având în vedere că prin actul adițional nr. 3/1993 s-a prevăzut ca după încetarea contractului, pe o perioadă de 5 ani, relațiile contractuale cu parteneri atrași de reclamantă se vor desfășura doar prin intermediul acestuia, iar în cazul nerespectării acestei obligații se va datora de pârâtă un comision de 15% din cifra de afaceri, clauză confirmată și prin Convenția protocol din 16 decembrie 1995, astfel că acțiunea înregistrată la data de 26 septembrie 2002, se înscrie în termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958, pentru anul 1999. Referitor la fondul litigiului, instanța a dat eficiență clauzei contractuale, iar în privința cuantumului despăgubirilor a avut în vedere expertiza V.G., efectuată în cauză.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta reiterând excepțiile și a susținut sub acest aspect, că nu s-au respectat întocmai dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ., iar în privința prescripției, termenul a început să curgă de la data la care s-au încheiat contractele cu partenerii atrași de reclamantă. A mai invocat că nu sunt îndeplinite nici condițiile art. 112 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., în sensul că lipsește obiectul cererii iar pe fond, cererea se întemeiază pe un contract și act adițional care au încetat prin acordul părților, respectiv Convenția din 16 decembrie 1995. Prin decizia civilă nr. 441 din 10 iunie 2004 a Curții de Apel Pitești, s-a respins apelul ca nefondat. S-a motivat că reclamanta a făcut dovada cu înscrisurile aflate la dosar că a încercat concilierea directă, încât instanța de fond a respins, în mod justificat, această excepție.

De asemenea, așa cum a susținut și intimata reclamantă, prin întâmpinare și a reținut și instanța, momentul începerii prescripției este acela al reflectării cifrei de afaceri în bilanțul contabil anual și nu cel al datei la care s-au încheiat contractele, încât promovarea acțiunii la data de 25 septembrie 2002, pentru comisionul aferent anului 1999, se încadrează în termenul general de 3 ani. Pe fond, Convenția din 16 decembrie 1995, confirmă valabilitatea actului adițional nr. 2/1993, cu privire la plata comisionului și după data de 31 decembrie 1995, obiectul acțiunii fiind astfel determinat și dovedit cu expertiza contabilă, efectuată în cauză. Pârâta a formulat recurs, criticând soluțiile celor două instanțe, deoarece au fost date cu încălcarea legii și sunt netemeinice.

Prin primul motiv de recurs a arătat că în opinia sa nu s-a realizat procedura prealabilă de conciliere, prevăzută de art. 720 1 C. proc. civ., instanțele punând temei pe actele invocate de către reclamantă fără a observa caracterul formal al acestora și modul cum au fost întocmite, fiind încălcată o normă imperativă care stabilește un conținut al concilierii și un termen de 15 zile de la primirea actelor nerespectate.

Prin al doilea motiv de recurs, privitor la excepția prescripției extinctive consideră că, de asemenea, instanțele au aplicat greșit legea, deoarece analiza prescripției dreptului material la acțiune trebuia făcută având în vedere natura juridică a raporturilor obligaționale existente între părți și care sunt de comision, iar în această situație momentul începerii termenului de prescripție este cel al intermedierii relațiilor comerciale de prestare a serviciilor de turism, situate la nivelul anului 1999. Prin al treilea motiv de recurs se critică modul cum instanțele au soluționat cauza pe fond.

Astfel reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe prevederile unei convenții care a încetat prin voința părților și anume, contractul de prestări servicii pentru activitatea de turism, încheiat la 23 decembrie 1990 și înregistrat la 23 decembrie 1990 a încetat prin efectul Convenției, încheiată între părți la 16 decembrie 1995, încât, numai printr-o interpretare denaturată a voinței părților, s-a ajuns la o altă concluzie. Nu sunt îndeplinite în cauză nici dispozițiile art. 112 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., lipsind obiectul cererii deoarece obiectul cererii nu poate fi determinat pe baza Convenției (Protocol) din 16 decembrie 1997 deoarece, aceasta nu conține nici un criteriu de determinare a cuantumului comisionului pe care prezumtiv l-ar datora, iar potrivit art. 948 pct. 3, raportat la art. 964 C. civ., clauza stipulată este nulă absolut deoarece nu îndeplinește condițiile imperative impuse de cele două articole.

