ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3383/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 384 din 12 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Prahova s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta SC P.L. SA. S-a admis, în parte, cererea reconvențională precizată formulată de pârâta SC D. SRL și, pe cale de consecință, s-a dispus obligarea reclamantei de a plăti pârâtei suma de 2.403.761 lei reprezentând prejudiciul și 30.764,92 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, cu privire la inadmisibilitatea cererii reconvenționale, invocată de reclamantă, că această cerere nu a fost apreciată ca o veritabilă excepție procesuală, motiv pentru care nici nu a fost soluționată ca atare, ci ca o apărare de fond.

în acest sens, au fost avute în vedere prevederile art. 119 raportate la art. 720 5 C. proc. civ., potrivit cărora dacă pârâtul are pretenții în legătură cu cererea reclamantului poate formula cerere reconvențională. Ori, cele două contracte de închiriere și de prestări servicii care au stat la baza raporturilor juridice dintre părți au avut același scop și aceeași justificare (ecologizarea batalurilor), motiv pentru care nu au fost privite în mod independent unul de celălalt, astfel că pârâta a fost îndreptățită să formuleze cererea reconvențională prin care solicită daune, chiar dacă aceasta nu se întemeiază exclusiv pe contractul de închiriere a cărui reziliere s-a solicitat pe calea acțiunii principale.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că părțile au încheiat contractul de locațiune din 4 decembrie 2006, prin care societatea reclamantă asigura pârâtei, în calitate de locatar, folosința terenului în suprafață de 24.500 mp situat în Ploiești, tarlaua 13, în scopul desfășurării activității de ecologizare a batalurilor aparținând SC P.L.

SA, contract care a fost încheiat pentru o perioadă de 5 ani începând cu data de 1 decembrie 2006. Tribunalul a mai reținut că reclamanta deținea terenul cu titlu legal în baza contractului de concesiune încheiat cu proprietarul acestuia, respectiv Consiliul Local Ploiești, contract din 23 noiembrie 2006, valabil tot pentru o perioadă de 5 ani, iar în vederea desfășurării activității de ecologizare a batalurilor, reclamanta în calitate de beneficiar și pârâta, în calitate de prestator, au încheiat contractul de prestări servicii din 25 mai 2006, a cărui valabilitate s-a derulat între data semnării lui și momentul finalizării lucrărilor, respectiv la 1 octombrie 2009. Pentru realizarea activității de ecologizare societatea pârâtă a obținut o autorizație de construire pentru sistemul de ecologizare reziduuri petroliere din 11 iulie 2007 eliberată de Primăria Municipiului Ploiești și, deși contractul de prestări servicii expira la data de 1 octombrie 2009, cu adresa din 15 ianuarie 2009, reclamanta i-a adus la cunoștință pârâtei că este de acord cu continuarea lucrărilor stabilite potrivit contractului până la finalizarea stadiului de refacere a cadrului natural în zonă conform legislației în vigoare.

Ulterior, la 27 noiembrie 2009, cu adresa nr. 853 reclamanta i-a solicitat prestatorului sistarea temporară a activității de ecologizare a batalurilor, cu motivarea că termenul contractului de prestări servicii a expirat, precum și faptul că urmează să evalueze din punct de vedere tehnic și economic rezultatele acestei activități. În paralel, reclamanta a organizat o licitație în vederea continuării ecologizării batalurilor, licitație în urma căreia a fost declarată câștigătoare societatea pârâtă, conform adresei din 8 noiembrie 2010 și, drept consecință a câștigării licitației, părțile urmau să încheie un nou contract de prestări servicii, scop în care au stabilit prin protocol cerințele stabilite de comun acord pentru perfectarea acestuia.

A constatat tribunalul că, pe parcursul derulării licitației și a negocierilor pentru încheierea contractului de prestări servicii, reclamanta i-a notificat pârâtei rezilierea contractului de locațiune a terenului pe care se desfășura activitatea de ecologizare. Astfel, prin adresa din 14 iunie 2010, i s-a adus acesteia la cunoștință că valabilitatea contractului de prestări servicii a încetat, iar în aceste condiții nu-și mai poate îndeplini obligația prevăzută la art. 10, respectiv aceea de a folosi terenul potrivit destinației sale și scopului pentru care a fost încheiat contractul de închiriere, respectiv acela de ecologizare a batalurilor.

Din verificarea contractului de locațiune tribunalul a constatat că părțile nu au inserat un pact comisoriu care să le dea dreptul să rezilieze unilateral convenția fără intervenția instanței de judecată, astfel că, desființarea contractului nu putea opera la simpla notificare a reclamantei, motiv pentru care instanța nu este în măsură să confirme o asemenea operațiune. Tribunalul a mai reținut că la momentul soluționării acțiunii, contractul de locațiune a încetat prin ajungere la termen, la fel cum a expirat de altfel și contractul de concesiune al reclamantei asupra terenului în litigiu, astfel că, în aceste condiții, instanța nu a putut constata că la data de 30 iunie 2010 s-a produs rezilierea contractului de închiriere, deoarece notificarea invocată ca temei al rezilierii a fost făcută cu nerespectarea legislației în vigoare și în afara cadrului contractual.

De asemenea, nu s-a putut dispune nici evacuarea pârâtei de pe terenul în litigiu, în condițiile în care la momentul actual reclamanta nu mai deține nicio calitate asupra acestui imobil, iar proprietarul de drept, Primăria Municipiului Ploiești, (cu care pârâta se află în negocieri avansate pentru achiziționarea acestuia) s-a opus acțiunii în evacuare. Cu privire la cererea reconvențională precizată a pârâtei, tribunalul a observat că expertul contabil desemnat în cauză a cuantificat prejudiciul suferit de societatea pârâtă ca urmare a întreruperii activității de ecologizare la suma de 3.470.784 lei, pierdere patrimonială și 2.403.761 lei, beneficiu nerealizat. Prin urmare, expertul a stabilit că daunele ce se cuvin pârâtei se împart în două categorii și anume pierderea patrimonială în care a inclus cheltuieli de investiții, cheltuieli cu obiectele de inventar și cheltuielile de exploatare.

