ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3383/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3383/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 384 din 12 noiembrie

2012 pronunțată de Tribunalul Prahova s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea

formulată de reclamanta SC P.L. SA. S-a admis, în parte, cererea

reconvențională precizată formulată de pârâta SC D. SRL și, pe cale de consecință,

s-a dispus obligarea reclamantei de a plăti pârâtei suma de 2.403.761 lei

reprezentând prejudiciul și 30.764,92 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut, cu privire la inadmisibilitatea cererii

reconvenționale, invocată de reclamantă, că această cerere nu a fost apreciată

ca o veritabilă excepție procesuală, motiv pentru care nici nu a fost

soluționată ca atare, ci ca o apărare de fond. în acest sens, au fost avute în

vedere prevederile art. 119 raportate la art. 720

5

C. proc. civ.,

potrivit cărora dacă pârâtul are pretenții în legătură cu cererea reclamantului

poate formula cerere reconvențională. Ori, cele două contracte de închiriere și

de prestări servicii care au stat la baza raporturilor juridice dintre părți au

avut același scop și aceeași justificare (ecologizarea batalurilor), motiv

pentru care nu au fost privite în mod independent unul de celălalt, astfel că

pârâta a fost îndreptățită să formuleze cererea reconvențională prin care

solicită daune, chiar dacă aceasta nu se întemeiază exclusiv pe contractul de

închiriere a cărui reziliere s-a solicitat pe calea acțiunii principale.

Pe fondul cauzei, s-a

reținut că părțile au încheiat contractul de locațiune din 4 decembrie 2006,

prin care societatea reclamantă asigura pârâtei, în calitate de locatar,

folosința terenului în suprafață de 24.500 mp situat în Ploiești, tarlaua 13,

în scopul desfășurării activității de ecologizare a batalurilor aparținând SC

P.L. SA, contract care a fost încheiat pentru o perioadă de 5 ani începând cu

data de 1 decembrie 2006.

Tribunalul a mai

reținut că reclamanta deținea terenul cu titlu legal în baza contractului de

concesiune încheiat cu proprietarul acestuia, respectiv Consiliul Local

Ploiești, contract din 23 noiembrie 2006, valabil tot pentru o perioadă de 5

ani, iar în vederea desfășurării activității de ecologizare a batalurilor,

reclamanta în calitate de beneficiar și pârâta, în calitate de prestator, au

încheiat contractul de prestări servicii din 25 mai 2006, a cărui valabilitate

s-a derulat între data semnării lui și momentul finalizării lucrărilor,

respectiv la 1 octombrie 2009.

Pentru realizarea

activității de ecologizare societatea pârâtă a obținut o autorizație de

construire pentru sistemul de ecologizare reziduuri petroliere din 11 iulie

2007 eliberată de Primăria Municipiului Ploiești și, deși contractul de

prestări servicii expira la data de 1 octombrie 2009, cu adresa din 15 ianuarie

2009, reclamanta i-a adus la cunoștință pârâtei că este de acord cu continuarea

lucrărilor stabilite potrivit contractului până la finalizarea stadiului de

refacere a cadrului natural în zonă conform legislației în vigoare.

Ulterior, la 27

noiembrie 2009, cu adresa nr. 853 reclamanta i-a solicitat prestatorului

sistarea temporară a activității de ecologizare a batalurilor, cu motivarea că

termenul contractului de prestări servicii a expirat, precum și faptul că

urmează să evalueze din punct de vedere tehnic și economic rezultatele acestei

activități.

În paralel,

reclamanta a organizat o licitație în vederea continuării ecologizării

batalurilor, licitație în urma căreia a fost declarată câștigătoare societatea

pârâtă, conform adresei din 8 noiembrie 2010 și, drept consecință a câștigării

licitației, părțile urmau să încheie un nou contract de prestări servicii, scop

în care au stabilit prin protocol cerințele stabilite de comun acord pentru

perfectarea acestuia.

A constatat

tribunalul că, pe parcursul derulării licitației și a negocierilor pentru

încheierea contractului de prestări servicii, reclamanta i-a notificat pârâtei

rezilierea contractului de locațiune a terenului pe care se desfășura

activitatea de ecologizare. Astfel, prin adresa din 14 iunie 2010, i s-a adus

acesteia la cunoștință că valabilitatea contractului de prestări servicii a

încetat, iar în aceste condiții nu-și mai poate îndeplini obligația prevăzută

la art. 10, respectiv aceea de a folosi terenul potrivit destinației sale și

scopului pentru care a fost încheiat contractul de închiriere, respectiv acela

de ecologizare a batalurilor.

Din verificarea

contractului de locațiune tribunalul a constatat că părțile nu au inserat un

pact comisoriu care să le dea dreptul să rezilieze unilateral convenția fără

intervenția instanței de judecată, astfel că, desființarea contractului nu

putea opera la simpla notificare a reclamantei, motiv pentru care instanța nu

este în măsură să confirme o asemenea operațiune.

Tribunalul a mai

reținut că la momentul soluționării acțiunii, contractul de locațiune a încetat

prin ajungere la termen, la fel cum a expirat de altfel și contractul de

concesiune al reclamantei asupra terenului în litigiu, astfel că, în aceste

condiții, instanța nu a putut constata că la data de 30 iunie 2010 s-a produs

rezilierea contractului de închiriere, deoarece notificarea invocată ca temei

al rezilierii a fost făcută cu nerespectarea legislației în vigoare și în afara

cadrului contractual. De asemenea, nu s-a putut dispune nici evacuarea pârâtei

de pe terenul în litigiu, în condițiile în care la momentul actual reclamanta

nu mai deține nicio calitate asupra acestui imobil, iar proprietarul de drept,

Primăria Municipiului Ploiești, (cu care pârâta se află în negocieri avansate

pentru achiziționarea acestuia) s-a opus acțiunii în evacuare.

Cu privire la cererea

reconvențională precizată a pârâtei, tribunalul a observat că expertul contabil

desemnat în cauză a cuantificat prejudiciul suferit de societatea pârâtă ca

urmare a întreruperii activității de ecologizare la suma de 3.470.784 lei,

pierdere patrimonială și 2.403.761 lei, beneficiu nerealizat.

Prin urmare, expertul

a stabilit că daunele ce se cuvin pârâtei se împart în două categorii și anume

pierderea patrimonială în care a inclus cheltuieli de investiții, cheltuieli cu

obiectele de inventar și cheltuielile de exploatare.

