ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3952/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3952/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Reclamantul

M.D. prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția comercială

și de contencios administrativ, a solicitat obligarea pârâtei SC C.P. SA la

plata sumei de 103.909,53 lei, despăgubiri și a dobânzii legale calculate de la

data de 25 iunie 2006 și până la plata integrală a debitului, cu cheltuieli de

judecată.

Prin sentința nr.412 din 11 noiembrie

2009 Tribunalul Prahova a admis excepția necompetenței teritoriale și a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Tribunalul București, secția a VI-a

comercială, prin sentința comercială nr. 2150 din 1 martie 2011 a admis

excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile

solicitate prin punctul 1 din cerere (suma de 31.288,04 lei), precum și pentru

pretențiile solicitate prin punctul 3 din cerere pentru perioada 1 iulie 2005 -

13 august 2006 și, pe cale de consecință, au fost respinse aceste cereri din

acțiunea formulată de reclamantul M.D.

Au fost respinse celelalte pretenții

din cerere, astfel cum a fost modificată (respectiv pretențiile solicitate prin

punctul 2 din cerere - 46.371,49 lei -, precum și prin punctul 3 din cerere,

pentru perioada 14 august 2006 - 21 mai 2008), ca neîntemeiate.

A fost obligat reclamantul la plata către

pârâtă a sumei de 2.499,99 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța a reținut, în esență, că la data de 23 noiembrie 2010 (fila 53 dosar),

reclamantul a depus Ia dosarul cauzei o cerere modificatoare, prin care a

arătat că înțelege să nu mai solicite dobânda legală aferentă debitului

principal solicitat.

La același termen de judecată,

tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția autorității de lucru judecat,

reținând în esență că nu operează identitatea de cauză.

La termenul de judecată din data de 7

decembrie 2010, tribunalul a admis excepția prescripției dreptului material la

acțiune pentru pretențiile solicitate prin punctul 1 din cerere (suma de

31.288,04 lei), precum și pentru pretențiile solicitate prin punctul 3 din

cerere pentru perioada 1 iulie 2005 - 13 august 2006 și, pe cale de consecință,

a respins aceste cereri din cererea formulată de reclamant, astfel cum a fost

modificată, ca fiind prescris dreptul material la acțiune.

Pentru a pronunța această soluție,

tribunalul a reținut, în esență, că, prin punctul 11 al cererii dedusă

judecății, astfel cum a fost modificata la termenul din 23 noiembrie 2010,

reclamantul a solicitat suma de 31.288,04 lei, reprezentând contravaloarea unor

cheltuieli datorate de societatea pârâtă și pe care reclamantul le-a achitat

din banii săi.

S-a reținut că însuși reclamantul a

arătat că suma pe care o pretinde exista deja la data eliberării sale din

funcție, care a fost 24 iunie 2005, termenul de prescripție prin raportare la

dispozițiile art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958, s-a împlinit la data de 24

iunie 2008.

Tribunalul a apreciat că prin

raportare la data introducerii acțiunii - 13 august 2009, dreptul la acțiune

apare ca fiind prescris pentru pretențiile solicitate prin capătul 1 din

cerere.

Tribunalul nu a reținut susținerile

reclamantului în sensul că s-ar fi întrerupt cursul prescripției prin

recunoașterea pârâtei, invocat fiind in acest sens înscrisul intitulat „balanță

analitică a furnizărilor pe luna noiembrie 2006”, act întocmit de societate la

data de 12 ianuarie 2007.

S-a apreciat că situația prevăzută de

art.16 din Decretul nr. 167/1958 nu subzistă în cauză, deoarece înscrisul

invocat reprezintă un document din contabilitate care însă nu a fost întocmit la

data de 12 ianuarie 2007, iar în fișa analitică invocată au fost preluate

înregistrări preexistente (din anii 2004-2005). Mai mult, tribunalul a reținut

că, pentru a subzista cazul de întrerupere al cursului prescripției analizat,

recunoașterea datoriei trebuie să fie neechivocă, neîndoielnică. Or, acest

caracter nu este îndeplinit și ca atare nu se poate reține o recunoaștere a

pârâtei care să întrerupă cursul prescripției.