Investiția pe care a realizat-o pârâta pentru realizarea activității de ecologizare a constat în edificarea pe terenul închiriat a unei instalații de ecologizare bataluri despre care expertul constructor a stabilit că este o construcție definitivă, iar relocarea acesteia nu este posibilă. Așadar, cheltuielile cu întreținerea instalației sunt în sarcina proprietarului acesteia conform autorizației de construire, iar nu în sarcina beneficiarului unor lucrări care nu este obligat să suporte decât prețul la care s-a obligat prin contract. Sub un alt aspect, construcția ar profita proprietarului terenului, iar nu reclamantei care l-a deținut doar cu titlu de concedent, însă, în situația în care a fost respinsă cererea principală de evacuare a pârâtei, este evident că aceasta nu încearcă niciun prejudiciu real în privința investiției sale pe care continuă și va continua s-o exploateze în condițiile ce vor fi negociate cu proprietarul terenului pe care este amplasată.

O altă daună calculată de expert a fost beneficiul nerealizat, reprezentat de câștigul patrimonial (veniturile) pe care le-ar fi obținut pârâta dacă contractantul său nu ar fi sistat lucrările la data de 1 decembrie 2009. În această privință, tribunalul a apreciat că suma de 2.403.761 lei calculată de expert cu titlu de daune, constând în beneficiul nerealizat se cuvine societății pârâte, având în vedere că locațiunea a fost încheiată pe o perioadă de 5 ani, care nu expirase la acel moment, iar prin adresa din 15 ianuarie 2009 reclamanta i-a adus la cunoștință pârâtei că este de acord cu continuarea lucrărilor stabilite potrivit contractului până la finalizarea stadiului de refacere a cadrului natural în zonă conform legislației în vigoare.

Astfel, i s-a creat pârâtei falsa reprezentare că activitatea de ecologizare va continua, cu atât mai mult cu cât reclamanta i-a pus la dispoziție acesteia pentru ecologizare cantități mai mari decât cele prevăzute inițial în contractul de prestări servicii. În concluzie, instanța a constatat că daunele pe care le-a încercat societatea pârâtă ca urmare a întreruperii activității de ecologizare se ridică la suma de 2.403.761 lei, respectiv profitul brut ce ar fi putut fi realizat dacă nu i-ar fi fost întreruptă activitatea desfășurată conform contractului părților. Împotriva sentinței tribunalului au declarat apel atât reclamanta SC P.L.SA cât și pârâta SC D. SRL criticând sentința recurată pentru nelegalitate și netemeinicie, motivele fiind pe larg expuse în cuprinsul deciziei instanței de apel.

Soluționând cauza, Curtea de Apel Ploiești, prin Decizia nr. 17 din 23 ianuarie 2014, a admis apelurile declarate de reclamanta SC P.L. SA și de pârâta SC D. SRL împotriva Sentinței nr. 384 din 12 noiembrie 2012 și a încheierilor de ședință din 20 aprilie 2012 și 14 mai 2012 pronunțate de Tribunalul Prahova și, pe cale de consecință: A schimbat, în parte, încheierea de ședință din data de 20 aprilie 2012 și Sentința nr. 384 din 12 noiembrie 2012 în sensul că: A admis excepția de necompetență generală a instanțelor judecătorești, invocată de către reclamanta-pârâtă SC P.L. SA și a respins cererea pârâtei-reclamante SC D. SRL de acordare a despăgubirilor aferente perioadei 1 decembrie 2009 - 30 iunie 2010, ca inadmisibilă.

S-a dispus obligarea reclamantei-pârâte SC P.L. SA să plătească pârâtei-reclamante SC D. SRL în plus și suma de 68.583 lei cu titlu de despăgubiri materiale. S-a menținut restul dispozițiilor sentinței și încheierilor apelate. S-a respins cererea reclamantei-pârâte SC P.L. SA de repunere a părților în situația anterioară, ca neîntemeiată. S-a dispus obligarea reclamantei-pârâte SC P.L. SA să plătească pârâtei-reclamante SC D. SRL cheltuieli de judecată în apel în sumă de 1496,33 lei. Pentru a decide astfel instanța de apel și-a fundamentat hotărârea pe următoarele considerente: În ceea ce privește cererea formulată de apelanta SC P.L.

SA Ploiești instanța a constatat că la termenul de judecată din 30 mai 2013 s-a luat act de renunțarea acesteia la judecata apelului cu privire la soluția de respingere a capătului de cerere vizând constatarea rezilierii contractului de locațiune și evacuarea apelantei-pârâte, dat fiind că prin procesul-verbal din 3 aprilie 2013 SC P.L. SA a predat către Municipiul Ploiești terenul ce a făcut obiectul contractului de locațiune din 4 decembrie 2006. Ca atare apelul acesteia s-a analizat prin prisma criticilor aduse soluției instanței de fond în privința soluționării cererii reconvenționale. În ce privește excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești de a soluționa cererea reconvențională a pârâtei-reclamante, Curtea a constatat că sunt întemeiate criticile acestei apelante, instanța de fond soluționând greșit această excepție.

Astfel, potrivit susținerilor apelantei-pârâte SC D. SRL așa cum au fost reținute în cuprinsul încheierii din data de 20 aprilie 2012 de către instanța de fond, daunele solicitate de către această apelantă rezultă din modul de derulare a raporturilor contractuale în cadrul contractului de prestări servicii, mai precis, producerea daunelor la momentul la care s-a solicitat evacuarea de către apelanta-reclamantă. În acest sens, instanța constată că la art. 10 din contractul de prestări servicii din 25 mai 2006 este inserată o clauză compromisorie în care se găsește materializată voința ambelor părți privind stabilirea competenței ca litigiul dintre ele să fie supus arbitrajului, urmând a fi soluționat de către Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Prahova.

