ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3952/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Reclamantul M.D. prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția comercială și de contencios administrativ, a solicitat obligarea pârâtei SC C.P. SA la plata sumei de 103.909,53 lei, despăgubiri și a dobânzii legale calculate de la data de 25 iunie 2006 și până la plata integrală a debitului, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința nr.412 din 11 noiembrie 2009 Tribunalul Prahova a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin sentința comercială nr. 2150 din 1 martie 2011 a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile solicitate prin punctul 1 din cerere (suma de 31.288,04 lei), precum și pentru pretențiile solicitate prin punctul 3 din cerere pentru perioada 1 iulie 2005 - 13 august 2006 și, pe cale de consecință, au fost respinse aceste cereri din acțiunea formulată de reclamantul M.D. Au fost respinse celelalte pretenții din cerere, astfel cum a fost modificată (respectiv pretențiile solicitate prin punctul 2 din cerere - 46.371,49 lei -, precum și prin punctul 3 din cerere, pentru perioada 14 august 2006 - 21 mai 2008), ca neîntemeiate.

A fost obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 2.499,99 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut, în esență, că la data de 23 noiembrie 2010 (fila 53 dosar), reclamantul a depus Ia dosarul cauzei o cerere modificatoare, prin care a arătat că înțelege să nu mai solicite dobânda legală aferentă debitului principal solicitat. La același termen de judecată, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția autorității de lucru judecat, reținând în esență că nu operează identitatea de cauză.

La termenul de judecată din data de 7 decembrie 2010, tribunalul a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile solicitate prin punctul 1 din cerere (suma de 31.288,04 lei), precum și pentru pretențiile solicitate prin punctul 3 din cerere pentru perioada 1 iulie 2005 - 13 august 2006 și, pe cale de consecință, a respins aceste cereri din cererea formulată de reclamant, astfel cum a fost modificată, ca fiind prescris dreptul material la acțiune. Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut, în esență, că, prin punctul 11 al cererii dedusă judecății, astfel cum a fost modificata la termenul din 23 noiembrie 2010, reclamantul a solicitat suma de 31.288,04 lei, reprezentând contravaloarea unor cheltuieli datorate de societatea pârâtă și pe care reclamantul le-a achitat din banii săi.

S-a reținut că însuși reclamantul a arătat că suma pe care o pretinde exista deja la data eliberării sale din funcție, care a fost 24 iunie 2005, termenul de prescripție prin raportare la dispozițiile art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958, s-a împlinit la data de 24 iunie 2008. Tribunalul a apreciat că prin raportare la data introducerii acțiunii - 13 august 2009, dreptul la acțiune apare ca fiind prescris pentru pretențiile solicitate prin capătul 1 din cerere.

Tribunalul nu a reținut susținerile reclamantului în sensul că s-ar fi întrerupt cursul prescripției prin recunoașterea pârâtei, invocat fiind in acest sens înscrisul intitulat „balanță analitică a furnizărilor pe luna noiembrie 2006”, act întocmit de societate la data de 12 ianuarie 2007. S-a apreciat că situația prevăzută de art.16 din Decretul nr. 167/1958 nu subzistă în cauză, deoarece înscrisul invocat reprezintă un document din contabilitate care însă nu a fost întocmit la data de 12 ianuarie 2007, iar în fișa analitică invocată au fost preluate înregistrări preexistente (din anii 2004-2005). Mai mult, tribunalul a reținut că, pentru a subzista cazul de întrerupere al cursului prescripției analizat, recunoașterea datoriei trebuie să fie neechivocă, neîndoielnică.

Or, acest caracter nu este îndeplinit și ca atare nu se poate reține o recunoaștere a pârâtei care să întrerupă cursul prescripției. Tribunalul nu a reținut nici susținerea reclamantei privind prescripția în materia cvasicontractelor, întrucât reclamantul cunoștea paguba încă de (cel mai târziu) la data eliberării sale din funcție - 24 iunie 2005. S-a constatat că prin punctul 2 din cerere: reclamantul a solicitat suma de 46.371,40 lei, afirmând că sunt cheltuieli efectuate în perioada 18 septembrie 2006 -21 mai 2008. Tribunalul a reținut că pentru aceste pretenții, dreptul la acțiune se prescrie începând cu data de 18 septembrie 2009, astfel că, față de data introducerii cererii, excepția prescripției este neîntemeiată.

