ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 218/2015

Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția comercială și de contencios administrativ, sub nr. 3998/105/2009, reclamantul M.D. a chemat în judecată pârâta SC C.P. SA solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta la plata sumei de 103.909,53 RON reprezentând despăgubiri și la plata dobânzii legale calculate de la data de 25 iunie 2006 și până la plata integrală a debitului, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința nr. 412 din 11 noiembrie 2009 Tribunalul Prahova a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin decizia nr. 573 din 30 martie 2010 Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a anulat recursul declarat de reclamantul M.D. ca netimbrat. La data de 16 decembrie 2009 cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a comercială, sub nr. 49777/3/2009. Prin sentința civilă nr. 2150 din 1 martie 2011 tribunalul a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile solicitate prin pct. 1 din cerere (suma de 31.288,04 RON), precum și pentru pretențiile solicitate prin pct. 3 din cerere pentru perioada 1 iulie 2005-13 august 2006 și, pe cale de consecință, a respins aceste cereri ca fiind prescris dreptul material la acțiune.

Prin aceeași sentință au fost respinse pretențiile solicitate prin pct. 2 din cerere, 46.371,49 RON, precum și prin pct. 3 din cerere, pentru perioada 14 august 2006-21 mai 2008), ca neîntemeiate, iar reclamantul a fost obligat la plata către pârâtă a sumei de 2.499,99 RON, reprezentând cheltuieli de judecată. Prin decizia civilă nr. 506 din 14 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București secția a Vl-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul reclamantului M.D. și acesta a fost obligat să plătească intimatei suma de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. Prin decizia nr. 3952 din 11 octombrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, a fost admis recursul reclamantului M.D.

împotriva deciziei instanței de apel, a fost casată în parte decizia civilă nr. 506 din 14 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a Vl-a civilă, și s-a dispus trimiterea cauzei aceleiași instanțe spre rejudecarea pct. 1 al cererii de chemare în judecată precizate, fiind menținute celelalte dispoziții. În considerentele deciziei nr. 3952 din 11 octombrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, s-a arătat că este fondată critica recurentului conform căreia instanța de apel a socotit fără temei că balanța analitică a furnizorilor pârâtei nu poate fi considerată o recunoaștere de datorie din partea acesteia pentru suma de 31,288,04 RON. Înalta Curte a arătat că „deși balanța analitică nu face parte din categoria registrelor obligatorii pentru comercianți, potrivit dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 82/1991, care potrivit art. 46-art.

49 C. com., dacă sunt regulat ținute, pot face proba în justiție între comercianți, balanța analitică întocmită de pârâtă poate fi apreciată ca o probă care poate fi apreciată o recunoaștere de datorie. Astfel, balanța analitică este un act sub semnătură privată, având dată certă și evidențiind activul și pasivul unei societăți, atestând în ceea ce privește pasivul existența certă a creanței în sumă de 31.288,04 RON. Pentru ca aceasta să producă efectul întreruptiv de prescripție, în raport de dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, recunoașterea dreptului de către cel în favoarea căruia curge prescripția poate fi expresă cât și tacită, rezultând din orice înscris care constată mărturisirea existenței dreptului altuia”.

Înalta Curte a constatat că în speță „balanța analitică a furnizorilor din data de 21 ianuarie 2007, reprezintă un act care atestă certitudinea creanței în litigiu, ceea ce reprezintă o „mărturisire a existenței dreptului”, iar „considerentele instanței de apel, în ceea ce privește neîndeplinirea condiției cazului de întrerupere, în condițiile în care recunoașterea datoriei nu este neechivocă, neîndoielnică, nu pot fi reținute, întrucât ar goli de conținut dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 și ar lipsi de efect înscrisul intitulat balanță analitică”. Prin decizia civilă nr. 77 din 11 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București în rejudecarea apelului, a fost admis apelul declarat de apelantul-reclamant M.D., împotriva sentinței comerciale nr. 2150 din 1 martie 2011, pronunțate de Tribunalul București, secția a Vl-a comercială, în Dosarul nr. 49777/3/2009, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC C.P.