Investiția pe care a

realizat-o pârâta pentru realizarea activității de ecologizare a constat în

edificarea pe terenul închiriat a unei instalații de ecologizare bataluri

despre care expertul constructor a stabilit că este o construcție definitivă,

iar relocarea acesteia nu este posibilă. Așadar, cheltuielile cu întreținerea

instalației sunt în sarcina proprietarului acesteia conform autorizației de

construire, iar nu în sarcina beneficiarului unor lucrări care nu este obligat

să suporte decât prețul la care s-a obligat prin contract.

Sub un alt aspect,

construcția ar profita proprietarului terenului, iar nu reclamantei care l-a

deținut doar cu titlu de concedent, însă, în situația în care a fost respinsă

cererea principală de evacuare a pârâtei, este evident că aceasta nu încearcă

niciun prejudiciu real în privința investiției sale pe care continuă și va

continua s-o exploateze în condițiile ce vor fi negociate cu proprietarul

terenului pe care este amplasată.

O altă daună

calculată de expert a fost beneficiul nerealizat, reprezentat de câștigul

patrimonial (veniturile) pe care le-ar fi obținut pârâta dacă contractantul său

nu ar fi sistat lucrările la data de 1 decembrie 2009.

În această privință,

tribunalul a apreciat că suma de 2.403.761 lei calculată de expert cu titlu de

daune, constând în beneficiul nerealizat se cuvine societății pârâte, având în

vedere că locațiunea a fost încheiată pe o perioadă de 5 ani, care nu expirase

la acel moment, iar prin adresa din 15 ianuarie 2009 reclamanta i-a adus la

cunoștință pârâtei că este de acord cu continuarea lucrărilor stabilite

potrivit contractului până la finalizarea stadiului de refacere a cadrului

natural în zonă conform legislației în vigoare. Astfel, i s-a creat pârâtei

falsa reprezentare că activitatea de ecologizare va continua, cu atât mai mult

cu cât reclamanta i-a pus la dispoziție acesteia pentru ecologizare cantități

mai mari decât cele prevăzute inițial în contractul de prestări servicii.

În concluzie,

instanța a constatat că daunele pe care le-a încercat societatea pârâtă ca

urmare a întreruperii activității de ecologizare se ridică la suma de 2.403.761

lei, respectiv profitul brut ce ar fi putut fi realizat dacă nu i-ar fi fost

întreruptă activitatea desfășurată conform contractului părților.

Împotriva sentinței

tribunalului au declarat apel atât reclamanta SC P.L.SA cât și pârâta SC D. SRL

criticând sentința recurată pentru nelegalitate și netemeinicie, motivele fiind

pe larg expuse în cuprinsul deciziei instanței de apel.

Soluționând cauza, Curtea

de Apel Ploiești, prin Decizia nr. 17 din 23 ianuarie 2014, a admis apelurile

declarate de reclamanta SC P.L. SA și de pârâta SC D. SRL împotriva Sentinței

nr. 384 din 12 noiembrie 2012 și a încheierilor de ședință din 20 aprilie 2012

și 14 mai 2012 pronunțate de Tribunalul Prahova și, pe cale de consecință:

A schimbat, în parte,

încheierea de ședință din data de 20 aprilie 2012 și Sentința nr. 384 din 12

noiembrie 2012 în sensul că:

A admis excepția de

necompetență generală a instanțelor judecătorești, invocată de către

reclamanta-pârâtă SC P.L. SA și a respins cererea pârâtei-reclamante SC D. SRL

de acordare a despăgubirilor aferente perioadei 1 decembrie 2009 - 30 iunie

2010, ca inadmisibilă.

S-a dispus obligarea

reclamantei-pârâte SC P.L. SA să plătească pârâtei-reclamante SC D. SRL în plus

și suma de 68.583 lei cu titlu de despăgubiri materiale.

S-a menținut restul

dispozițiilor sentinței și încheierilor apelate.

S-a respins cererea

reclamantei-pârâte SC P.L. SA de repunere a părților în situația anterioară, ca

neîntemeiată.

S-a dispus obligarea

reclamantei-pârâte SC P.L. SA să plătească pârâtei-reclamante SC D. SRL

cheltuieli de judecată în apel în sumă de 1496,33 lei.

Pentru a decide

astfel instanța de apel și-a fundamentat hotărârea pe următoarele considerente:

În ceea ce privește

cererea formulată de apelanta SC P.L. SA Ploiești instanța a constatat că la

termenul de judecată din 30 mai 2013 s-a luat act de renunțarea acesteia la

judecata apelului cu privire la soluția de respingere a capătului de cerere

vizând constatarea rezilierii contractului de locațiune și evacuarea

apelantei-pârâte, dat fiind că prin procesul-verbal din 3 aprilie 2013 SC P.L.

SA a predat către Municipiul Ploiești terenul ce a făcut obiectul contractului

de locațiune din 4 decembrie 2006. Ca atare apelul acesteia s-a analizat prin

prisma criticilor aduse soluției instanței de fond în privința soluționării

cererii reconvenționale.

În ce privește

excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești de a soluționa

cererea reconvențională a pârâtei-reclamante, Curtea a constatat că sunt

întemeiate criticile acestei apelante, instanța de fond soluționând greșit

această excepție.

Astfel, potrivit

susținerilor apelantei-pârâte SC D. SRL așa cum au fost reținute în cuprinsul

încheierii din data de 20 aprilie 2012 de către instanța de fond, daunele

solicitate de către această apelantă rezultă din modul de derulare a

raporturilor contractuale în cadrul contractului de prestări servicii, mai

precis, producerea daunelor la momentul la care s-a solicitat evacuarea de

către apelanta-reclamantă.

În acest sens,

instanța constată că la art. 10 din contractul de prestări servicii din 25 mai

2006 este inserată o clauză compromisorie în care se găsește materializată

voința ambelor părți privind stabilirea competenței ca litigiul dintre ele să

fie supus arbitrajului, urmând a fi soluționat de către Curtea de Arbitraj de

pe lângă Camera de Comerț și Industrie Prahova.

În mod eronat a

reținut instanța de fond în sensul pronunțării asupra acestei excepții, atâta

timp cât soluția de respingere a excepției necompetenței generale viza

solicitarea pârâtei-reclamante cu referire însă la cererea reclamantei de

închiriere și evacuare, cerere fondată pe Contractul de locațiune din 2006, în

acest caz competența de soluționare a litigiului revenind instanței

judecătorești.

Ori, așa cum s-a

arătat, atâta timp cât temeiul juridic al pretențiilor pârâtei derivă din

Contractul de prestări servicii nr. 698/2006, competența soluționării cererii

de despăgubiri aferentă perioadei 1 decembrie 2009 - 30 iunie 2010

(reprezentând luna următoare sistării lucrărilor, respectiv data rezilierii

unilaterale a Contractului de locațiune din 2006) revine Curții de Arbitraj de

pe lângă Camera de Comerț și Industrie Prahova, conform dispozițiilor art. 343

3

C. proc. civ. care exclud competența instanțelor judecătorești în situația

încheierii convenției arbitrale.