În mod eronat a reținut instanța de fond în sensul pronunțării asupra acestei excepții, atâta timp cât soluția de respingere a excepției necompetenței generale viza solicitarea pârâtei-reclamante cu referire însă la cererea reclamantei de închiriere și evacuare, cerere fondată pe Contractul de locațiune din 2006, în acest caz competența de soluționare a litigiului revenind instanței judecătorești. Ori, așa cum s-a arătat, atâta timp cât temeiul juridic al pretențiilor pârâtei derivă din Contractul de prestări servicii nr. 698/2006, competența soluționării cererii de despăgubiri aferentă perioadei 1 decembrie 2009 - 30 iunie 2010 (reprezentând luna următoare sistării lucrărilor, respectiv data rezilierii unilaterale a Contractului de locațiune din 2006) revine Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Prahova, conform dispozițiilor art. 343 3 C. proc.

civ. care exclud competența instanțelor judecătorești în situația încheierii convenției arbitrale. Așa fiind, pretențiile pârâtei SC D. SRL Ploiești formulate prin cererea reconvențională, vizând această perioadă (1 decembrie 2009 - 30 iunie 2010) au fost respinse ca inadmisibile. În ce privește nepronunțarea instanței de fond asupra inadmisibilității cererii reconvenționale, s-a apreciat că în mod corect a fost calificată ca fiind o apărare pe fondul cauzei, având în vedere susținerile reclamantei care a apreciat că pretențiile pârâtei nu derivă din raportul juridic dedus judecății. Asemenea critici impun o analiză în fond a pretențiilor, noțiunea de inadmisibilitate vizând nu excepția, ci efectul spre care tinde aceasta, o anumită modalitate de respingere a cererii.

Nu au fost primite nici criticile apelantei privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 720 alin. (5) C. proc. civ., atâta timp cât pretențiile SC D. SRL nu pot fi analizate decât prin prisma celor două contracte, cel de locațiune și cel de prestări servicii, contracte încheiate în vederea desfășurării activității de ecologizare a batalurilor ( art. 11 alin. (1) - contract de locațiune din 4 decembrie 2006, art. 1 - contract de prestări servicii). Cu privire la excepția netimbrării cererii reconvenționale Curtea a reținut că și această critică este nefondată pentru următoarele considerente: La termenul de judecată din data de 20 aprilie 2012 instanța de fond a pus în vedere pârâtei-reclamante să achite taxă de timbru în raport de valorile stabilite prin raportul de expertiză contabilă însă, totodată, a încuviințat obiecțiuni la acest raport de expertiză, acordând un nou termen de judecată pentru ca expertul desemnat să răspundă la aceste obiecțiuni.

Față de împrejurarea că răspunsul la obiecțiuni a fost depus la instanță în data de 11 mai 2012, la termenul de judecată din data de 14 mai 2012 s-a apreciat necesar acordarea unui nou termen de judecată pentru ca părțile să ia cunoștință de acest răspuns la obiecțiuni, excepția netimbrării cererii invocată de reclamantă prorogându-se pentru termenul următor și punându-i-se în vedere pârâtei să timbreze cererea reconvențională. Potrivit art. 20(2) din Legea nr. 146/1997 modificată, judecătorul pune în vedere petentului să achite suma datorată, instanța de fond neprocedând în concret conform dispozițiilor legale anterior menționate, nestabilind în sarcina societății suma datorată, astfel încât nu îi poate fi imputată acesteia netimbrarea cererii reconvenționale în absența indicării concrete a respectivei sume.

De altfel, la data de 21 mai 2012, anterior termenului de judecată acordat, respectiv 11 iunie 2012, pârâta-reclamantă a menționat suma față de care înțelege să achite taxa de timbru, sumă reprezentând valoarea pretențiilor sale și, de asemenea, a formulat cerere de ajutor public judiciar, cerere încuviințată, potrivit încheierii din data de 24 mai 2012. La acest moment s-a stabilit în mod efectiv de către instanța de judecată suma pe care pârâta-reclamantă trebuie să o achite ca și taxă de timbru, respectiv 19.053,92 lei, obligație îndeplinită așa cum rezultă din ordinele de plată. Pentru considerentele expuse, critica apelantei-reclamante privind omisiunea instanței de a anula cererea reconvențională ca netimbrată apare ca fiind nefondată.

În ceea ce privește susținerea apelantei-reclamante privind împrejurarea că instanța de fond a acordat ceea ce nu s-a cerut, Curtea a apreciat-o, ca fiind nefondată, atâta timp cât prin cererea reconvențională formulată la termenul de judecată din data de 21 februarie 2011 pârâta a solicitat obligarea reclamantei la plata daunelor conform art. 13 din contractul de locațiune (cheltuieli efectuate cu întreținerea instalației precum și beneficiul nerealizat). Ori, instanța de fond a admis în parte cererea reconvențională, acordând numai suma reprezentând beneficiul nerealizat.

Referitor la fondul pretențiilor deduse judecății, Curtea a reținut următoarele: Contractul de prestări servicii nr. 698/2006 încheiat la data de 25 mai 2006 între reclamantă și pârâtă a avut ca obiect realizarea lucrărilor de prelucrare a reziduurilor, ecologizare a batalului NDS 212 și refacerea cadrului natural din zonă, cu o valoare de 3.970.158 euro (fără TVA), prin actul adițional nr. 6 mărindu-se cu 3.866.000 euro (fără TVA). Contractul menționat s-a încheiat pentru perioada 25 mai 2006 - 1 octombrie 2009. Pentru executarea lucrărilor, reclamanta a încheiat cu Consiliul Local Ploiești contractul de concesiune din 15 noiembrie 2006 privind concesionarea unui teren în suprafață de 24.500 m.p.

pe o durată, de 5 ani (23 noiembrie 2006 - 23 noiembrie 2011). După încheierea acestui contract, între reclamantă și pârâtă s-a încheiat contractul de locațiune din 4 decembrie 2006 prin care reclamanta asigura folosința terenului sus-menționat în scopul desfășurării activității pe o perioadă de 5 ani (1 decembrie 2006 - 1 decembrie 2011). Potrivit art. 12 din contractul de locațiune, contractul încetează prin acordul de voință exprimat în scris al părților contractante; expirarea termenului contractual; desființarea titlului locatorului cu privire la teren; falimentul societății; rezilierea în caz de neexecutare a obligațiilor asumate prin contract, printr-o notificare comunicată celeilalte părți, la data stabilită prin aceasta.