SA, a fost desființată în parte sentința atacată și a fost trimisă cauza aceleiași instanțe spre rejudecarea capătului 1 al cererii de chemare în judecată precizate, fiind menține celelalte dispoziții ale sentinței. Cauza s-a înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a comercială, la data de 10 mai 2012. Prin sentința civilă nr. 5016 din 18 iunie 2013 s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul M.D. în contradictoriu cu SC C.P. SA și a fost obligată pârâta la plata sumei de 31.288,04 RON și la 3.726,54 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție tribunalul a avut în vedere rejudecarea capătului 1 de cerere, prin care a arătat că reclamantul a îndeplinit funcția de director general și președinte al Consiliului de Administrație al pârâtei până la data de 24 iunie 2005, când raporturile de muncă ale acestuia cu societatea pârâtă au încetat conform deciziei din 20 iunie 2005. În cuprinsul înscrisului intitulat „balanța analitică a furnizorilor din data de 21 ianuarie 2007” de la Dosarul nr. 3998/105/2009 al Tribunalului Prahova reclamantul M.D. este trecut la rubrica „furnizori” în dreptul numelui său figurând suma de 31.288,04 RON.

Prin decizia nr. 3952 din 11 octombrie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că „balanța analitică a furnizorilor din data de 21 ianuarie 2007, reprezintă un act care atestă certitudinea creanței în litigiu, ceea ce reprezintă o mărturisire a existenței dreptului”, fiind „un act sub semnătură privată, având dată certă și evidențiind activul și pasivul unei societăți, atestând în ceea ce privește pasivul existența certă a creanței însuma de 31.288,04 RON”. Această constatare a instanței de recurs este obligatorie pentru judecătorul fondului, cu ocazia rejudecării tribunalul neputând stabili că acest înscris, cu privire la care Înalta Curte a arătat că reprezintă o recunoaștere de datorie, nu are această semnificație juridică, fără a încălca prevederile art. 315 alin. (1) C. proc.

civ. Pe cale de consecință și având în vedere că prin decizia nr. 3952 din 11 octombrie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că înscrisul de la Dosarul nr. 3998/105/2009 al Tribunalului Prahova reprezintă o recunoaștere de datorie pentru suma de 31.288,04 RON, tribunalul a constatat că reclamantul a făcut dovada pretențiilor sale conform art. 1169 C. civ., art. 46-art. 49 C. com., împrejurare în care, în baza art. 991 C. civ. acțiunea a fost admisă în parte, iar pârâta a fost obligată la plata sumei de 31.288,04 RON reprezentând sume achitate de reclamant pentru societatea pârâtă. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel SC C.P. SA.

Curtea, verificând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate a admis apelul și a schimbat în parte sentința atacată în sensul admiterii în parte a acțiunii reținând, în rezumat, următoarele: În cauză, prima instanța nu a efectuat nicio verificare proprie și nu a administrat nici un probatoriu, ci, a reținut împrejurarea că o balanță analitică, întocmită în anul 2007, reprezintă o dovadă certă a cuantumului creanței reclamantei, fără a face nicio apreciere cu privire la temeinicia pretențiilor reclamantului raportat la temeiul de drept invocat.

Instanța supremă a stabilit faptul că în opinia sa, o balanța analitică este un document care are aptitudinea de a constata o creanță fără a statua însă cu privire la temeinicia pretențiilor pe fondul cauzei, și nici nu a limitat sfera de investigație a instanței de fond care avea obligația să verifice și să se pronunțe cu privire la valabilitatea documentului utilizat în probațiune, dar și cu privire la natura și caracterul creanței. Curtea de Apel a stabilit că, raportat la situația de fapt astfel cum rezultă din actele și lucrările dosarului, dar și din cuprinsul acțiunii introductive, prima instanță a pronunțat o hotărâre nelegală, consecință a greșitei aplicări și interpretări a prevederilor art. 987-art.