Așa fiind,

pretențiile pârâtei SC D. SRL Ploiești formulate prin cererea reconvențională,

vizând această perioadă (1 decembrie 2009 - 30 iunie 2010) au fost respinse ca

inadmisibile.

În ce privește

nepronunțarea instanței de fond asupra inadmisibilității cererii

reconvenționale, s-a apreciat că în mod corect a fost calificată ca fiind o

apărare pe fondul cauzei, având în vedere susținerile reclamantei care a

apreciat că pretențiile pârâtei nu derivă din raportul juridic dedus judecății.

Asemenea critici

impun o analiză în fond a pretențiilor, noțiunea de inadmisibilitate vizând nu

excepția, ci efectul spre care tinde aceasta, o anumită modalitate de

respingere a cererii.

Nu au fost primite

nici criticile apelantei privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 720

alin. (5) C. proc. civ., atâta timp cât pretențiile SC D. SRL nu pot fi

analizate decât prin prisma celor două contracte, cel de locațiune și cel de

prestări servicii, contracte încheiate în vederea desfășurării activității de

ecologizare a batalurilor ( art. 11 alin. (1) - contract de locațiune din 4

decembrie 2006, art. 1 - contract de prestări servicii).

Cu privire la

excepția netimbrării cererii reconvenționale Curtea a reținut că și această

critică este nefondată pentru următoarele considerente:

La termenul de

judecată din data de 20 aprilie 2012 instanța de fond a pus în vedere

pârâtei-reclamante să achite taxă de timbru în raport de valorile stabilite

prin raportul de expertiză contabilă însă, totodată, a încuviințat obiecțiuni

la acest raport de expertiză, acordând un nou termen de judecată pentru ca

expertul desemnat să răspundă la aceste obiecțiuni.

Față de împrejurarea

că răspunsul la obiecțiuni a fost depus la instanță în data de 11 mai 2012, la

termenul de judecată din data de 14 mai 2012 s-a apreciat necesar acordarea

unui nou termen de judecată pentru ca părțile să ia cunoștință de acest răspuns

la obiecțiuni, excepția netimbrării cererii invocată de reclamantă

prorogându-se pentru termenul următor și punându-i-se în vedere pârâtei să

timbreze cererea reconvențională.

Potrivit art. 20(2)

din Legea nr. 146/1997 modificată, judecătorul pune în vedere petentului să

achite suma datorată, instanța de fond neprocedând în concret conform

dispozițiilor legale anterior menționate, nestabilind în sarcina societății

suma datorată, astfel încât nu îi poate fi imputată acesteia netimbrarea

cererii reconvenționale în absența indicării concrete a respectivei sume.

De altfel, la data de

21 mai 2012, anterior termenului de judecată acordat, respectiv 11 iunie 2012,

pârâta-reclamantă a menționat suma față de care înțelege să achite taxa de

timbru, sumă reprezentând valoarea pretențiilor sale și, de asemenea, a

formulat cerere de ajutor public judiciar, cerere încuviințată, potrivit

încheierii din data de 24 mai 2012. La acest moment s-a stabilit în mod efectiv

de către instanța de judecată suma pe care pârâta-reclamantă trebuie să o

achite ca și taxă de timbru, respectiv 19.053,92 lei, obligație îndeplinită așa

cum rezultă din ordinele de plată.

Pentru considerentele

expuse, critica apelantei-reclamante privind omisiunea instanței de a anula

cererea reconvențională ca netimbrată apare ca fiind nefondată.

În ceea ce privește

susținerea apelantei-reclamante privind împrejurarea că instanța de fond a

acordat ceea ce nu s-a cerut, Curtea a apreciat-o, ca fiind nefondată, atâta

timp cât prin cererea reconvențională formulată la termenul de judecată din

data de 21 februarie 2011 pârâta a solicitat obligarea reclamantei la plata

daunelor conform art. 13 din contractul de locațiune (cheltuieli efectuate cu

întreținerea instalației precum și beneficiul nerealizat). Ori, instanța de

fond a admis în parte cererea reconvențională, acordând numai suma reprezentând

beneficiul nerealizat.

Referitor la fondul

pretențiilor deduse judecății, Curtea a reținut următoarele:

Contractul de

prestări servicii nr. 698/2006 încheiat la data de 25 mai 2006 între reclamantă

și pârâtă a avut ca obiect realizarea lucrărilor de prelucrare a reziduurilor,

ecologizare a batalului NDS 212 și refacerea cadrului natural din zonă, cu o

valoare de 3.970.158 euro (fără TVA), prin actul adițional nr. 6 mărindu-se cu

3.866.000 euro (fără TVA).

Contractul menționat

s-a încheiat pentru perioada 25 mai 2006 - 1 octombrie 2009.

Pentru executarea

lucrărilor, reclamanta a încheiat cu Consiliul Local Ploiești contractul de

concesiune din 15 noiembrie 2006 privind concesionarea unui teren în suprafață

de 24.500 m.p. pe o durată, de 5 ani (23 noiembrie 2006 - 23 noiembrie 2011).

După încheierea

acestui contract, între reclamantă și pârâtă s-a încheiat contractul de

locațiune din 4 decembrie 2006 prin care reclamanta asigura folosința terenului

sus-menționat în scopul desfășurării activității pe o perioadă de 5 ani (1

decembrie 2006 - 1 decembrie 2011).

Potrivit art. 12 din

contractul de locațiune, contractul încetează prin acordul de voință exprimat

în scris al părților contractante; expirarea termenului contractual;

desființarea titlului locatorului cu privire la teren; falimentul societății;

rezilierea în caz de neexecutare a obligațiilor asumate prin contract, printr-o

notificare comunicată celeilalte părți, la data stabilită prin aceasta.

Conform art. 13 din

același contract de locațiune, pentru nerespectarea obligațiilor prevăzute în

acest contract, partea în culpă datorează celeilalte părți daune.

Potrivit adresei din

29 decembrie 2008 emisă de pârâta SC D. SRL aceasta încunoștințează

reclamanta-pârâtă asupra îndeplinirii obligației contractuale de preluare

integrală a cantităților de reziduuri estimate în anexa 1 la contractul din 25

mai 2006, în batalul NDS 212 existând în continuare cantități de reziduuri

neprelucrate, motiv pentru care se solicită continuarea lucrărilor până la

stadiul de refacere a cadrului natural din zonă.