Tribunalul nu a reținut nici

susținerea reclamantei privind prescripția în materia cvasicontractelor,

întrucât reclamantul cunoștea paguba încă de (cel mai târziu) la data

eliberării sale din funcție - 24 iunie 2005.

S-a constatat că prin punctul 2 din

cerere: reclamantul a solicitat suma de 46.371,40 lei, afirmând că sunt

cheltuieli efectuate în perioada 18 septembrie 2006 -21 mai 2008.

Tribunalul a reținut că pentru aceste

pretenții, dreptul la acțiune se prescrie începând cu data de 18 septembrie

2009, astfel că, față de data introducerii cererii, excepția prescripției este

neîntemeiată.

Prin punctul 3 din cerere reclamantul

a solicitat suma de 26.250 lei, reprezentând despăgubiri pentru perioada 1

iulie 2005 - 21 mai 2009.

Tribunalul a apreciat că având în

vedere cele anterior expuse privind data introducerii cererii, respectiv 13 august

2009, rezultând că pentru orice pretenție anterioară datei de 13 august 2006

dreptul la acțiune este prescris, tribunalul a admis excepția prescripției

pentru pretențiile solicitate aferent perioadei 1 iulie 2005 - 13 august 2006.

În ceea ce privește celelalte

pretenții din cerere, astfel cum a fost modificată (respectiv pretențiile

solicitate prin punctul 2 din cerere - 46.371,49 lei -, precum și prin punctul

3 din cerere, pentru perioada 14 august 2006 - 21 mai 2008), tribunalul le-a

apreciat ca fiind neîntemeiate și le-a respins în consecință, reținând, în

esență, că în prezenta cauză, prin raportare la dispozițiile art. 987 C. civ. rezultă

că este esențială o condiție pentru a analiza dacă există sau nu o gestiune de

către reclamant a intereselor pârâtei, respectiv cerința ca gerarea să aibă loc

„fără cunoștința proprietarului și să reprezinte deci un fapt juridic licit”.

În cauză, actele materiale și juridice

invocate de către reclamant au fost făcute împotriva voinței pârâtei, în

condițiile în care, încă de la data de 24 iunie 2005 raporturile de muncă ale

reclamantului au încetat, iar mai mult, la data de 13 august 2006, prin

hotărârea nr. 1 a Consiliului de administrație (fila 103 dosar), pârâta a

interzis accesul reclamantului în oricare dintre sediile societății.

În consecință, în condițiile în care

pretențiile solicitate de către reclamant (pentru care s-a respins excepția

prescripției dreptului material la acțiune) sunt pentru perioade în care

reclamantului i se interzisese expres de către pârâtă accesul în oricare sediu

al societății, deci inclusiv în punctul de lucru Bereasca, rezultă că toate

actele materiale și juridice efectuate de către reclamant au fost săvârșite

împotriva voinței pârâtei.

Or, o asemenea atitudine nu poate

reprezenta în mod evident un fapt juridic licit și, fiind împotriva voinței

pârâtei, actele reclamantului nu pot reprezenta o gestiune a intereselor altei

persoane.

În consecință, nefiind îndeplinite

cerințele gestiunii intereselor altei persoane (temei de drept de care

reclamantul s-a prevalat), tribunalul a respins ca neîntemeiate celelalte

pretenții din cerere, astfel cum a fost modificată, pentru care nu s-a admis

excepția prescripției, respectiv pretențiile solicitate prin punctul 2 din

cerere - 46.371,49 lei -, precum și prin punctul 3 din cerere, pentru perioada

14 august 2006 - 21 mai 2008.

În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc.

civ., tribunalul a obligat pe reclamant la plata către pârâtă a sumei de

2.499,99 Iei, reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu de

avocat (450 lei, conform chitanței din 31 ianuarie 2011 plus 1.599,99 lei,

conform ordinului de plată din 11 noiembrie 2009 plus 450 lei, conform

ordinului de plată nr. 212 din 29 octombrie 2009).

Apelul declarat de reclamantul M.D.

împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel

București, secția a VI-a civilă prin decizia civilă nr. 506 din 14 noiembrie

2011.

În argumentarea acestei decizii

instanța de apel, a reținut, în esență, că în mod întemeiat a considerat prima

instanță că dreptul la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 13 august

2006 este prescris, față de prevederile art. 1, 3 și 8 din Decretul nr.

167/1958, de data introducerii acțiunii, 13 august 2009 și de faptul că nu s-a

tăcut dovada întreruperii termenului de prescripție extinctivă potrivit art. 16

din Decretul nr. 167/1958.

S-a reținut în acest sens, că balanța

analitică a furnizorilor întocmită la data de 12 ianuarie 2007 de către

intimata SC C.P. SA pentru luna noiembrie 2006 nu poate fi considerată ca

reprezentând o recunoaștere de datorie din partea acesteia. Prin aceasta se

constată față de apelant o datorie în cuantum de 31.288,04 lei, însă ea este un

act contabil intern al societății intimate și nu are valoarea unui act de

recunoaștere a unei datorii față de apelantul M.D., nefiind adresat acestuia.

Acest act contabil are, potrivit art. 46 C. com., forță probantă împotriva

societății comerciale de la care emană, dar nu valorează un act de recunoaștere

de natură să conducă la întreruperea prescripției extinctive potrivit art. 16

din Decretul nr. 167/1958.

S-a apreciat că în decizia nr. V/19508

din 19 mai 2008 a societății intimate prin care s-a decis formarea unei comisii

în vederea valorificării stocului de animale din str. Cuptoarelor - Ploiești nu

se consemnează expres faptul că se refuză indemnizarea apelantului cu suma de

31.288,04 lei, așa cum susține acesta. Totodată, s-a reținut că apelantul

cunoștea că suma pe care o pretinde exista deja la data eliberării sale din

funcție, care a fost 24 iunie 2005, astfel că în mod corect a stabilit prima

instanță că termenul de prescripție prin raportare la dispozițiile art. 1 și 3

din Decretul nr. 167/1958, s-a împlinit la data de 24 iunie 2008.

De asemenea, s-a apreciat că nu se

poate considera nici că această decizie reprezintă un act de recunoaștere a

datoriei societății față de apelant pentru a opera întreruperea cursului

prescripției extinctive potrivit art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Achiesând la argumentele primei

instanțe, instanța de apel a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile art.

987-991 C. civ. referitoare la gerarea intereselor altei persoane, având în

vedere că o asemenea gestiune nu se poate realiza împotriva intereselor

geratului, respectiv a societății intimate.

S-a mai reținut că așa cum rezultă din

hotărârea nr. 1 din 13 august 2006 a Consiliului de Administrație, prin care

s-a interzis accesul apelantului M.D. în oricare dintre sediile societății și

din Decizia nr. V/9508 din 19 mai 2008 a președintelui consiliului de

administrație, prin care se menționează expres sechestrarea stocului de animale

încă din septembrie 2006, gestionarea stocului de animale în cauză s-a efectuat

de către apelantul-reclamant împotriva voinței intimatei, ceea ce face ca să nu

fie îndeplinite condițiile gestiunii de afaceri invocate de apelant pentru

pretențiile bănești solicitate.

Împotriva acestei decizii reclamantul M.D.

a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 C. proc. civ. în

motivarea căruia a susținut, în esență, că dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. a)

din Decretul nr. 167/1958 au fost aplicate greșit instanța de apel socotind

Iară temei că balanța analitică a furnizorilor intimatei - pârâte SC C.P. SA

întocmită la data de 12 ianuarie 2007 nu ar putea fi considerată o recunoaștere

de datorie din partea acesteia pentru suma de 31.288,04 lei.

Recurentul consideră că instanța de

apel a aplicat greșit dispozițiile art.46 C. com., în vigoare și în prezent,

care stabilește regimul general al probațiunii în materia obligațiilor dintre

profesioniști, enumerând între mijloacele de probațiune și registrele

profesionistului. In opinia recurentului reflectarea în contabilitatea debitorului

a debitului de 31.288,04 lei constituie o recunoaștere de datorie.