Totodată, instanțele nu au ținut cont de apărarea potrivit căreia reclamanta nu a respectat prevederile Convenției (Protocol) din 16 decembrie 1995, nefăcând dovada indicării anuale a partenerilor atrași de ea, nu au avut loc negocieri care să se finalizeze în forma unui contract, comisionul ce urma să se plătească tour – operatorului, nu a fost determinat niciodată și nu s-au încheiat contracte de comision pentru fiecare relație contractuală în parte. În cauză, nu s-a făcut nici o probă cu privire la partenerii atrași de către reclamantă, iar cererea pentru dispunerea unei expertize contabile a urmărit tocmai suplinirea lipsei dovezilor, contrar art. 201 C. proc. civ. și art. 46 C. com. În drept și-a întemeiat recursul pe art. 304 pct. 9 și 299 – 316 C. proc.

civ. Analizând recursul prin prisma motivelor invocate se găsește fondat, pentru cele ce se vor arăta în continuare. Referitor la excepția lipsei procedurii prealabile a concilierii, este adevărat că, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul va încerca soluționarea acestuia prin concilierea directă cu cealaltă parte, conform art. 720 1 C. proc. civ., text care consacră modalitatea scrisă și forma directă a concilierii. Legea conține precizări și cu privire la data convocării care, potrivit art. 720 1 alin. (3) C. proc. civ., nu se poate fixa mai devreme de 15 zile de la data primirii actelor comunicate. Revenind la speță, se constată că scopul urmărit de legiuitor, a fost atins, iar în cauză au fost îndeplinite cerințele minime ale art. 720 1 C. proc.

civ., atât timp cât, așa cum au reținut și instanțele, ca urmare a convocării efectuată de către reclamantă prin adresa nr. 317 din 28 iunie 2002, părțile s-au întâlnit efectiv la 5 august 2002, deci după 15 zile de la convocare și au încheiat un proces verbal prin care, pârâta și-a exprimat neechivoc refuzul în legătură cu pretențiile reclamantei precizate prin convocarea la conciliere cât și de a prezenta documentele, care erau în posesia acesteia și care constituiau bază de calcul potrivit convenției acestora. Așa fiind, în mod legal instanțele au respins excepția prematurității (inadmisibilității) acțiunii. Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente anului 1999, analiza urmează a fi făcută având în vedere natura juridică a raporturilor obligaționale dintre părți.

Astfel, la data de 23 decembrie 1990 între SC F. SA Sfântu Gheorghe (antecesoarea pârâtei) și SC I.B.C. SRL București (antecesoarea reclamantei) s-a încheiat contractul de prestări de servicii pentru activitatea de turism nr. 141/1990, ce avea ca obiect asigurarea de către prestator și utilizarea de către beneficiar a condițiilor de cazare, masă, tratament și servicii în cadrul Complexului Hotelier B. din Covasna. La data de 28 decembrie 1993, prin Actul adițional (28 decembrie 1993) sau inclus alte clauze în sensul că: 2.1. „după încheierea contractului de charter, încă o perioadă de 5 ani SC F. SA sau succesorul de drept, în calitate de proprietar al Hotelului B. vor desfășura activitatea cu parteneri atrași de I.T.T., indicați anual prin adresă, doar prin intermediul acestei societăți ca tour-operator, în baza unor contracte de comision cu I.T.T.

SRL. 2.2. În cazul în care SC F. SA sau succesorul de drept proprietar al Hotelului B. va intra în relații directe cu partenerii notificați prin anexa de către I.T.T. SRL, îi datorează acesteia un comision de 15% din cifra de afaceri realizată cu turiștii români și de 15% din cifra de afaceri realizată cu partenerii ce trimit turiștii străini, inclusiv dacă este vorba de tour-operatori sau agenții de turism persoane juridice străine sau de societăți ce derivă din partenerii nominalizați de I.T.T. SRL sau care au administratori sau directori din cadrul firmelor atrase și cultivate relațiile de afaceri de I.I.T. SRL. La 15 decembrie 1995 prin Convenția (Protocol), încheiată între SC I.T.T. SRL și SC F., părți în contractul nr. 141/1990 s-a stabilit că încetează de comun acord contractul nr. 141/1990, toate celelalte înțelegeri fiind lipsite de orice efecte juridice, iar după 31 decembrie 1995, pe o durată de 5 ani, contractele cu partenerii atrași de I.T.T.

SRL, pe durata contractului de prestări de servicii nominalizați prin listele anexă la contract, vor fi încheiate în baza negocierilor comune purtate de SC F. Covasna și SC I.T.T., pe de o parte și societățile beneficiare, pe de altă parte. Comisionul ce se va acorda tour – operatorului va fi determinant pentru fiecare relație contractuală în parte. Observând modul cum s-au derulat relațiile contractuale, rezultă că prin actul adițional din 28 decembrie 1993, contractul nr. 141/1990 a suferit modificări, includerea clauzei de la pct. 2.2 sus-arătată fiind de această dată de natura contractului de comision ca și cele din Convenția (Protocol) din 15 decembrie 1993 și, nicidecum, nu pot fi interpretate ca o clauză penală în cuprinsul unui contract de prestări de servicii.