Urmare acestei

adrese, prin adresa din 15 ianuarie 2009, reclamanta menționează în mod expres

că este de acord cu continuarea lucrărilor stabilite în Contractul nr. 698/2006

până la stadiul de refacere a cadrului natural din zonă.

Această corespondență

a avut loc în timpul derulării contractului de prestări servicii, dar, în egală

măsură se poate constata și că pârâta-reclamantă își îndeplinise obligațiile

inițiale contractuale iar reclamanta și-a exprimat acordul continuării

activității, motiv pentru care s-a încheiat în martie 2009 actul adițional nr.

6 la contract privind suplimentarea cantității de procesat cu 40.000 m.c. Ori,

în situația în care cantitatea inițială estimată era, potrivit anexei 1 la

contract de 83.992 m.c. și a fost procesată până în anul 2008, aproximativ

jumătate din această cantitate (40.000 m.c.) nu putea fi procesată până la data

încheierii contractului de prestări servicii (1 octombrie 2009), voința reală a

părților fiind, în mod evident aceea de prelungire a raporturilor contractuale

dintre acestea.

Faptul că pârâta, în

pofida susținerilor reclamantei și-a îndeplinit obligațiile contractuale, iar

lucrările nu au încetat după data expirării duratei contractului de prestări

servicii este confirmat și de procesul-verbal de recepție a lucrărilor de

ecologizare din 11 decembrie 2009 prin care se propune admiterea recepției

lucrărilor realizate până la 1 decembrie 2009.

Cu toate acestea,

prin adresa din 26 noiembrie 2009 reclamanta solicită sistarea temporară a

activității de ecologizare invocând expirarea la data de 1 octombrie 2009 a

Contractului nr. 698/2006, notificând pârâtei rezilierea contractului de

locațiune din 2006 începând cu data de 30 iunie 2010 deși perioada de 5 ani nu

expirase, iar activitatea de ecologizare continuă, potrivit anexei 6 la

contractul din 25 mai 2006, cantitatea inițială contractată fiind realizată,

prin urmare obligația asumată de pârâtă fiind executată.

Cantitățile procesate

în octombrie și noiembrie 2009 au fost permise la plată de către reclamantă,

chiar dacă s-a aplicat o reducere de 5% din prestarea efectuată convenită de

părți, însă nu drept sancțiune a neîndeplinirii obligațiilor contractuale.

În condițiile

desfășurării continue a activității de ecologizare, a încheierii anexei 6 la

contract, a acceptului reclamantei de a se continua lucrările cu mențiunea

luării măsurilor necesare pentru refacerea cadrului natural din zonă, se reține

că, în mod abuziv, prin încălcarea clauzelor contractului de locațiune,

reclamanta a solicitat rezilierea acestui contract, voința reală a părților

fiind aceea de a continua raporturile contractuale (dovadă fiind și

suplimentarea cantității de reziduuri), prin anexa 6, anexă a cărei dată de

încheiere se situa la o dată apropiată datei încheierii Contractului de

prestări servicii nr. 698/2006.

Desfășurarea normală

a activității pârâtei a fost stânjenită (art. 9 alin. (2) din contractul de

locațiune) urmare a notificării din 14 iunie 2010 privind rezilierea

unilaterală a contractului de locațiune începând din data de 30 iunie 2010,

dată la care acest contract nu ajunsese la termen.

În ce privește

daunele rezultate din rezilierea unilaterală a contractului de locațiune (30

iunie 2010) instanța și-a însușit concluziile raportului de expertiză contabilă

refacere, expert N.C., întocmit în apel, prin raportare și la dispozițiile art.

13 din contractul de locațiune, respectiv, și la data expirării acestuia -

decembrie 2011. în acest sens, s-au avut în vedere evidențele contabile ale

pârâtei, balanțele sintetice și analitice, stabilindu-se, în mod corect, daune

în sumă de 2.472.344 lei, criticile reclamantei vizând mai degrabă modul cum au

fost interpretate clauzele contractuale și perioadele la care expertul s-a

raportat la momentul calculării sumelor. Avându-se în vedere faptul că instanța

de fond a reținut o sumă de numai 2.403.761 lei, în apel s-a acordat

apelantei-pârâte și diferența dintre cele două sume anterior menționate,

respectiv suma de 68.583 lei la care a fost obligată reclamanta-apelantă.

Referitor la suma

solicitată drept pierdere patrimonială, critică formulată în apelul pârâtei,

instanța o apreciat-o ca nefondată.

În raportul de

expertiză întocmit în cauză, expert N.C., nu s-a putut preciza care sunt

mijloacele fixe ce au contribuit la obținerea de venituri în baza Contractului

nr. 698/2006 deoarece pârâta-apelantă nu a condus și organizat contabilitatea

de gestiune, conform art. 1 din Legea nr. 82/1991.

De asemenea, investițiile

realizate pe contractul în cauză s-au efectuat pe cheltuiala

apelantei-reclamante.

La terminarea

Contractului nr. 698/2006, investițiile realizate de pârâtă și achitate de

reclamantă trebuiau să rămână în proprietatea reclamantei, conform art. 4.1 din

Contractul nr. 698/2006.

Totodată, nu s-a avut

în vedere nici faptul că în perioada derulării Contractului nr. 698/2006 s-a

derulat și Contractul de ecologizare nr. 741/2004, contract înglobat în

Contractul nr. 698/2006 în martie 2007.

Față de toate considerentele

expuse apelul pârâtei a fost admis doar în ce privește despăgubirile materiale

în sumă de 68.583 lei așa cum s-a precizat anterior.

În consecință, având

în vedere soluția pronunțată, cererea apelantei-reclamante de repunere a

părților în situația anterioară a fost respinsă ca neîntemeiată.

Văzând dispozițiile

art. 274 și art. 276 C. proc. civ., raportat la admiterea ambelor apeluri a

obligat reclamanta-pârâtă SC P.L. SA să plătească pârâtei-reclamante SC D. SRL

suma de 1496,33 lei, cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva hotărârii

pronunțate de curtea de apel a declarat recurs reclamanta SC P.L. SA Ploiești

înregistrat sub nr. unic 1700/1/2014 la Înalta Curte de Casație și Justiție.

A criticat decizia

recurată pentru nelegalitate și netemeinicie arătând în dezvoltarea motivelor

de recurs următoarele:

Hotărârea s-a dat cu

încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în

condițiile legii, motiv de nelegalitate prev. de art. 304 alin. (1) pct. 3 C.

proc. civ.