Conform art. 13 din același contract de locațiune, pentru nerespectarea obligațiilor prevăzute în acest contract, partea în culpă datorează celeilalte părți daune. Potrivit adresei din 29 decembrie 2008 emisă de pârâta SC D. SRL aceasta încunoștințează reclamanta-pârâtă asupra îndeplinirii obligației contractuale de preluare integrală a cantităților de reziduuri estimate în anexa 1 la contractul din 25 mai 2006, în batalul NDS 212 existând în continuare cantități de reziduuri neprelucrate, motiv pentru care se solicită continuarea lucrărilor până la stadiul de refacere a cadrului natural din zonă. Urmare acestei adrese, prin adresa din 15 ianuarie 2009, reclamanta menționează în mod expres că este de acord cu continuarea lucrărilor stabilite în Contractul nr. 698/2006 până la stadiul de refacere a cadrului natural din zonă.

Această corespondență a avut loc în timpul derulării contractului de prestări servicii, dar, în egală măsură se poate constata și că pârâta-reclamantă își îndeplinise obligațiile inițiale contractuale iar reclamanta și-a exprimat acordul continuării activității, motiv pentru care s-a încheiat în martie 2009 actul adițional nr. 6 la contract privind suplimentarea cantității de procesat cu 40.000 m.c. Ori, în situația în care cantitatea inițială estimată era, potrivit anexei 1 la contract de 83.992 m.c. și a fost procesată până în anul 2008, aproximativ jumătate din această cantitate (40.000 m.c.) nu putea fi procesată până la data încheierii contractului de prestări servicii (1 octombrie 2009), voința reală a părților fiind, în mod evident aceea de prelungire a raporturilor contractuale dintre acestea.

Faptul că pârâta, în pofida susținerilor reclamantei și-a îndeplinit obligațiile contractuale, iar lucrările nu au încetat după data expirării duratei contractului de prestări servicii este confirmat și de procesul-verbal de recepție a lucrărilor de ecologizare din 11 decembrie 2009 prin care se propune admiterea recepției lucrărilor realizate până la 1 decembrie 2009. Cu toate acestea, prin adresa din 26 noiembrie 2009 reclamanta solicită sistarea temporară a activității de ecologizare invocând expirarea la data de 1 octombrie 2009 a Contractului nr. 698/2006, notificând pârâtei rezilierea contractului de locațiune din 2006 începând cu data de 30 iunie 2010 deși perioada de 5 ani nu expirase, iar activitatea de ecologizare continuă, potrivit anexei 6 la contractul din 25 mai 2006, cantitatea inițială contractată fiind realizată, prin urmare obligația asumată de pârâtă fiind executată.

Cantitățile procesate în octombrie și noiembrie 2009 au fost permise la plată de către reclamantă, chiar dacă s-a aplicat o reducere de 5% din prestarea efectuată convenită de părți, însă nu drept sancțiune a neîndeplinirii obligațiilor contractuale. În condițiile desfășurării continue a activității de ecologizare, a încheierii anexei 6 la contract, a acceptului reclamantei de a se continua lucrările cu mențiunea luării măsurilor necesare pentru refacerea cadrului natural din zonă, se reține că, în mod abuziv, prin încălcarea clauzelor contractului de locațiune, reclamanta a solicitat rezilierea acestui contract, voința reală a părților fiind aceea de a continua raporturile contractuale (dovadă fiind și suplimentarea cantității de reziduuri), prin anexa 6, anexă a cărei dată de încheiere se situa la o dată apropiată datei încheierii Contractului de prestări servicii nr. 698/2006.

Desfășurarea normală a activității pârâtei a fost stânjenită (art. 9 alin. (2) din contractul de locațiune) urmare a notificării din 14 iunie 2010 privind rezilierea unilaterală a contractului de locațiune începând din data de 30 iunie 2010, dată la care acest contract nu ajunsese la termen. În ce privește daunele rezultate din rezilierea unilaterală a contractului de locațiune (30 iunie 2010) instanța și-a însușit concluziile raportului de expertiză contabilă refacere, expert N.C., întocmit în apel, prin raportare și la dispozițiile art. 13 din contractul de locațiune, respectiv, și la data expirării acestuia - decembrie 2011. în acest sens, s-au avut în vedere evidențele contabile ale pârâtei, balanțele sintetice și analitice, stabilindu-se, în mod corect, daune în sumă de 2.472.344 lei, criticile reclamantei vizând mai degrabă modul cum au fost interpretate clauzele contractuale și perioadele la care expertul s-a raportat la momentul calculării sumelor.

Avându-se în vedere faptul că instanța de fond a reținut o sumă de numai 2.403.761 lei, în apel s-a acordat apelantei-pârâte și diferența dintre cele două sume anterior menționate, respectiv suma de 68.583 lei la care a fost obligată reclamanta-apelantă. Referitor la suma solicitată drept pierdere patrimonială, critică formulată în apelul pârâtei, instanța o apreciat-o ca nefondată. În raportul de expertiză întocmit în cauză, expert N.C., nu s-a putut preciza care sunt mijloacele fixe ce au contribuit la obținerea de venituri în baza Contractului nr. 698/2006 deoarece pârâta-apelantă nu a condus și organizat contabilitatea de gestiune, conform art. 1 din Legea nr. 82/1991. De asemenea, investițiile realizate pe contractul în cauză s-au efectuat pe cheltuiala apelantei-reclamante.