Așa fiind, instanțele trebuiau să aplice regulile generale ce guvernează contractul de comision, caz în care data de la care începe să curgă termenul de prescripție este data de la care s-au încheiat contractele, în speță, cu partenerii atrași inițial de către reclamanta și pe care pârâta le-a încheiat direct și nu de la sfârșitul anului 1999, cu atât mai mult cu cât potrivit Convenției (Protocol) comisionul ce se va acorda tour - operatorului (SC I.T.T. SRL) urma să fie determinat pentru fiecare relație contractuală în parte și nu în raport de cifra de afaceri anuală.

Reclamanta avea posibilitatea și trebuia deci să depună diligențe de a cunoaște dacă societățile menționate în anexa la actul adițional nr. 2/1993 menținută apoi, prin Convenția (Protocol) din 16 decembrie 1995, au intrat în relații contractuale directe cu pârâta și, totodată, datele la care s-au încheiat convențiile având ca obiect prestații de servicii hoteliere în cadrul Complexului B. De altfel, această interpretare a convenției părților a fost dată deja într-un alt litigiu dintre părți pentru o altă perioadă (1997) statuându-se în mod irevocabil asupra naturii izvorului obligațiilor părților, care sunt de comision (decizia civilă nr. 915/R/2002 a Curții de Apel Brașov) și în raport cu care rezultă că acțiunea a fost introdusă peste termenul de prescripție în privința comisionului aferent anului 1999. Așa fiind, excepția prescripției dreptului la acțiune raportat la art. 1, art. 3 și art. 7, din Decretul nr. 167/1958 este întemeiată și trebuia admisă și nu respinsă cum, nelegal, s-au pronunțat instanțele, iar motivul de recurs este fondat.

Cât privește restul motivelor de recurs, ele sunt nefondate, deoarece s-a arătat deja că prin Convenția (Protocol) s-a prevăzut continuarea relațiilor comerciale dintre părți, de tipul contractului de comision, așa cum a fost ele stabilite și prin contractul de prestări de servicii inițial, iar obiectul acțiunii privește chiar plata acestui comision care, în lipsa unor negocieri directe (care nu s-au realizat din culpa recurentei pârâte) a fost pretins în limită de 15%, potrivit uzanței părților. Nu se poate susține deci nulitatea clauzei pentru că nu s-a prestabilit comisionul și nici că cererea reclamantei nu are obiect în sensul, prevăzut de art. 112 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., iar cuantumul a fost stabilit pe baza expertizei contabile în raport de acest coeficient, neîncălcându-se prin aceasta nici o regulă în materie de probatorii.

Așa fiind în baza art. 312 alin. (2) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., se va admite recursul și se va modifica decizia recurată, se va admite apelul și se va schimba sentința instanței de fond în sensul că se va admite în parte acțiunea, iar pârâta va fi obligată la plata sumei de 75.237.010 lei comision aferent anului 2000, constatându-se prescris dreptul la acțiune pentru pretențiile aferente anului 1999 și la 7.247.000 lei, către reclamantă cheltuieli de judecată. În baza art. 274 C. proc. civ., intimata reclamantă va fi obligată către recurenta - pârâtă la 6.846.932 lei cheltuieli de judecată, iar în baza art. 276 C. proc. civ., compensând parțial obligațiile de plată pârâta va fi obligată la 300.068 lei, cu acest titlu către reclamantă.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta R.A., sucursala Sinaia, împotriva deciziei nr. 441 din 10 iunie 2004, a Curții de apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, modifică decizia atacată în sensul că admite apelul formulat de pârâta R.A. sucursala Sinaia, împotriva sentinței civile nr. 625 din 30 martie 2004, pronunțată de Tribunalul Prahova. Schimbă sentința în sensul că admite în parte acțiunea formulată de reclamanta SC I.T.T. SRL, împotriva pârâtei R.A. sucursala Sinaia, pe care o obligă la plata sumei de 75.237.010 lei, cu titlu de despăgubiri civile aferente anului 2000, constatând prescris dreptul la acțiune pentru pretențiile aferente anului 1999 și la 7.247.000 lei, cheltuieli de judecată.

Obligă intimata reclamantă către recurenta pârâtă la 6.846.932 lei cheltuieli de judecată în apel și recurs. Compensează parțial obligațiile privind cheltuielile de judecată și obligă pârâta la 300.068 lei cu acest titlu. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 11 noiembrie 2004.