Instanța de apel, în

mod greșit, a schimbat, în parte, încheierea de ședință din data de 20 aprilie

2012 și Sentința nr. 384 din 12 noiembrie 2012, în sensul admiterii excepției

de necompetență generală a instanțelor judecătorești, respingând cererea

reconvențională ca fiind inadmisibilă, doar pentru perioada 1 decembrie 2009 -

30 iunie 2010, motivat de faptul că toate pretențiile solicitate de SC D. SRL

au fost fondate pe Contractul de prestări servicii nr. 698/2006 și nu pe

contractul de locațiune din 2006, cum solicitase inițial prin cererea

reconvențională depusă în 2010.

Este evident că,

toate pretențiile pârâtei SC D. SRL derivă din Contractul de prestări servicii

nr. 698/2006, iar în mod greșit instanța de apel a reținut ca, după perioada 1

decembrie 2009 - 30 iunie 2010 pretențiile pârâtei derivă din contractul de

locațiune din 2006.

În niciun caz simpla

notificare de reziliere, cu data de 30 iunie 2010, a contractului de locațiune

din 2006, fără intervenție efectivă în activitatea SC D. SRL, activitatea

putându-se desfășura în continuare, fără a fi "stânjenită" în vreun

fel activitatea de ecologizare, contrar celor reținute de instanța de apel în

Decizia nr. 17 din 23 ianuarie 2014, nu putea genera pretențiile pârâtei din

cererea reconvențională.

Față de această

precizare, în baza art. 158 - 160 C. proc. civ., SC P.L. SA a invocat excepția

necompetenței generale a instanțelor judecătorești, arătând că potrivit clauzei

inserate de părți la art. 10 din Contractul de prestări servicii nr. 698/2006,

litigiile derivând din acest contract se soluționează de către Comisia de

Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Prahova.

Sub un alt motiv a

invocat nelegalitatea hotărârii pentru motivul prev. de art. 304 alin. (1) pct.

6 - C. proc. civ. - când instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea

ce nu s-a cerut.

În argumentarea

acestui motiv s-a arătat că prin Raportul de expertiză contabilă, expertul

contabil N.C. a stabilit ca valoarea pierderilor înregistrate de către D. a

fost de 3.470.784 lei, "aceste pierderi generând un beneficiu nerealizat

în valoare de 2.403.761 lei".

În urma depunerii

raportului de expertiza contabilă, pârâta a înregistrat la Tribunalul Prahova,

pe data de 21 mai 2012, o cerere prin care și-a precizat cuantumul pretențiilor

la suma de 3.470.784 lei (suma care, conform raportului de expertiză contabilă

N.C., însușit de pârâtă, reprezintă pierderea patrimonială înregistrată de

pârâtă în perioada 1 decembrie 2009 - 30 septembrie 2011), aceasta fiind

singura precizare a cererii reconvenționale făcută de pârâtă în cauză.

Mai mult decât atât,

prin motivele de apel SC D. SRL a solicitat obligarea reclamantei-intimate la

plata sumei de 3.470.784 lei, reprezentând pierdere patrimonială, niciodată SC

D. SRL nu a solicitat beneficiul nerealizat.

Aceasta înseamnă că

pârâta a solicitat instanțelor de judecată obligarea SC P.L. SA la plata sumei

reprezentând pierderea patrimonială înregistrată în contabilitatea pârâtei, de

3.470.784 lei, și nu beneficiul nerealizat în sumă de 2.403.761 lei, pe care

instanța de apel le consideră "despăgubiri materiale" la care se

adaugă și suma de 68.583 lei, în apel.

Instanța însă, a

obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 2.403.761 lei care, conform

raportului de expertiză contabilă întocmit, reprezintă beneficiu nerealizat,

suma pe care pârâta nu a cerut-o nici prin obiectivul de expertiză precizat,

nici prin "precizarea" la cererea reconvențională depusă pe data 21

mai 2012 și nici prin Notele scrise, depuse la dosar.

Prin considerentele

sentinței, instanța reține că expertul contabil desemnat în cauză a cuantificat

prejudiciul suferit de societatea pârâtă ca urmare a întreruperii activității

de ecologizare la suma de 3.470.784 lei pierdere patrimonială (cheltuieli de

investiții, cheltuieli cu obiectele de inventar și cheltuieli de exploatare),

și 2.403.761 lei beneficiu nerealizat.

Cu privire la suma de

3.470.784 lei reprezentând pierdere patrimonială (solicitată de pârâtă prin

precizarea înregistrată la Tribunal pe data de 21 mai 2012), instanța apreciază

că reclamanta SC P.L. SA nu poate fi obligată să suporte aceste cheltuieli

deoarece cheltuielile cu întreținerea instalației de ecologizare ridicată de D.

pe teren, sunt în sarcina proprietarului acesteia conform autorizației de

construire, iar nu în sarcina beneficiarului unor lucrări, care nu este obligat

să suporte decât prețul la care s-a obligat prin contract.

Sub un alt aspect,

construcția ar profita proprietarului terenului (adică Municipiului Ploiești

prin Consiliul Local), iar nu reclamantei care l-a deținut doar cu titlu de

concedent.

S-a învederat că

instanța de fond a reținut că în situația în care s-a respins cererea

principală de evacuare este evident că pârâta nu încearcă niciun prejudiciu

real în privința investiției sale pe care continuă și va continua s-o

exploateze în condițiile negociate cu proprietarul terenului pe care este

amplasată.

În opinia recurentei,

chiar și în situația în care instanța ar fi dispus evacuarea pârâtei de pe

teren, ocazie cu care pârâta ar fi încercat vreun prejudiciu, pârâta n-ar fi

fost îndreptățită să pretindă societății recurente plata sumei de 3.470.784 lei

deoarece:

- pârâta nu a

solicitat să i se achite prejudiciul pe care îl va suferi în caz de evacuare;

- la data

soluționării litigiului (5 noiembrie 2012), contractul de locațiune din 2006

era deja expirat de aproximativ un an de zile;

- dacă s-ar fi dispus

evacuarea înseamnă că instanța ar fi reținut culpa pârâtei iar dacă pârâta ar

fi suferit un prejudiciu ca urmare a atitudinii sale culpabile, acesta nu putea

fi imputat reclamantei;

- prin art. 10 alin.

(9) din contractul de locațiune din 2006, pârâta D. s-a obligat ca, la

expirarea duratei contractului, să pună la dispoziția locatorului terenul

închiriat "în aceleași condiții de calitate și fertilitate avute la data preluării"

deci, fără instalațiile realizate de către aceasta, pe care trebuia să le

ridice de pe teren pe cheltuiala sa.

