ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 162/2009

Ședința publică de la 23 ianuarie 2009 Asupra recursului de față : Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele : Prin acțiunea înregistrată la 27 noiembrie 2007 reclamanta SC P. SA a solicitat obligarea pârâtei SC I. SA la plata sumei de 341.206,03 lei reprezentând diferența dintre avansul plătit de reclamantă prin 4 ordine de compensare și contravaloarea mărfurilor livrate de pârâtă. Tribunalul Prahova, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 252 din 3 martie 2008 a respins excepțiile netimbrării, necompetenței teritoriale și inadmisibilității acțiunii invocate de pârâtă; a admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă și a respins ca fiind prescrisă acțiunea reclamantei.

Pentru a hotărî astfel s-a reținut că acțiunea reclamantei a fost legal timbrată, iar cu privire la competența teritorială, în speță sunt incidente prevederile art. 10 pct. 4 C. proc. civ. întrucât relațiile comerciale dintre părți s-au născut prin plata anticipată efectuată potrivit ordinelor de compensare depuse la dosar. Excepția inadmisibilității acțiunii a fost respinsă cu motivarea că există la dosar dovada convocării pârâtei la concilierea directă potrivit art. 720 1 C. proc. civ. Instanța a respins acțiunea ca fiind prescrisă întrucât ordinele de compensare invocate s-au derulat în perioada martie – aprilie 2002, iar drepturile de creanță se prescriu în termen de 3 ani conform art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Reclamanta nu a dovedit existența unei cauze de suspendare sau întrerupere a cursului prescripției, întrucât convocarea la concilierea directă nu este un act care să întrerupă cursul prescripției în sensul dispozițiilor art. 16 din același act normativ. Prin Decizia nr. 114 din 4 iunie 2008 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, fiscal s-a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței instanței de fond, ce a fost desființată și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță pentru soluționarea în fond a litigiului. S-a reținut în considerentele deciziei că în lunile martie și aprilie 2002 în urma unor ordine de compensare și a raporturilor comerciale dintre părți, reclamanta a achitat pârâtei un avans în vederea livrării materialelor necesare fluxului de producție.

Comenzile emise de reclamantă au fost onorate de pârâtă, ultima livrare fiind la 24 noiembrie 2004 Ulterior, pârâta a refuzat să onoreze comanda emisă de reclamantă la 24 ianuarie 2005 pentru luna februarie 2005. Instanța a stabilit că termenul de prescripție nu curge de la data emiterii ordinelor de compensare din anul 2002 și de la data ultimei livrări, 24 noiembrie 2004, sau de la 27 ianuarie 2005, când intimata a refuzat să mai livreze mărfurile pentru care recurenta achitase în avans contravaloarea lor, așa încât acțiunea reclamantei înregistrată la 23 noiembrie 2007 a fost formulată în termenul legal de 3 ani de prescripție. Împotriva acestei decizii pârâta a declarat recurs în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ. și a solicitat admiterea acestuia, desființarea hotărârii instanței de apel și menținerea ca legală și temeinică a sentinței pronunțate de instanța de fond. A susținut recurenta că instanța de apel din eroare a menționat că reclamanta a achitat pârâtei suma de 750.000.000 lei cu ordin de plată în loc de ordin de compensare, acestea fiind două noțiuni diferite care au un tratament juridic distinct. S-a invocat că deși acțiunea este întemeiată în drept pe dispozițiile art. 969 și 970 C. civ. reclamanta nu a dovedit existența între părți a unor raporturi comerciale în acest sens, așa încât operațiunile de compensare reținute conform art. 1143 C. civ., sunt lovite de nulitate. Deși instanța a menționat în cuprinsul deciziei recurate că pârâta nu și-a executat obligația contractuală, între părți nu a existat nici un contract din care să rezulte pretențiile formulate de reclamantă.