991 C. civ. S-a stabilit că suma de 31.288 RON rămasă în discuție în cadrul celui de al doilea ciclu procesual este solicitată cu titlu de cheltuieli ale societății achitate de acesta pana la momentul eliberării sale din funcțiile deținute în cadrul societății, respectiv 24 iunie 2005. Pretențiile rămase în discuție se referă, conform chiar susținerilor intimatului reclamant la perioada în care acesta avea calitatea de angajat al societății pârâte, sens în care urmează a fi înlăturate și afirmațiile acestuia potrivit cărora suma nu a putut fi recuperata în cadrul litigiului de muncă deoarece nu există un raport de muncă pentru perioada vizată. În realitate aceleași sume, solicitate cu același titlu, respectiv deconturi pentru cheltuieli efectuate până în data de 24 iunie 2006 au fost analizate de instanța, pretențiile fiind respinse ca neîntemeiate în Dosarul nr. 8018/2006 al Tribunalului Prahova.

Astfel, analizând documentul depus de chiar reclamant, denumit Anexa 2 reprezentând o balanță a unui cont creditor, suma pretinsa de M.D. în cuantum de 31.288,04 RON, apare ca fiind compusă din: 27.811,6 RON înregistrată pentru perioada 12 ianuarie 2004 și 20 iunie 2005 adică în perioada în care reclamantul avea calitatea de angajat al pârâtei (contract individual de munca) și 3.476,44 RON înregistrată pentru perioada ulterioară încetării contractului de muncă dintre pârâtă și intimatul reclamant în 24 iunie 2005. Pe cale de consecința, rezultă că suma de 27.811,6 RON reprezentând cheltuieli solicitate ca fiind efectuate de reclamant în beneficiul pârâtei se referă la perioada în care acesta era angajatul societății cu contract de muncă și totodată îndeplinea funcția de administrator și director general, ceea ce exclude incidența instituției gestiunii de afaceri.

Rezultă așadar că sumele depuse de reclamant în perioada 12 aprilie 2004-20 mai 2005 nu pot constitui obiectul gestiunii de afaceri întrucât reclamantul a fost angajatul pârâtei în perioada sus-arătate, iar societatea a cunoscut actele și faptele administratorului sau directorului general. Din textul art. 987 C. civ. se desprind condițiile necesar a fi îndeplinite pentru gestiunea de afaceri, respectiv: - actul de gestiune trebuie să fie util intereselor geratului; - actul de gestiune trebuie să fie făcut cu intenția de a gera interesele geratului, fără împuternicirea gerantului de către gerat și fără știința acestuia.

Or, față de împrejurarea că toate activitățile anterioare datei de 24 iunie 2005 și în legătură cu care reclamantul pretinde achitarea cheltuielilor în cuantum de 27.811,6 RON au fost desfășurate în baza atribuțiilor de serviciu (sau în calitatea sa de președinte al Consiliului de Administrație), condiția esențială pentru a fi aplicabile prevederile art. 987 și urm. C. civ., respectiv aceea ca administrarea afacerilor societății sa se fi realizat fără împuternicire și chiar fără știința societății nu a fost îndeplinită. În acest sens, în ceea ce privește aceasta din urma cerința, se vorbește despre caracterul subsidiar al acțiunilor întemeiate pe dispozițiile art. 987-art. 991 C. civ., reclamantul neavând la dispoziție această cale decât în ipoteza în care nu a avut și nu are la dispoziție o alta acțiune în justiție pentru valorificarea drepturilor sale.

La data la care reclamantul a pretins că a efectuat cheltuielile solicitate în temeiul gestiunii de afaceri, între părți existau atât raporturi de munca (aferente funcției de director general, deținută la acea dată de reclamant) cât și raporturi juridice întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 31/1990. Din cuprinsul prevederilor legale mai sus arătate rezultă că pentru a putea pretinde achitarea oricăror sume cu titlu de cheltuieli efectuate în legătură cu gestiunea de afaceri, pe lângă cerințele prevăzute de art. 987 C. civ., este necesară îndeplinirea a încă două condiții, și anume: afacerile geratului să fi fost bine administrate; iar cheltuielile solicitate să fi fost utile și necesare.

