ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 162/2009

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 162/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Ședința publică de la 23 ianuarie 2009

Asupra recursului de față :

Din examinarea lucrărilor

dosarului, constată următoarele :

Prin acțiunea înregistrată la 27 noiembrie 2007

reclamanta SC P. SA a solicitat obligarea pârâtei SC I. SA la plata sumei de

341.206,03 lei reprezentând diferența dintre avansul plătit de reclamantă prin

4 ordine de compensare și contravaloarea mărfurilor livrate de pârâtă.

Tribunalul Prahova, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 252 din 3 martie

2008 a respins excepțiile netimbrării, necompetenței teritoriale și

inadmisibilității acțiunii invocate de pârâtă; a admis excepția prescripției

dreptului la acțiune invocată de pârâtă și a respins ca fiind prescrisă

acțiunea reclamantei.

Pentru a hotărî astfel s-a reținut

că acțiunea reclamantei a fost legal timbrată, iar cu privire la competența

teritorială, în speță sunt incidente prevederile art. 10 pct. 4 C. proc. civ.

întrucât relațiile comerciale dintre părți s-au născut prin plata anticipată

efectuată potrivit ordinelor de compensare depuse la dosar.

Excepția inadmisibilității acțiunii

a fost respinsă cu motivarea că există la dosar dovada convocării pârâtei la

concilierea directă potrivit art. 720

1

C. proc. civ.

Instanța a respins acțiunea ca fiind

prescrisă întrucât ordinele de compensare invocate s-au derulat în perioada

martie – aprilie 2002, iar drepturile de creanță se prescriu în termen de 3 ani

conform art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Reclamanta nu a dovedit existența

unei cauze de suspendare sau întrerupere a cursului prescripției, întrucât

convocarea la concilierea directă nu este un act care să întrerupă cursul

prescripției în sensul dispozițiilor art. 16 din același act normativ.

Prin Decizia nr. 114 din 4 iunie

2008 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios

administrativ, fiscal s-a admis apelul declarat de reclamantă împotriva

sentinței instanței de fond, ce a fost desființată și s-a trimis cauza spre

rejudecare la aceeași instanță pentru soluționarea în fond a litigiului.

S-a reținut în considerentele

deciziei că în lunile martie și aprilie 2002 în urma unor ordine de compensare

și a raporturilor comerciale dintre părți, reclamanta a achitat pârâtei un

avans în vederea livrării materialelor necesare fluxului de producție.

Comenzile emise de reclamantă au fost onorate de pârâtă, ultima livrare fiind

la 24 noiembrie 2004

Ulterior, pârâta a refuzat să

onoreze comanda emisă de reclamantă la 24 ianuarie 2005 pentru luna februarie

2005.

Instanța a stabilit că termenul de

prescripție nu curge de la data emiterii ordinelor de compensare din anul 2002

și de la data ultimei livrări, 24 noiembrie 2004, sau de la 27 ianuarie 2005,

când intimata a refuzat să mai livreze mărfurile pentru care recurenta achitase

în avans contravaloarea lor, așa încât acțiunea reclamantei înregistrată la 23

noiembrie 2007 a fost formulată în termenul legal de 3 ani de prescripție.

Împotriva acestei decizii pârâta a

declarat recurs în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

și a solicitat admiterea acestuia, desființarea hotărârii instanței de apel și

menținerea ca legală și temeinică a sentinței pronunțate de instanța de fond.

A susținut recurenta că instanța de

apel din eroare a menționat că reclamanta a achitat pârâtei suma de 750.000.000

lei cu ordin de plată în loc de ordin de compensare, acestea fiind două noțiuni

diferite care au un tratament juridic distinct.

S-a invocat că deși acțiunea este

întemeiată în drept pe dispozițiile art. 969 și 970 C. civ. reclamanta nu a

dovedit existența între părți a unor raporturi comerciale în acest sens, așa

încât operațiunile de compensare reținute conform art. 1143 C. civ., sunt

lovite de nulitate.

Deși instanța a menționat în

cuprinsul deciziei recurate că pârâta nu și-a executat obligația contractuală,

între părți nu a existat nici un contract din care să rezulte pretențiile

formulate de reclamantă.