La terminarea Contractului nr. 698/2006, investițiile realizate de pârâtă și achitate de reclamantă trebuiau să rămână în proprietatea reclamantei, conform art. 4.1 din Contractul nr. 698/2006. Totodată, nu s-a avut în vedere nici faptul că în perioada derulării Contractului nr. 698/2006 s-a derulat și Contractul de ecologizare nr. 741/2004, contract înglobat în Contractul nr. 698/2006 în martie 2007. Față de toate considerentele expuse apelul pârâtei a fost admis doar în ce privește despăgubirile materiale în sumă de 68.583 lei așa cum s-a precizat anterior. În consecință, având în vedere soluția pronunțată, cererea apelantei-reclamante de repunere a părților în situația anterioară a fost respinsă ca neîntemeiată.

Văzând dispozițiile art. 274 și art. 276 C. proc. civ., raportat la admiterea ambelor apeluri a obligat reclamanta-pârâtă SC P.L. SA să plătească pârâtei-reclamante SC D. SRL suma de 1496,33 lei, cheltuieli de judecată în apel. Împotriva hotărârii pronunțate de curtea de apel a declarat recurs reclamanta SC P.L. SA Ploiești înregistrat sub nr. unic 1700/1/2014 la Înalta Curte de Casație și Justiție. A criticat decizia recurată pentru nelegalitate și netemeinicie arătând în dezvoltarea motivelor de recurs următoarele: Hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii, motiv de nelegalitate prev. de art. 304 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Instanța de apel, în mod greșit, a schimbat, în parte, încheierea de ședință din data de 20 aprilie 2012 și Sentința nr. 384 din 12 noiembrie 2012, în sensul admiterii excepției de necompetență generală a instanțelor judecătorești, respingând cererea reconvențională ca fiind inadmisibilă, doar pentru perioada 1 decembrie 2009 - 30 iunie 2010, motivat de faptul că toate pretențiile solicitate de SC D. SRL au fost fondate pe Contractul de prestări servicii nr. 698/2006 și nu pe contractul de locațiune din 2006, cum solicitase inițial prin cererea reconvențională depusă în 2010. Este evident că, toate pretențiile pârâtei SC D. SRL derivă din Contractul de prestări servicii nr. 698/2006, iar în mod greșit instanța de apel a reținut ca, după perioada 1 decembrie 2009 - 30 iunie 2010 pretențiile pârâtei derivă din contractul de locațiune din 2006. În niciun caz simpla notificare de reziliere, cu data de 30 iunie 2010, a contractului de locațiune din 2006, fără intervenție efectivă în activitatea SC D. SRL, activitatea putându-se desfășura în continuare, fără a fi "stânjenită" în vreun fel activitatea de ecologizare, contrar celor reținute de instanța de apel în Decizia nr. 17 din 23 ianuarie 2014, nu putea genera pretențiile pârâtei din cererea reconvențională.

Față de această precizare, în baza art. 158 - 160 C. proc. civ., SC P.L. SA a invocat excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești, arătând că potrivit clauzei inserate de părți la art. 10 din Contractul de prestări servicii nr. 698/2006, litigiile derivând din acest contract se soluționează de către Comisia de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Prahova. Sub un alt motiv a invocat nelegalitatea hotărârii pentru motivul prev. de art. 304 alin. (1) pct. 6 - C. proc. civ. - când instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut. În argumentarea acestui motiv s-a arătat că prin Raportul de expertiză contabilă, expertul contabil N.C.

a stabilit ca valoarea pierderilor înregistrate de către D. a fost de 3.470.784 lei, "aceste pierderi generând un beneficiu nerealizat în valoare de 2.403.761 lei". În urma depunerii raportului de expertiza contabilă, pârâta a înregistrat la Tribunalul Prahova, pe data de 21 mai 2012, o cerere prin care și-a precizat cuantumul pretențiilor la suma de 3.470.784 lei (suma care, conform raportului de expertiză contabilă N.C., însușit de pârâtă, reprezintă pierderea patrimonială înregistrată de pârâtă în perioada 1 decembrie 2009 - 30 septembrie 2011), aceasta fiind singura precizare a cererii reconvenționale făcută de pârâtă în cauză. Mai mult decât atât, prin motivele de apel SC D. SRL a solicitat obligarea reclamantei-intimate la plata sumei de 3.470.784 lei, reprezentând pierdere patrimonială, niciodată SC D. SRL nu a solicitat beneficiul nerealizat.

Aceasta înseamnă că pârâta a solicitat instanțelor de judecată obligarea SC P.L. SA la plata sumei reprezentând pierderea patrimonială înregistrată în contabilitatea pârâtei, de 3.470.784 lei, și nu beneficiul nerealizat în sumă de 2.403.761 lei, pe care instanța de apel le consideră "despăgubiri materiale" la care se adaugă și suma de 68.583 lei, în apel. Instanța însă, a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 2.403.761 lei care, conform raportului de expertiză contabilă întocmit, reprezintă beneficiu nerealizat, suma pe care pârâta nu a cerut-o nici prin obiectivul de expertiză precizat, nici prin "precizarea" la cererea reconvențională depusă pe data 21 mai 2012 și nici prin Notele scrise, depuse la dosar.

Prin considerentele sentinței, instanța reține că expertul contabil desemnat în cauză a cuantificat prejudiciul suferit de societatea pârâtă ca urmare a întreruperii activității de ecologizare la suma de 3.470.784 lei pierdere patrimonială (cheltuieli de investiții, cheltuieli cu obiectele de inventar și cheltuieli de exploatare), și 2.403.761 lei beneficiu nerealizat. Cu privire la suma de 3.470.784 lei reprezentând pierdere patrimonială (solicitată de pârâtă prin precizarea înregistrată la Tribunal pe data de 21 mai 2012), instanța apreciază că reclamanta SC P.L. SA nu poate fi obligată să suporte aceste cheltuieli deoarece cheltuielile cu întreținerea instalației de ecologizare ridicată de D. pe teren, sunt în sarcina proprietarului acesteia conform autorizației de construire, iar nu în sarcina beneficiarului unor lucrări, care nu este obligat să suporte decât prețul la care s-a obligat prin contract.