Ori, în ceea ce privește suma de 3.476,44 RON depusă de reclamant și existentă în evidența contabilă a societății ca fiind deconturi neachitate și înregistrate în anexa 2, pentru perioada după data de 24 iunie 2005, data încetării contractului individual de muncă dintre părți, Curtea constată că în cauză sunt îndeplinite condițiile gestiunii de afaceri, iar apărările apelantei pârâte SC C.P. SA urmează a fi respinse întrucât nu s-a putut răsturna sarcina gerantului. Pe cale de consecință apelantei pârâte îi incumbă obligația de a returna reclamantului intimat cheltuieli în sumă de 3.475,44 RON pe care acesta Ie-a efectuat după încetarea contractului său de muncă către societate, cheltuieli efectuate de M.D.

pentru bună funcționare a SC C.P. SA (cu energie, apă, gaze, combustibil). În consecință, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 141 din 26 februarie 2014, a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta apelantă la plata sumei de 3.476,44 RON reprezentând deconturi în evidența contabilă neachitate. A fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtei către reclamant la plata sumei de 27.811,6 RON reprezentând deconturi pentru perioada 12 ianuarie 2004-20 iunie 2005. A fost respinsă ca nefondată obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată în cuantum de 3.000 RON la fond.

A fost menținut capătul de cerere privind cheltuielile de judecată în cuantum de 726 RON aferent pretențiilor admise la fondul cauzei. A fost obligat intimatul către apelantă la 2.900 RON, cheltuieli de judecată în apel. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs atât reclamantul, cât și pârâta. Recurentul reclamant a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei în sensul respingerii în tot a apelului declarata de reclamantă, menținerea sentinței civile apelate și obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată. S-a invocat de către recurent aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 987-art. 991 C. civ. și nerespectarea prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc.

civ. de la 1865. S-a arătat în esență că instanța supremă a dezlegat problema de drept a întreruperii cursului prescripției dreptului la acțiune, stabilind că balanța analitică a furnizorilor este un act sub semnătură privată, având dată certă, atestând, în ceea ce privește pasivul, existența certă a creanței în sumă de 31.288,04 RON. De asemenea, s-a stabilit că balanța reprezintă un act care atestă certitudinea creanței în litigiu, ceea ce reprezintă o mărturisire a existenței dreptului. Prin urmare, recurentul reclamant a apreciat că hotărârea instanței de fond este legală, respectând decizia de casare, iar instanța de apel a făcut o greșită aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 987-art.

991 C. proc. civ. de la 1864. Netemeinicia susținerilor instanței de apel rezultă din împrejurarea că intimata a solicitat respingerea acțiunii întrucât recurentul reclamant nu a fost mandatat pentru a face acte de dispoziție. Recurentul a susținut că a făcut dovada pretențiilor sale cu privire la suma de 31.288,04 RON, iar plățile au fost efectuate pentru acoperirea unor cheltuieli ale SC C.P. SA, acțiunile sale circumscriindu-se condițiilor gestiunii de afaceri atât sub aspectul intenției de a gera interesele societății, cât și sub aspectul utilității gestiunii. Cheltuielile avansate de gerant nu au fost făcute în baza unui mandat expres acordat de societate în acest sens, ci exclusiv la inițiativa recurentului, iar intimata are obligația de a returna gerantului toate cheltuielile necesare și utile pe care gerantul Ie-a făcut în cursul gestiunii.

În drept au fost invocate prevederile art. 299 și urm. C. proc. civ. de la 1864, art. 987-art. 991 C. civ. În cadrul motivelor de recurs formulate de intimată, s-a invocat nemotivarea hotărârii, arătându-se că în considerentele deciziei apelate nu s-a răspuns motivului de apel referitor la încălcarea normelor de procedură de către prima instanță prin nesoluționarea excepției autorității de lucru judecat. Deși se reține că pretențiile în discuție au mai fost analizate, fiind respinse în cadrul Dosarului nr. 8018/2006 al Tribunalului Prahova, totuși instanța procedează la o analiză a acestora. Recurenta susține și că soluția de admitere a acțiunii pentru suma de 3.475,44 RON nu este motivată sub aspectul verificării temeiniciei pretențiilor reclamantului.

S-a arătat și că hotărârea este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale, respectiv a art. 987-art. 991 C. civ., întrucât actele de gestiune au fost făcute contra voinței geratului și nu pot fi asimilate gestiunii de afaceri. S-a mai învederat că nu sunt îndeplinite nici condițiile prevăzute de art. 991 C. civ., respectiv ca afacerile geratului să fi fost bine administrate și nici ca cheltuielile solicitate să fi fost utile și necesare. Intimata a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului, a schimbării în tot a sentinței și a respingerii acțiunii introductive ca neîntemeiată. Analizând decizia recurată sub aspectul criticilor de nelegalitate invocate de recurentul reclamant, instanța supremă constată că acestea nu sunt fondate.