In opinia recurentului cursul

prescripției a fost întrerupt din data de 21 ianuarie 2007 și după această

întrerupere a început să curgă o nouă prescripție extinctivă care s-a împlinit

la 13 ianuarie 2010 după intrarea acțiunii injustiție.

Recurentul susține că o greșită

aplicare a legi s-a făcut și cu privire la efectele juridice ale deciziei nr. V/9508

din 19 mai 2008 și cu privire la dispozițiile art.987-991 C. civ. întrucât ambele

instanțe golind de conținut instituția gestiunii de afaceri a exonerat gerata

de plata sumei de 103.909,53 lei cheltuită de gerantul-reclamant M.D.

Pentru aceste motive recurentul a

solicitat admiterea recursului.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata

pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea în tot a

hotărârilor instanțelor de fond și apel ca temeinice și legale.

Înalta Curte, analizând decizia

recurată, în raport de criticile formulate constată că acestea sunt în parte justificate,

urmând a admite recursul promovat, casând decizia atacată și trimițând cauza

spre rejudecare aceleiași instanțe, în limitele și pentru următoarele

considerente.

Critica recurentului conform căreia

instanța de apel a socotit fără temei că balanța analitică a furnizorilor

pârâtei nu poate fi considerată o recunoaștere de datorie din partea acesteia

pentru suma de 31.288,04 lei este fondată.

Deși balanța analitică nu face parte

din categoria registrelor obligatorii pentru comercianți, potrivit dispozițiilor

art. 20 din Legea nr. 82/1991, care potrivit art. 46-49 C. com., dacă sunt

regulat ținute, pot face proba în justiție între comercianți, balanța analitică

întocmită de pârâtă poate fi apreciată ca o probă care poate fi apreciată o

recunoaștere de datorie.

Astfel, balanța analitică este un act

sub semnătură privată, având dată certă și evidențiind activul și pasivul unei

societăți, atestând în ceea ce privește pasivul existența certă a creanței în

sumă de 31.288,04 lei.

Pentru ca aceasta să producă efectul

întreruptiv de prescripție, în raport de dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. a)

din Decretul nr. 167/1958, recunoașterea dreptului de către cel în favoarea

căruia curge prescripția poate fi expresă cât și tacită, rezultând din orice

înscris care constată mărturisirea existenței dreptului altuia.

Revenind Ia speță, se constată că

balanța analitică a furnizorilor din data de 21 ianuarie 2007, reprezintă un

act care atestă certitudinea creanței în litigiu, ceea ce reprezintă o „mărturisire

a existenței dreptului”.

Considerentele instanței de apel, în

ceea ce privește neîndeplinirea condiției cazului de întrerupere, în condițiile

în care recunoașterea datoriei nu este neechivocă, neîndoielnică, nu pot fi

reținute, întrucât ar goli de conținut dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. (a)

din Decretul nr. 167/1958 și ar lipsi de efect înscrisul intitulat balanță

analitică.

Nu poate fi reținută critica

recurentului vizând greșita aplicare a dispozițiilor art. 987-991 C. civ.

Din interpretarea dispozițiilor legale

menționate rezultă că gestiunea de afaceri presupune fie acordul

proprietarului, fiind neștiința din partea proprietarului cu privire la gerarea

intereselor sale de către altă persoană.

Față de reglementarea expresă a

situațiilor în care se poate aprecia existența gestiunii de afaceri, se reține

corecta interpretare și aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art.

987-991 C. civ.

În raport de aceste considerente, în

temeiul art. 312 alin. (5), Înalta Curte urmează a casa în parte decizia

recurată și a trimite cauza spre judecarea pe fond a capătului de cerere care

privește pretențiile de Ia punctul 1 al cererii de chemare în judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamantul M.D. împotriva deciziei civile nr. 506 din 14 noiembrie 2011 a

Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează în parte decizia recurată și

trimite cauza aceleiași instanțe spre rejudecarea punctului 1 al cererii de

chemare în judecată precizate.

Menține celelalte dispoziții.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

11 octombrie 2012.