Sub un alt aspect, construcția ar profita proprietarului terenului (adică Municipiului Ploiești prin Consiliul Local), iar nu reclamantei care l-a deținut doar cu titlu de concedent. S-a învederat că instanța de fond a reținut că în situația în care s-a respins cererea principală de evacuare este evident că pârâta nu încearcă niciun prejudiciu real în privința investiției sale pe care continuă și va continua s-o exploateze în condițiile negociate cu proprietarul terenului pe care este amplasată.

În opinia recurentei, chiar și în situația în care instanța ar fi dispus evacuarea pârâtei de pe teren, ocazie cu care pârâta ar fi încercat vreun prejudiciu, pârâta n-ar fi fost îndreptățită să pretindă societății recurente plata sumei de 3.470.784 lei deoarece: - pârâta nu a solicitat să i se achite prejudiciul pe care îl va suferi în caz de evacuare; - la data soluționării litigiului (5 noiembrie 2012), contractul de locațiune din 2006 era deja expirat de aproximativ un an de zile; - dacă s-ar fi dispus evacuarea înseamnă că instanța ar fi reținut culpa pârâtei iar dacă pârâta ar fi suferit un prejudiciu ca urmare a atitudinii sale culpabile, acesta nu putea fi imputat reclamantei; - prin art. 10 alin. (9) din contractul de locațiune din 2006, pârâta D. s-a obligat ca, la expirarea duratei contractului, să pună la dispoziția locatorului terenul închiriat "în aceleași condiții de calitate și fertilitate avute la data preluării" deci, fără instalațiile realizate de către aceasta, pe care trebuia să le ridice de pe teren pe cheltuiala sa.

- toate costurile cu asigurarea cu echipamente, utilaje, diverse dotări, chimicale și personal de exploatare, cu asistența tehnică de specialitate inclusiv monitorizare mediu, cu acordurile și avizele, precum și cu investiția instalația de ecologizare au fost odată achitate de către beneficiarul SC P.L. SA prin includerea acestor cheltuieli în tarifele de procesare negociate cu D. SRL (minuta încheiată între părți pe data de 6 martie 2006). În consecință, conform considerentelor instanței, suma de 3.470.784 lei (pe care o solicitase pârâta prin cererea reconvențională "precizată"), nu poate fi pretinsă de la reclamanta SC P.L. SA, în calitate de beneficiar al Contractului nr. 698/2006, aceste cheltuieli fiind în sarcina D., ca proprietar al instalației de ecologizare.

În ciuda faptului, că D. SRL și-a precizat cererea în sensul, că înțelege să pretindă de la societatea reclamantă strict pierderile suferite (suma de 3.470.784 lei reprezentând cheltuieli cu investițiile, cheltuieli de exploatare și cheltuielile cu obiectele de inventar, suma confirmată și prin notele scrise depuse de D.), nu și un eventual beneficiu nerealizat, iar instanțele de fond și de apel au consemnat și reținut acest lucru în mod corect, totuși acestea acordă prin hotărârile pronunțate D. SRL tocmai beneficiul nerealizat, despăgubire care nu a fost solicitată, și pentru care nici nu a fost achitată taxa de timbru. Prin urmare, consideră, că, atât instanța de fond, cât și cea de apel au acordat D. SRL altceva decât a fost cerut de către aceasta din urmă, încălcând dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 6 C. proc.

civ. Pe temeiul prev. de art. 304 pct. 7 s-a invocat că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Hotărârile pronunțate de către instanța de fond și de apel, nu cuprind motivele pe care se sprijină în ceea ce privește obligarea societății recurente la plata unor daune. Instanța de fond, cât și instanța de apel, au statuat că societatea recurentă din cauza încălcării obligațiilor sale contractuale, are obligația de a achita către D. SRL contravaloarea unor daune.

Așa cum a reținut în mod constant, atât doctrina, cât și practica judecătorească, pentru antrenarea răspunderii contractuale este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții cumulative: - Existența unei relații contractuale; - Existența unei fapte ilicite care constă în nerespectarea unei obligații contractuale; - Existența unui prejudiciul material; - Raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul creat; - Vinovăția celui care săvârșește fapta. Din această perspectivă se arată că instanța nu a indicat care este fapta săvârșită de către societatea recurentă prin care s-ar încălca o anume obligația contractuală și, pe cale de consecință nu este motivat raportul de cauzalitate între faptă - neexecutarea obligației contractuale și prejudiciul produs D. Nu este arătată existența sau nu a vinovăției societății recurente.

Atât, instanța de fond, cât și cea de apel, au reținut ca societatea recurentă a încălcat obligația menționată la art. 9 din contract - "să nu stânjenească pe locatar în exercitarea dreptului de folosință asupra terenului închiriat, pentru perioada stabilită în prezentul contract" fără a motiva cum s-a concretizat această încălcare. Instanța de apel constată că obligația de a nu stânjeni pe locatar în folosirea terenului, conform art. 9 din contractul de locațiune, a fost încălcată prin transmiterea unei simple notificări de reziliere, fără ca SC P.L. SA să întreprindă orice alte măsuri, sau D. SRL să țină cont de aceasta. Arată că din moment, ce societatea și-a limitat acțiunile doar la transmiterea unei simple notificări, iar D. SRL a ignorat în totalitate notificarea primită, nu există stânjenire în folosirea terenului.