Astfel, se invocă nerespectarea deciziei de casare cu referire la statuarea instanței supreme în sensul că balanța analitică reprezintă un act care atestă certitudinea creanței în litigiu, ceea ce reprezintă o mărturisire a existenței dreptului. Analizând conținutul deciziei de casare, se constată că dezlegările instanței de recurs privesc numai problema prescripției dreptului material la acțiune, referirile la balanța analitică ce atestă certitudinea creanței fiind făcute în scopul de a reliefa faptul că acest document este susceptibil să întrerupă cursul prescripției dreptului material la acțiune. În contextul arătat, instanța de fond avea obligația să stabilească dacă suma evidențiată în documentele contabile ale societății este sau nu datorată și să motiveze hotărârea sub aspectul temeiniciei pretențiilor reclamantului.

În consecință, nu instanța de apel, ci instanța de fond a interpretat greșit decizia de casare, iar soluția instanței de apel care a examinat pe fond pretențiile reclamantului pe capătul de cerere rămas în discuție în urma casării cu trimitere este corectă. În ceea ce privește analiza concretă a probatoriului administrat pentru a stabili dacă suma solicitată este sau nu datorată din perspectiva instituției gestiunii de afaceri, instanța supremă constată că aceste aspecte privesc temeinicia hotărârii și nu constituie critici de nelegalitate a deciziei recurate care să poată fi analizate în recurs. Simpla referire la dispozițiile art. 987-art. 991 C. civ. nu poate conduce la concluzia că aceste dispoziții legale au fost incorect aplicate atât timp cât instanța de apel a analizat, cu referire la probele administrate, toate condițiile prevăzute de lege pentru gestiunea de afaceri.

În consecință, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, recursul reclamatului va fi respins ca nefondat. În ceea ce privește recursul intimatei, aceasta invocă în principal nepronunțarea instanței de apel asupra unui motiv de apel și nemotivarea pretențiilor admise sub aspectul temeiniciei acestora. Criticile formulate în recurs de către intimată nu sunt fondate. Astfel, în apel s-a invocat nepronunțarea instanței de fond asupra excepției autorității de lucru judecat. Din verificarea actelor dosarului rezultă însă că această excepție a fost respinsă în primul ciclu procesual prin încheierea de ședință din 23 noiembrie 2010 și nu a mai fost reiterată cu ocazia rejudecării capătului unu de cerere, astfel că instanța de apel nu era datoare să examineze această problemă în mod distinct din moment ce intimata a invocat numai faptul că pretențiile reclamantului au făcut și obiectul altor dosare.

În acest context, chiar instanța de apel a reținut că sumele solicitate cu titlu de deconturi cheltuieli efectuate până în data de 24 iunie 2006 au fost analizate deja în cadrul Dosarului nr. 8018/2006 al Tribunalului Prahova, fiind respinse, ca un argument în plus față de soluția de respingere parțială a pretențiilor formulate de reclamant, astfel că nu se poate susține că hotărârea nu este motivată sub acest aspect. Criticile recurentei intimate referitoare la fondul cauzei, respectiv la nemotivarea hotărârii sub aspectul pretențiilor admise, sunt nefondate întrucât hotărârea cuprinde motivele pe care se sprijină, analizează concret condițiile gestiunii de afaceri și circumscrie cheltuielile efectuate după încetarea contractului de muncă al reclamantului ca fiind cheltuieli pentru buna funcționare a SC C.P.

SA. Împrejurarea invocată de recurentă, respectiv că actele de gestiune au fost făcute contra intereselor gerantului ține de aprecierea probatoriului administrat în cauză, fiind un aspect al temeiniciei hotărârii și nu poate face obiectul controlului judiciar în recurs. În consecință, instanța supremă, constatând că nu subzistă nici un motiv de modificare sau casare a deciziei recurate, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865 va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul M.D. și de pârâta SC C.P. SA împotriva deciziei nr. 141/2014 din 26 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 ianuarie 2015.