Prin întâmpinare, intimata SC P. SA Câmpina prin administrator judiciar R.S.P.R.L. a solicitat respingerea recursului întrucât comenzile lansate de aceasta începând din luna februarie 2002 au ținut locul unui contract de vânzare-cumpărare, iar acțiunea nu este prescrisă deoarece termenul curge de la data ultimei livrări – 24 noiembrie 2004 sau de la 27 ianuarie 2005 când recurenta a refuzat livrarea mărfurilor achitate de intimată în avans. Recursul pârâtei este nefondat. Din rezumarea argumentelor aduse în sprijinul criticilor care au fost evocate de recurentă se constată că deși în drept au fost indicate dispozițiile art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ., acestea nu au fost argumentate pentru a sprijini cerința acestor texte.

Recursul nu este cale devolutivă de atac astfel că nu pot fi analizate critici care vizează judecata în fond a litigiului. În speță chestiunile evocate relevă aspecte care nu pot fi analizate pe fondul litigiului într-o cale extraordinară de atac de reformare. Această concluzie are în vedere și faptul că soluțiile anterior pronunțate au luat în examinare numai excepția prescripției dreptului la acțiune fără să se bazeze pe alte aspecte decât cele care privesc momentul nașterii dreptului la acțiune. Revenind la motivele de recurs se constată prin prisma art. 304 pct. 7 C. proc. civ. că nu s-a demonstrat încălcarea dispozițiilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ. dezvoltând argumente în sensul că decizia nu ar cuprinde motivele pe care se sprijină.

Se observă din considerentele deciziei recurate că instanța a dezvoltat numai aspectele care țin de analiza excepției prescripției dreptului la acțiune, a momentului nașterii acestui drept fără să examineze alte chestiuni de fond și tot corect s-a făcut aplicarea art. 297 C. proc. civ. în condițiile în care prima instanță a rezolvat litigiul fără a se intra în cercetarea fondului. În ce privește al doilea motiv indicat în motivele de recurs – art. 304 pct. 8 C. proc. civ. – se constată de asemenea că nu a fost argumentat în drept pentru a putea fi examinat. Au fost expuse de recurentă chestiuni de fapt legate de o eventuală confuzie între noțiuni respectiv între ordinul de plată și ordinul de compensare, aceste susțineri fiind în afara motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. care se referă la actul juridic dedus judecății și nu la interpretarea probelor. Se mai observă din considerentele deciziei criticate că la stabilirea momentului nașterii dreptului la acțiune s-au avut în vedere raporturile juridice dintre părțile în proces care deși nu s-au stabilit sub forma înscrisului unic, au subzistat în forma simplificată admisă de codul comercial astfel încât relațiile juridice stabilite se supun reglementărilor generale privind convențiile dintre comercianți atât în ce privește livrarea cât și plata prețului. Clarificarea chestiunilor legate de operațiunile de compensare nu pot fi examinate în recurs, acestea țin de judecata în fond, cu atât mai mult cu cât s-au făcut cu privire la dispozițiile art. 1143 și art. 1145 C. civ.

afirmații generale care nu sunt la obiect în sensul vă nu vizează soluția pronunțată pe dezlegarea dată prescripției extinctive. Ultima critică care vizează motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu a fost argumentat în drept și dezvoltat pentru a se demonstra că soluția din apel se bazează pe aplicarea greșită a legii sau că decizia astfel pronunțată este lipsită de temei legal. Relatarea unor chestiuni de fond nu estre suficientă pentru a se reține că recurenta a răspuns cerințelor de argumentare a motivului de nelegalitate invocat. Din perspectiva acestui motiv și a soluției pronunțate nu a fost pusă în discuție aplicarea unor dispoziții din Decretul nr. 167/1958 în legătură cu exercițiul dreptului la acțiune sau a prevederilor din același decret în legătură cu întreruperea cursului prescripției.

Așa fiind, se va reține în principal că s-au evocat chestiuni de fond, care nu se subscriu motivelor evocate, că în condițiile în care recursul extraordinar vizează numai soluția sub aspectul legalității, nu pot fi examinate și reținute în sprijinul motivelor de nelegalitate alte susțineri care vizează netemeinicia. În consecință, potrivit art. 312 C. proc. civ. recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC I. SA Timișoara împotriva Deciziei nr. 114 din 4 iunie 2008 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2009.