Având în vedere cele menționate mai sus, recurenta susține că instanțele care au analizat cauza în fond și în apel, nu au arătat și nici motivat care este legătura de cauzalitate între fapta culpabilă săvârșită de către societatea recurentă și prejudiciul cuantificat prin proba expertizei contabile administrate. Instanța de apel, pe de o parte a respins cererea de acordare a despăgubirilor aferente perioadei 1 decembrie 2009 - 30 iunie 2010, iar pe de altă parte a menținut dispozițiile sentinței cu privire la acordarea despăgubirilor pentru perioada 1 decembrie 2009 - 30 septembrie 2011, adică inclusiv perioada pentru care le-a considerat nedatorate.

În acest sens, instanța a motivat prin admiterea excepției invocate de către societatea recurentă că acordarea prejudiciului aferent perioadei 1 decembrie 2009 - 30 iunie 2010 este neîntemeiată, urmând ulterior să motiveze că instanța de fond, în mod corect, a obligat societatea recurentă la plata prejudiciului aferent aceleiași perioade 1 septembrie 2010 - 30 iunie 2010 precum și a perioadei 30 iunie 2010 - 30 septembrie 2011. Solicită a se constata că nici instanța de fond, nici instanța de apel nu au arătat motivele pe care se sprijină, pe de o parte iar, pe de altă parte, instanța de apel a menționat motive contradictorii în pronunțarea hotărârilor recurate și, ca atare, acestea trebuie să fie înlăturate.

Recurenta reclamantă a invocat și cazul de nelegalitate prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. arătând în cadrul acestui motiv de recurs următoarele: I. Tribunalul Prahova cât și Curtea de Apel Ploiești nu s-au pronunțat asupra excepției inadmisibilității cererii reconvenționale a pârâtei, raportat la art. 6 din Contractul de prestări servicii nr. 698/2006, invocată de SC P.L. SA. SC P.L. SA a invocat această excepție arătând că răspunderea părților este stabilită prin art. 6 din Contractul de prestări servicii nr. 698/2006, care este legea părților, iar părțile nu pot cere sau nu pot răspunde pentru altceva decât ceea ce au stabilit prin contract. II. Tribunalul Prahova cât și Curtea de Apel Ploiești au respins în mod greșit excepția inadmisibilității cererii reconvenționale a pârâtei invocată de către SC P.L.

SA pe considerentul că această cerere nu derivă din contractul de locațiune pe care și-a întemeiat reclamanta cererea principală, ci, dintr-un alt raport juridic (Contractul de prestări servicii nr. 698/2006) și, în acest context, trebuia făcută dovada încercării de conciliere directă prin procedura prealabilă prevăzută de art. 720 1 C. proc. civ. Chiar dacă instanța a apreciat-o ca pe o apărare de fond, la soluționarea cererii reconvenționale a pârâtei trebuia să o ia în considerare, ca fiind întemeiată, și să respingă cererea reconvențională, ca inadmisibilă. Potrivit art. 720 5 C. proc. civ., "Dacă pârâtul are pretenții împotriva reclamantului derivând din același raport juridic, el poate face cerere reconvențională.

în cazul litigiilor prevăzute la art. 720 1 nu este necesară o altă încercare de conciliere. Raportat la textul sus-menționat dar și la dispozițiile art. 720 1 alin. (4) ("pretenții reciproce referitoare la obiectul litigiului"), rezultă clar că, dacă pretențiile pârâtei din cererea reconvențională nu au legătură cu obiectul litigiului inițiat de reclamantă, nu trebuie considerate ca derivând din același raport juridic, simpla conexitate dintre cele două cereri, nefiind suficientă. Soluțiile instanțelor de fond și apel sunt date cu încălcarea dispozițiilor art. 1079 C. civ., societatea nu a fost pusă în întârziere cu privire la neîndeplinirea obligațiilor menționate în art. 9 din contractul de locațiune de către D. SRL.

III. Instanțele de fond și apel au încălcat dispozițiile Legii nr. 146/1997 respingând excepția de netimbrare invocată de către societate și încălcând propriile dispoziții, consemnate în cadrul mai multor încheieri ale instanței de fond. în mod eronat, instanța de apel reține că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997. În cadrul încheierii din data de 20 aprilie 2012 instanța de fond a pus în vedere D. SRL să timbreze cererea de chemare în judecată în raport de valoarea stabilită în raportul de expertiză, pârâta reclamantă neținând cont de dispozițiile instanței de fond. în acest sens, instanța de fond avea obligația să constate la următorul termen ca D. SRL nu și-a îndeplinit obligațiile stabilite în cadrul încheierii de la termenul precedent și să respingă cererea ca fiind netimbrată, și nu să invoce în mod greșit dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997.

IV. Prin Sentința nr. 384 din 12 noiembrie 2012, Tribunalul Prahova, obligă SC P.L. SA la plata sumei de 2.403.761 lei reprezentând beneficiu nerealizat de către pârâta D. Această sumă nu trebuia acordată pârâtei deoarece aceasta nu a solicitat beneficiul nerealizat ci contravaloarea pierderilor patrimoniale înregistrate (cheltuieli cu investițiile, cheltuieli de exploatare și cheltuielile cu obiectele de inventar) în sumă de 3.470.784 lei, astfel cum s-a arătat mai sus. În al doilea rând, considerentele pentru care instanța acordă această sumă reprezentând beneficiul nerealizat sunt netemeinice și nelegale.

Nu se poate susține faptul că prin încheierea contractului de locațiune pe o perioada de 5 ani i s-a creat pârâtei falsa reprezentare că activitatea de ecologizare va continua în condițiile în care: - Contractul de locațiune teren a fost încheiat cu pârâta D. pentru desfășurarea de către aceasta a activității de ecologizare bataluri, dar, este doar un contract de locațiune teren având ca obiect folosința terenului și nu constituie, în sine, "contract de prestări de servicii de ecologizare". Mai mult decât atât, prin art. 3 din contractul de locațiune din 2006 încheiat pe o durată de 5 ani, părțile au prevăzut și posibilitatea ca lucrările de ecologizare (care au făcut obiectul unui contract separat) să se finalizeze înaintea expirării termenului de 5 ani pentru care a fost încheiat contractul de locațiune, în această situație, contractul de locațiune considerându-se încetat.