Prin punctul 3 din cerere reclamantul a solicitat suma de 26.250 lei, reprezentând despăgubiri pentru perioada 1 iulie 2005 - 21 mai 2009. Tribunalul a apreciat că având în vedere cele anterior expuse privind data introducerii cererii, respectiv 13 august 2009, rezultând că pentru orice pretenție anterioară datei de 13 august 2006 dreptul la acțiune este prescris, tribunalul a admis excepția prescripției pentru pretențiile solicitate aferent perioadei 1 iulie 2005 - 13 august 2006. În ceea ce privește celelalte pretenții din cerere, astfel cum a fost modificată (respectiv pretențiile solicitate prin punctul 2 din cerere - 46.371,49 lei -, precum și prin punctul 3 din cerere, pentru perioada 14 august 2006 - 21 mai 2008), tribunalul le-a apreciat ca fiind neîntemeiate și le-a respins în consecință, reținând, în esență, că în prezenta cauză, prin raportare la dispozițiile art. 987 C. civ.

rezultă că este esențială o condiție pentru a analiza dacă există sau nu o gestiune de către reclamant a intereselor pârâtei, respectiv cerința ca gerarea să aibă loc „fără cunoștința proprietarului și să reprezinte deci un fapt juridic licit”. În cauză, actele materiale și juridice invocate de către reclamant au fost făcute împotriva voinței pârâtei, în condițiile în care, încă de la data de 24 iunie 2005 raporturile de muncă ale reclamantului au încetat, iar mai mult, la data de 13 august 2006, prin hotărârea nr. 1 a Consiliului de administrație (fila 103 dosar), pârâta a interzis accesul reclamantului în oricare dintre sediile societății.

În consecință, în condițiile în care pretențiile solicitate de către reclamant (pentru care s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune) sunt pentru perioade în care reclamantului i se interzisese expres de către pârâtă accesul în oricare sediu al societății, deci inclusiv în punctul de lucru Bereasca, rezultă că toate actele materiale și juridice efectuate de către reclamant au fost săvârșite împotriva voinței pârâtei. Or, o asemenea atitudine nu poate reprezenta în mod evident un fapt juridic licit și, fiind împotriva voinței pârâtei, actele reclamantului nu pot reprezenta o gestiune a intereselor altei persoane.

În consecință, nefiind îndeplinite cerințele gestiunii intereselor altei persoane (temei de drept de care reclamantul s-a prevalat), tribunalul a respins ca neîntemeiate celelalte pretenții din cerere, astfel cum a fost modificată, pentru care nu s-a admis excepția prescripției, respectiv pretențiile solicitate prin punctul 2 din cerere - 46.371,49 lei -, precum și prin punctul 3 din cerere, pentru perioada 14 august 2006 - 21 mai 2008. În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat pe reclamant la plata către pârâtă a sumei de 2.499,99 Iei, reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat (450 lei, conform chitanței din 31 ianuarie 2011 plus 1.599,99 lei, conform ordinului de plată din 11 noiembrie 2009 plus 450 lei, conform ordinului de plată nr. 212 din 29 octombrie 2009). Apelul declarat de reclamantul M.D.

împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă prin decizia civilă nr. 506 din 14 noiembrie 2011. În argumentarea acestei decizii instanța de apel, a reținut, în esență, că în mod întemeiat a considerat prima instanță că dreptul la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 13 august 2006 este prescris, față de prevederile art. 1, 3 și 8 din Decretul nr. 167/1958, de data introducerii acțiunii, 13 august 2009 și de faptul că nu s-a tăcut dovada întreruperii termenului de prescripție extinctivă potrivit art. 16 din Decretul nr. 167/1958. S-a reținut în acest sens, că balanța analitică a furnizorilor întocmită la data de 12 ianuarie 2007 de către intimata SC C.P.

SA pentru luna noiembrie 2006 nu poate fi considerată ca reprezentând o recunoaștere de datorie din partea acesteia. Prin aceasta se constată față de apelant o datorie în cuantum de 31.288,04 lei, însă ea este un act contabil intern al societății intimate și nu are valoarea unui act de recunoaștere a unei datorii față de apelantul M.D., nefiind adresat acestuia. Acest act contabil are, potrivit art. 46 C. com., forță probantă împotriva societății comerciale de la care emană, dar nu valorează un act de recunoaștere de natură să conducă la întreruperea prescripției extinctive potrivit art. 16 din Decretul nr. 167/1958. S-a apreciat că în decizia nr. V/19508 din 19 mai 2008 a societății intimate prin care s-a decis formarea unei comisii în vederea valorificării stocului de animale din str. Cuptoarelor - Ploiești nu se consemnează expres faptul că se refuză indemnizarea apelantului cu suma de 31.288,04 lei, așa cum susține acesta.

Totodată, s-a reținut că apelantul cunoștea că suma pe care o pretinde exista deja la data eliberării sale din funcție, care a fost 24 iunie 2005, astfel că în mod corect a stabilit prima instanță că termenul de prescripție prin raportare la dispozițiile art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958, s-a împlinit la data de 24 iunie 2008. De asemenea, s-a apreciat că nu se poate considera nici că această decizie reprezintă un act de recunoaștere a datoriei societății față de apelant pentru a opera întreruperea cursului prescripției extinctive potrivit art. 16 din Decretul nr. 167/1958. Achiesând la argumentele primei instanțe, instanța de apel a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile art. 987-991 C. civ.

referitoare la gerarea intereselor altei persoane, având în vedere că o asemenea gestiune nu se poate realiza împotriva intereselor geratului, respectiv a societății intimate. S-a mai reținut că așa cum rezultă din hotărârea nr. 1 din 13 august 2006 a Consiliului de Administrație, prin care s-a interzis accesul apelantului M.D. în oricare dintre sediile societății și din Decizia nr. V/9508 din 19 mai 2008 a președintelui consiliului de administrație, prin care se menționează expres sechestrarea stocului de animale încă din septembrie 2006, gestionarea stocului de animale în cauză s-a efectuat de către apelantul-reclamant împotriva voinței intimatei, ceea ce face ca să nu fie îndeplinite condițiile gestiunii de afaceri invocate de apelant pentru pretențiile bănești solicitate.