- toate costurile cu

asigurarea cu echipamente, utilaje, diverse dotări, chimicale și personal de

exploatare, cu asistența tehnică de specialitate inclusiv monitorizare mediu,

cu acordurile și avizele, precum și cu investiția instalația de ecologizare au

fost odată achitate de către beneficiarul SC P.L. SA prin includerea acestor

cheltuieli în tarifele de procesare negociate cu D. SRL (minuta încheiată între

părți pe data de 6 martie 2006).

În consecință,

conform considerentelor instanței, suma de 3.470.784 lei (pe care o solicitase

pârâta prin cererea reconvențională "precizată"), nu poate fi

pretinsă de la reclamanta SC P.L. SA, în calitate de beneficiar al Contractului

nr. 698/2006, aceste cheltuieli fiind în sarcina D., ca proprietar al

instalației de ecologizare.

În ciuda faptului, că

D. SRL și-a precizat cererea în sensul, că înțelege să pretindă de la

societatea reclamantă strict pierderile suferite (suma de 3.470.784 lei

reprezentând cheltuieli cu investițiile, cheltuieli de exploatare și

cheltuielile cu obiectele de inventar, suma confirmată și prin notele scrise

depuse de D.), nu și un eventual beneficiu nerealizat, iar instanțele de fond

și de apel au consemnat și reținut acest lucru în mod corect, totuși acestea

acordă prin hotărârile pronunțate D. SRL tocmai beneficiul nerealizat,

despăgubire care nu a fost solicitată, și pentru care nici nu a fost achitată

taxa de timbru.

Prin urmare,

consideră, că, atât instanța de fond, cât și cea de apel au acordat D. SRL

altceva decât a fost cerut de către aceasta din urmă, încălcând dispozițiile

art. 304 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Pe temeiul prev. de art. 304 pct. 7 s-a

invocat că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde

motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Hotărârile pronunțate

de către instanța de fond și de apel, nu cuprind motivele pe care se sprijină

în ceea ce privește obligarea societății recurente la plata unor daune.

Instanța de fond, cât

și instanța de apel, au statuat că societatea recurentă din cauza încălcării

obligațiilor sale contractuale, are obligația de a achita către D. SRL

contravaloarea unor daune.

Așa cum a reținut în

mod constant, atât doctrina, cât și practica judecătorească, pentru antrenarea

răspunderii contractuale este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor

condiții cumulative:

- Existența unei

relații contractuale;

- Existența unei

fapte ilicite care constă în nerespectarea unei obligații contractuale;

- Existența unui

prejudiciul material;

- Raportul de

cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul creat;

- Vinovăția celui

care săvârșește fapta.

Din această

perspectivă se arată că instanța nu a indicat care este fapta săvârșită de

către societatea recurentă prin care s-ar încălca o anume obligația

contractuală și, pe cale de consecință nu este motivat raportul de cauzalitate

între faptă - neexecutarea obligației contractuale și prejudiciul produs D.

Nu este arătată

existența sau nu a vinovăției societății recurente.

Atât, instanța de

fond, cât și cea de apel, au reținut ca societatea recurentă a încălcat

obligația menționată la art. 9 din contract - "să nu stânjenească pe

locatar în exercitarea dreptului de folosință asupra terenului închiriat,

pentru perioada stabilită în prezentul contract" fără a motiva cum s-a

concretizat această încălcare.

Instanța de apel

constată că obligația de a nu stânjeni pe locatar în folosirea terenului,

conform art. 9 din contractul de locațiune, a fost încălcată prin transmiterea

unei simple notificări de reziliere, fără ca SC P.L. SA să întreprindă orice

alte măsuri, sau D. SRL să țină cont de aceasta.

Arată că din moment,

ce societatea și-a limitat acțiunile doar la transmiterea unei simple

notificări, iar D. SRL a ignorat în totalitate notificarea primită, nu există

stânjenire în folosirea terenului.

Având în vedere cele

menționate mai sus, recurenta susține că instanțele care au analizat cauza în

fond și în apel, nu au arătat și nici motivat care este legătura de cauzalitate

între fapta culpabilă săvârșită de către societatea recurentă și prejudiciul

cuantificat prin proba expertizei contabile administrate.

Instanța de apel, pe

de o parte a respins cererea de acordare a despăgubirilor aferente perioadei 1

decembrie 2009 - 30 iunie 2010, iar pe de altă parte a menținut dispozițiile

sentinței cu privire la acordarea despăgubirilor pentru perioada 1 decembrie

2009 - 30 septembrie 2011, adică inclusiv perioada pentru care le-a considerat

nedatorate.

În acest sens,

instanța a motivat prin admiterea excepției invocate de către societatea

recurentă că acordarea prejudiciului aferent perioadei 1 decembrie 2009 - 30

iunie 2010 este neîntemeiată, urmând ulterior să motiveze că instanța de fond,

în mod corect, a obligat societatea recurentă la plata prejudiciului aferent

aceleiași perioade 1 septembrie 2010 - 30 iunie 2010 precum și a perioadei 30

iunie 2010 - 30 septembrie 2011.

Solicită a se

constata că nici instanța de fond, nici instanța de apel nu au arătat motivele

pe care se sprijină, pe de o parte iar, pe de altă parte, instanța de apel a

menționat motive contradictorii în pronunțarea hotărârilor recurate și, ca

atare, acestea trebuie să fie înlăturate.

Recurenta reclamantă

a invocat și cazul de nelegalitate prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

arătând în cadrul acestui motiv de recurs următoarele:

I. Tribunalul Prahova

cât și Curtea de Apel Ploiești nu s-au pronunțat asupra excepției

inadmisibilității cererii reconvenționale a pârâtei, raportat la art. 6 din

Contractul de prestări servicii nr. 698/2006, invocată de SC P.L. SA.

SC P.L. SA a invocat

această excepție arătând că răspunderea părților este stabilită prin art. 6 din

Contractul de prestări servicii nr. 698/2006, care este legea părților, iar

părțile nu pot cere sau nu pot răspunde pentru altceva decât ceea ce au

stabilit prin contract.

II. Tribunalul

Prahova cât și Curtea de Apel Ploiești au respins în mod greșit excepția

inadmisibilității cererii reconvenționale a pârâtei invocată de către SC P.L.

SA pe considerentul că această cerere nu derivă din contractul de locațiune pe

care și-a întemeiat reclamanta cererea principală, ci, dintr-un alt raport

juridic (Contractul de prestări servicii nr. 698/2006) și, în acest context, trebuia

făcută dovada încercării de conciliere directă prin procedura prealabilă

prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ.

Chiar dacă instanța a

apreciat-o ca pe o apărare de fond, la soluționarea cererii reconvenționale a

pârâtei trebuia să o ia în considerare, ca fiind întemeiată, și să respingă

cererea reconvențională, ca inadmisibilă.