Prin întâmpinare, intimata SC P. SA

Câmpina prin administrator judiciar R.S.P.R.L. a solicitat respingerea

recursului întrucât comenzile lansate de aceasta începând din luna februarie

2002 au ținut locul unui contract de vânzare-cumpărare, iar acțiunea nu este

prescrisă deoarece termenul curge de la data ultimei livrări – 24 noiembrie

2004 sau de la 27 ianuarie 2005 când recurenta a refuzat livrarea mărfurilor

achitate de intimată în avans.

Recursul pârâtei este nefondat.

Din rezumarea argumentelor aduse în

sprijinul criticilor care au fost evocate de recurentă se constată că deși în

drept au fost indicate dispozițiile art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ.,

acestea nu au fost argumentate pentru a sprijini cerința acestor texte.

Recursul nu este cale devolutivă de

atac astfel că nu pot fi analizate critici care vizează judecata în fond a

litigiului. În speță chestiunile evocate relevă aspecte care nu pot fi

analizate pe fondul litigiului într-o cale extraordinară de atac de reformare.

Această concluzie are în vedere și

faptul că soluțiile anterior pronunțate au luat în examinare numai excepția

prescripției dreptului la acțiune fără să se bazeze pe alte aspecte decât cele

care privesc momentul nașterii dreptului la acțiune.

Revenind la motivele de recurs se

constată prin prisma art. 304 pct. 7 C. proc. civ. că nu s-a demonstrat încălcarea

dispozițiilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ. dezvoltând argumente în sensul

că decizia nu ar cuprinde motivele pe care se sprijină. Se observă din

considerentele deciziei recurate că instanța a dezvoltat numai aspectele care

țin de analiza excepției prescripției dreptului la acțiune, a momentului

nașterii acestui drept fără să examineze alte chestiuni de fond și tot corect

s-a făcut aplicarea art. 297 C. proc. civ. în condițiile în care prima instanță

a rezolvat litigiul fără a se intra în cercetarea fondului.

În ce privește al doilea motiv

indicat în motivele de recurs – art. 304 pct. 8 C. proc. civ. – se constată de

asemenea că nu a fost argumentat în drept pentru a putea fi examinat. Au fost

expuse de recurentă chestiuni de fapt legate de o eventuală confuzie între noțiuni

respectiv între ordinul de plată și ordinul de compensare, aceste susțineri

fiind în afara motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. care se

referă la actul juridic dedus judecății și nu la interpretarea probelor.

Se mai observă din considerentele

deciziei criticate că la stabilirea momentului nașterii dreptului la acțiune

s-au avut în vedere raporturile juridice dintre părțile în proces care deși nu

s-au stabilit sub forma înscrisului unic, au subzistat în forma simplificată

admisă de codul comercial astfel încât relațiile juridice stabilite se supun reglementărilor

generale privind convențiile dintre comercianți atât în ce privește livrarea

cât și plata prețului. Clarificarea chestiunilor legate de operațiunile de

compensare nu pot fi examinate în recurs, acestea țin de judecata în fond, cu

atât mai mult cu cât s-au făcut cu privire la dispozițiile art. 1143 și art. 1145

C. civ. afirmații generale care nu sunt la obiect în sensul vă nu vizează

soluția pronunțată pe dezlegarea dată prescripției extinctive.

Ultima critică care vizează motivul

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu a fost argumentat în drept și

dezvoltat pentru a se demonstra că soluția din apel se bazează pe aplicarea

greșită a legii sau că decizia astfel pronunțată este lipsită de temei legal.

Relatarea unor chestiuni de fond nu

estre suficientă pentru a se reține că recurenta a răspuns cerințelor de

argumentare a motivului de nelegalitate invocat. Din perspectiva acestui motiv

și a soluției pronunțate nu a fost pusă în discuție aplicarea unor dispoziții

din Decretul nr. 167/1958 în legătură cu exercițiul dreptului la acțiune sau a

prevederilor din același decret în legătură cu întreruperea cursului

prescripției.

Așa fiind, se va reține în principal

că s-au evocat chestiuni de fond, care nu se subscriu motivelor evocate, că în

condițiile în care recursul extraordinar vizează numai soluția sub aspectul

legalității, nu pot fi examinate și reținute în sprijinul motivelor de

nelegalitate alte susțineri care vizează netemeinicia.

În consecință, potrivit art. 312 C.

proc. civ. recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâta SC I. SA Timișoara împotriva Deciziei nr. 114 din 4 iunie 2008

a Curții de Apel Ploiești, secția comercială contencios administrativ și

fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 ianuarie 2009.