Împotriva acestei decizii reclamantul M.D. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 C. proc. civ. în motivarea căruia a susținut, în esență, că dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 au fost aplicate greșit instanța de apel socotind Iară temei că balanța analitică a furnizorilor intimatei - pârâte SC C.P. SA întocmită la data de 12 ianuarie 2007 nu ar putea fi considerată o recunoaștere de datorie din partea acesteia pentru suma de 31.288,04 lei. Recurentul consideră că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art.46 C. com., în vigoare și în prezent, care stabilește regimul general al probațiunii în materia obligațiilor dintre profesioniști, enumerând între mijloacele de probațiune și registrele profesionistului.

In opinia recurentului reflectarea în contabilitatea debitorului a debitului de 31.288,04 lei constituie o recunoaștere de datorie. In opinia recurentului cursul prescripției a fost întrerupt din data de 21 ianuarie 2007 și după această întrerupere a început să curgă o nouă prescripție extinctivă care s-a împlinit la 13 ianuarie 2010 după intrarea acțiunii injustiție. Recurentul susține că o greșită aplicare a legi s-a făcut și cu privire la efectele juridice ale deciziei nr. V/9508 din 19 mai 2008 și cu privire la dispozițiile art.987-991 C. civ. întrucât ambele instanțe golind de conținut instituția gestiunii de afaceri a exonerat gerata de plata sumei de 103.909,53 lei cheltuită de gerantul-reclamant M.D.

Pentru aceste motive recurentul a solicitat admiterea recursului. Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea în tot a hotărârilor instanțelor de fond și apel ca temeinice și legale. Înalta Curte, analizând decizia recurată, în raport de criticile formulate constată că acestea sunt în parte justificate, urmând a admite recursul promovat, casând decizia atacată și trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, în limitele și pentru următoarele considerente. Critica recurentului conform căreia instanța de apel a socotit fără temei că balanța analitică a furnizorilor pârâtei nu poate fi considerată o recunoaștere de datorie din partea acesteia pentru suma de 31.288,04 lei este fondată.

Deși balanța analitică nu face parte din categoria registrelor obligatorii pentru comercianți, potrivit dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 82/1991, care potrivit art. 46-49 C. com., dacă sunt regulat ținute, pot face proba în justiție între comercianți, balanța analitică întocmită de pârâtă poate fi apreciată ca o probă care poate fi apreciată o recunoaștere de datorie. Astfel, balanța analitică este un act sub semnătură privată, având dată certă și evidențiind activul și pasivul unei societăți, atestând în ceea ce privește pasivul existența certă a creanței în sumă de 31.288,04 lei. Pentru ca aceasta să producă efectul întreruptiv de prescripție, în raport de dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, recunoașterea dreptului de către cel în favoarea căruia curge prescripția poate fi expresă cât și tacită, rezultând din orice înscris care constată mărturisirea existenței dreptului altuia.

Revenind Ia speță, se constată că balanța analitică a furnizorilor din data de 21 ianuarie 2007, reprezintă un act care atestă certitudinea creanței în litigiu, ceea ce reprezintă o „mărturisire a existenței dreptului”. Considerentele instanței de apel, în ceea ce privește neîndeplinirea condiției cazului de întrerupere, în condițiile în care recunoașterea datoriei nu este neechivocă, neîndoielnică, nu pot fi reținute, întrucât ar goli de conținut dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. (a) din Decretul nr. 167/1958 și ar lipsi de efect înscrisul intitulat balanță analitică. Nu poate fi reținută critica recurentului vizând greșita aplicare a dispozițiilor art. 987-991 C. civ. Din interpretarea dispozițiilor legale menționate rezultă că gestiunea de afaceri presupune fie acordul proprietarului, fiind neștiința din partea proprietarului cu privire la gerarea intereselor sale de către altă persoană.

Față de reglementarea expresă a situațiilor în care se poate aprecia existența gestiunii de afaceri, se reține corecta interpretare și aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 987-991 C. civ. În raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (5), Înalta Curte urmează a casa în parte decizia recurată și a trimite cauza spre judecarea pe fond a capătului de cerere care privește pretențiile de Ia punctul 1 al cererii de chemare în judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul M.D. împotriva deciziei civile nr. 506 din 14 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă. Casează în parte decizia recurată și trimite cauza aceleiași instanțe spre rejudecarea punctului 1 al cererii de chemare în judecată precizate. Menține celelalte dispoziții. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 octombrie 2012.