Potrivit art. 720

5

C. proc. civ., "Dacă pârâtul are pretenții împotriva reclamantului

derivând din același raport juridic, el poate face cerere reconvențională. în

cazul litigiilor prevăzute la art. 720

1

nu este necesară o altă

încercare de conciliere.

Raportat la textul

sus-menționat dar și la dispozițiile art. 720

1

alin. (4)

("pretenții reciproce referitoare la obiectul litigiului"), rezultă

clar că, dacă pretențiile pârâtei din cererea reconvențională nu au legătură cu

obiectul litigiului inițiat de reclamantă, nu trebuie considerate ca derivând

din același raport juridic, simpla conexitate dintre cele două cereri, nefiind

suficientă.

Soluțiile instanțelor

de fond și apel sunt date cu încălcarea dispozițiilor art. 1079 C. civ.,

societatea nu a fost pusă în întârziere cu privire la neîndeplinirea

obligațiilor menționate în art. 9 din contractul de locațiune de către D. SRL.

III. Instanțele de

fond și apel au încălcat dispozițiile Legii nr. 146/1997 respingând excepția de

netimbrare invocată de către societate și încălcând propriile dispoziții,

consemnate în cadrul mai multor încheieri ale instanței de fond. în mod eronat,

instanța de apel reține că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 20

alin. (2) din Legea nr. 146/1997. În cadrul încheierii din data de 20 aprilie

2012 instanța de fond a pus în vedere D. SRL să timbreze cererea de chemare în

judecată în raport de valoarea stabilită în raportul de expertiză, pârâta

reclamantă neținând cont de dispozițiile instanței de fond. în acest sens,

instanța de fond avea obligația să constate la următorul termen ca D. SRL nu

și-a îndeplinit obligațiile stabilite în cadrul încheierii de la termenul

precedent și să respingă cererea ca fiind netimbrată, și nu să invoce în mod

greșit dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997.

IV. Prin Sentința nr.

384 din 12 noiembrie 2012, Tribunalul Prahova, obligă SC P.L. SA la plata sumei

de 2.403.761 lei reprezentând beneficiu nerealizat de către pârâta D.

Această sumă nu

trebuia acordată pârâtei deoarece aceasta nu a solicitat beneficiul nerealizat

ci contravaloarea pierderilor patrimoniale înregistrate (cheltuieli cu

investițiile, cheltuieli de exploatare și cheltuielile cu obiectele de inventar)

în sumă de 3.470.784 lei, astfel cum s-a arătat mai sus.

În al doilea rând,

considerentele pentru care instanța acordă această sumă reprezentând beneficiul

nerealizat sunt netemeinice și nelegale.

Nu se poate susține

faptul că prin încheierea contractului de locațiune pe o perioada de 5 ani i

s-a creat pârâtei falsa reprezentare că activitatea de ecologizare va continua

în condițiile în care:

- Contractul de

locațiune teren a fost încheiat cu pârâta D. pentru desfășurarea de către

aceasta a activității de ecologizare bataluri, dar, este doar un contract de

locațiune teren având ca obiect folosința terenului și nu constituie, în sine,

"contract de prestări de servicii de ecologizare".

Mai mult decât atât,

prin art. 3 din contractul de locațiune din 2006 încheiat pe o durată de 5 ani,

părțile au prevăzut și posibilitatea ca lucrările de ecologizare (care au făcut

obiectul unui contract separat) să se finalizeze înaintea expirării termenului

de 5 ani pentru care a fost încheiat contractul de locațiune, în această

situație, contractul de locațiune considerându-se încetat.

Nu se poate susține

că, prin adresa din 15 ianuarie 2009 transmisă de SC P.L. SA către pârâtă, i

s-a creat acesteia falsa reprezentare că activitatea de ecologizare va continua

peste termenul din 1 octombrie 2009, în condițiile în care, pârâta cunoștea din

experiența anterioară (Contractul de prestări servicii nr. 741 din 16

septembrie 2004), precum și din conținutul Contractului de prestări servicii

nr. 698/2006 că durata contractului nu putea fi prelungită decât prin "act

adițional", singurul act prin care părțile pot să modifice sau să

completeze contractul (art. 15.1).

Se poate constata că

toate modificările și completările la Contractul de prestări servicii nr.

698/2006 s-au făcut numai prin act adițional încheiat și semnat de

reprezentanții legali ai celor două părți (6 acte adiționale).

De asemenea, după

data de 1 octombrie 2009, cele două părți au emis/încheiat acte explicite și

fără echivoc din care rezultă că acest contract (nr. 698/2006) a încetat la

data de 1 octombrie 2009.

Se mai arată că

autorizația integrată de mediu, valabilă la acea dată nu permitea SC P.L. SA să

prelungească valabilitatea Contractului de prestări servicii nr. 698/2006,

termenul prevăzut de această autorizație pentru finalizarea lucrărilor de

ecologizare fiind trimestrul IV 2009.

Între părți s-a

încheiat procesul-verbal de recepție pe data de 1 decembrie 2009, acesta

constituind recepție la terminarea Contractului nr. 698/2006 și marcând

închiderea Contractului de prestări servicii nr. 698/2006 la data de 1

octombrie 2009.

La momentul

încheierii acestui proces-verbal, SC D. SRL a avut reprezentarea clară că acest

contract s-a închis și nu poate să mai presteze servicii pentru SC P.L. SA, în

baza respectivului contract.

După închiderea

Contractului nr. 698/2006, SC P.L. SA a comunicat pârâtei decizia sa de a

demara un nou proces de licitație pentru serviciile de ecologizare a

batalurilor de reziduuri petroliere, solicitând pârâtei transmiterea unei

oferte financiare pentru procesarea reziduurilor rămase în bataluri (adresa din

4 decembrie 2009.

V. Suma de 2.403.761

lei reprezentând beneficiu nerealizat la plata căruia a fost obligată apelanta

SC P.L. SA a fost stabilită de către expert contabil N.C. prin raport de

expertiză contabilă.

Instanța de fond și

de apel și-au însușit pur și simplu concluziile expertului, fără a lua în

considerare obiecțiunile formulate de către SC P.L. SA cu adresa din 19 aprilie

2012, la raportul de expertiză inițial și nici obiecțiuni formulate la

completările la raport, care, în opinia recurentei, evidențiau grave greșeli

ale expertului, împotriva căruia a făcut plângerea la C. Filiala Prahova, care

a admis sesizarea recurentei - Hotărârea nr. 2 din 17 februarie 2014 prin care

se sancționează expertul contabil N.C. cu avertisment scris pentru

"nerespectarea normelor și standardelor profesionale".

În drept a invocat

dispozițiile art. 299 - 316 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă SC D.

SRL, prin întâmpinarea formulată a solicitat respingerea recursului și

menținerea deciziei instanței de apel, ca fiind temeinică și legală.

În ceea ce privește

motivul prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., a arătat că, în

mod corect, instanța a considerat că după data de 30 iunie 2010, dată ce

marchează rezilierea unilaterală a contractului de locațiune, pot fi deduse

judecății pretențiile ce reprezintă în fapt daunele de la momentul la care s-a

solicitat evacuarea de către reclamantă.

Precizează intimata

că aceste daune au vizat imposibilitatea continuării activității de

ecologizare, pe de o parte, iar, pe de altă parte, cheltuielile efectuate cu

edificarea instalației de ecologizare, în considerarea realizării în

integralitate a contractului de prestări servicii.

Cu privire la motivul

prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. intimata a arătat că după depunerea

raportului de expertiză și formularea răspunsului la obiecțiuni a solicitat

obligarea pârâtei la plata sumei de 3.470.780 lei ce reprezintă pierderea

patrimonială pe care a timbrat-o corespunzător.

În urma analizării

probelor, instanțele anterioare au stabilit că nu are dreptul la suma ce

reprezintă pierderea patrimonială ci la beneficiu nerealizat, obligându-se

astfel recurenta la o sumă ce reprezintă beneficiu nerealizat însă, acest

lucru, nu echivalează cu acordarea de către instanță a ceea ce nu s-a cerut, în

sensul art. 304 pct. 6 C. proc. civ. deoarece atât pierderea patrimonială cât

și beneficiul nerealizat reprezintă în realitate daune generate de

comportamentul culpabil al recurentei.

Intimata arată, în

esență, că nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu

este întemeiat deoarece instanța de apel a motivat amplu soluția adoptată și a

stabilit, în mod corect, că adevărata voință a părților a fost aceea de

prelungire a contractului deoarece, dacă întreaga cantitate, inițial

contractată, a fost executată până în anul 2008, restul de cantitate nu putea

fi executată în timpul rămas până la finalizarea perioadei inițial contractate,

respectiv octombrie 2009.

Arată intimata că, în

speță, s-a reținut că atitudinea recurentei în exercitarea ambelor contracte

este una culpabilă deoarece s-a dispus rezilierea contractului de locațiune

înainte de termen, iar, pe de altă parte, nu i s-a permis prestarea serviciilor

și către alți beneficiari.

Sub aspectul

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. intimata a arătat

că pretențiile sale nu se întemeiază pe dispozițiile art. 6 din contractul de

prestării servicii, ce menționează sancțiunea doar în cazul neplății la termen

sau a neexecutării la termen a obligațiilor. Ceea ce a solicitat reprezintă

daune generate de rezilierea unilaterală a contractelor înainte de termen.

Consideră că

excepțiile inadmisibilității și netimbrării cererii reconvenționale în mod

corect au fost respinse de instanța de apel.

Pe fondul cauzei

arată, în esență, că suma acordată de instanță reprezintă beneficiu nerealizat,

pierdere de care se face vinovată în exclusivitate reclamanta, deoarece a

dispus în mod unilateral încetarea activității și a solicitat evacuarea abuzivă

a intimatei SC D. SRL.

Înalta Curte,

analizând recursul, prin prisma motivelor invocate și a apărărilor formulate

reține următoarele:

Recurenta-reclamantă

SC P.L. SA a fost obligată prin hotărârea instanței de fond la plata sumei de

2.403.761 lei cu titlu de daune, constând în beneficiu nerealizat, ca o

consecință a admiterii cererii reconvenționale formulată de pârâta SC D. SRL.

Apelul declarat de

reclamantă împotriva hotărârii instanței de fond a avut ca obiect doar partea

din hotărâre referitoare la admiterea cererii reconvenționale, în contextul în

care, la data de 30 mai 2013 s-a luat act de renunțarea apelantei-reclamante la

judecata apelului cu privire la soluția de respingere a capătului de cerere

vizând constatarea rezilierii contractului de locațiune și evacuarea

apelantei-pârâte, dat fiind că, prin procesul-verbal din 3 aprilie 2013, SC

P.L. SA a predat către Municipiul Ploiești terenul ce a făcut obiectul

contractului de locațiune din 4 decembrie 2012.

În ceea ce privește

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. referitor la

necompetența generală a instanțelor de a soluționa litigiul, instanța de apel a

dat o rezolvare contradictorie acestei excepții.

Înalta Curte, reține

că pentru soluționarea judicioasă a excepției de necompetența generală a

instanțelor era necesar ca instanța de apel să stabilească, fără echivoc, care

este contractul pe care reclamanta își întemeiază pretențiile în despăgubiri,

deoarece între părți s-au încheiat două contracte, contractul de închiriere din

4 decembrie 2006 și contractul de ecologizare bataluri din 25 mai 2006.

Contractul de

închiriere din 4 decembrie 2006 prevede la art. 8 faptul că soluționarea

oricărui litigiu în legătură cu acesta este de competența instanțelor de drept

comun.

Contractul de

ecologizare bataluri din 25 mai 2006 conține în cuprinsul său, la art. 10.3,

clauza compromisorie prin care s-a convenit că, în caz de neînțelegere între

părți, litigiile se dau spre soluționare Comisiei de Arbitraj de pe lângă

Camera de Comerț și Industrie Prahova, care va judeca în conformitate cu

reglementările sale de procedură.

Prin urmare, rezultă

că numai în situația în care contractul din 25 mai 2006 reprezintă premisa

angajării răspunderii contractuale și numai dacă toate condițiile care fac să

se nască răspunderea civilă contractuală izvorăsc din acest contract, atunci

excepția de necompetența generală a instanțelor se rezolvă prin raportare la

cerințele clauzei prevăzute de art. 10.3 din acest contract.

În cazul în care

despăgubirile civile își au izvorul în contractul de locațiune, excepția nu mai

poate fi pertinentă întrucât acest contract nu conține nicio clauză

compromisorie.

În cauză, din modul

în care sunt prezentate considerentele care au stat la baza deciziei adoptate,

nu este clar dacă antrenarea răspunderii civile contractuale are legătură cu

contractul din 25 mai 2006 sau cu contractul de locațiune din 2006 sau care

dintre cele două contracte prevalează în acțiunea dedusă judecății.

Aceasta, deoarece s-a

reținut că fapta ilicită constă în nerespectarea obligației prevăzute de art. 9

alin. (2) din contractul de locațiune referitoare la stânjenirea desfășurării

normale a activității pârâtei (fără a se arăta în concret în ce a constat

această