Nu se poate susține că, prin adresa din 15 ianuarie 2009 transmisă de SC P.L. SA către pârâtă, i s-a creat acesteia falsa reprezentare că activitatea de ecologizare va continua peste termenul din 1 octombrie 2009, în condițiile în care, pârâta cunoștea din experiența anterioară (Contractul de prestări servicii nr. 741 din 16 septembrie 2004), precum și din conținutul Contractului de prestări servicii nr. 698/2006 că durata contractului nu putea fi prelungită decât prin "act adițional", singurul act prin care părțile pot să modifice sau să completeze contractul (art. 15.1). Se poate constata că toate modificările și completările la Contractul de prestări servicii nr. 698/2006 s-au făcut numai prin act adițional încheiat și semnat de reprezentanții legali ai celor două părți (6 acte adiționale).

De asemenea, după data de 1 octombrie 2009, cele două părți au emis/încheiat acte explicite și fără echivoc din care rezultă că acest contract (nr. 698/2006) a încetat la data de 1 octombrie 2009. Se mai arată că autorizația integrată de mediu, valabilă la acea dată nu permitea SC P.L. SA să prelungească valabilitatea Contractului de prestări servicii nr. 698/2006, termenul prevăzut de această autorizație pentru finalizarea lucrărilor de ecologizare fiind trimestrul IV 2009. Între părți s-a încheiat procesul-verbal de recepție pe data de 1 decembrie 2009, acesta constituind recepție la terminarea Contractului nr. 698/2006 și marcând închiderea Contractului de prestări servicii nr. 698/2006 la data de 1 octombrie 2009. La momentul încheierii acestui proces-verbal, SC D. SRL a avut reprezentarea clară că acest contract s-a închis și nu poate să mai presteze servicii pentru SC P.L.

SA, în baza respectivului contract. După închiderea Contractului nr. 698/2006, SC P.L. SA a comunicat pârâtei decizia sa de a demara un nou proces de licitație pentru serviciile de ecologizare a batalurilor de reziduuri petroliere, solicitând pârâtei transmiterea unei oferte financiare pentru procesarea reziduurilor rămase în bataluri (adresa din 4 decembrie 2009. V. Suma de 2.403.761 lei reprezentând beneficiu nerealizat la plata căruia a fost obligată apelanta SC P.L. SA a fost stabilită de către expert contabil N.C. prin raport de expertiză contabilă. Instanța de fond și de apel și-au însușit pur și simplu concluziile expertului, fără a lua în considerare obiecțiunile formulate de către SC P.L.

SA cu adresa din 19 aprilie 2012, la raportul de expertiză inițial și nici obiecțiuni formulate la completările la raport, care, în opinia recurentei, evidențiau grave greșeli ale expertului, împotriva căruia a făcut plângerea la C. Filiala Prahova, care a admis sesizarea recurentei - Hotărârea nr. 2 din 17 februarie 2014 prin care se sancționează expertul contabil N.C. cu avertisment scris pentru "nerespectarea normelor și standardelor profesionale". În drept a invocat dispozițiile art. 299 - 316 C. proc. civ. Intimata-pârâtă SC D. SRL, prin întâmpinarea formulată a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei instanței de apel, ca fiind temeinică și legală. În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 3 C. proc.

civ., a arătat că, în mod corect, instanța a considerat că după data de 30 iunie 2010, dată ce marchează rezilierea unilaterală a contractului de locațiune, pot fi deduse judecății pretențiile ce reprezintă în fapt daunele de la momentul la care s-a solicitat evacuarea de către reclamantă. Precizează intimata că aceste daune au vizat imposibilitatea continuării activității de ecologizare, pe de o parte, iar, pe de altă parte, cheltuielile efectuate cu edificarea instalației de ecologizare, în considerarea realizării în integralitate a contractului de prestări servicii. Cu privire la motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. intimata a arătat că după depunerea raportului de expertiză și formularea răspunsului la obiecțiuni a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 3.470.780 lei ce reprezintă pierderea patrimonială pe care a timbrat-o corespunzător.

În urma analizării probelor, instanțele anterioare au stabilit că nu are dreptul la suma ce reprezintă pierderea patrimonială ci la beneficiu nerealizat, obligându-se astfel recurenta la o sumă ce reprezintă beneficiu nerealizat însă, acest lucru, nu echivalează cu acordarea de către instanță a ceea ce nu s-a cerut, în sensul art. 304 pct. 6 C. proc. civ. deoarece atât pierderea patrimonială cât și beneficiul nerealizat reprezintă în realitate daune generate de comportamentul culpabil al recurentei. Intimata arată, în esență, că nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

nu este întemeiat deoarece instanța de apel a motivat amplu soluția adoptată și a stabilit, în mod corect, că adevărata voință a părților a fost aceea de prelungire a contractului deoarece, dacă întreaga cantitate, inițial contractată, a fost executată până în anul 2008, restul de cantitate nu putea fi executată în timpul rămas până la finalizarea perioadei inițial contractate, respectiv octombrie 2009. Arată intimata că, în speță, s-a reținut că atitudinea recurentei în exercitarea ambelor contracte este una culpabilă deoarece s-a dispus rezilierea contractului de locațiune înainte de termen, iar, pe de altă parte, nu i s-a permis prestarea serviciilor și către alți beneficiari. Sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. intimata a arătat că pretențiile sale nu se întemeiază pe dispozițiile art. 6 din contractul de prestării servicii, ce menționează sancțiunea doar în cazul neplății la termen sau a neexecutării la termen a obligațiilor. Ceea ce a solicitat reprezintă daune generate de rezilierea unilaterală a contractelor înainte de termen. Consideră că excepțiile inadmisibilității și netimbrării cererii reconvenționale în mod corect au fost respinse de instanța de apel. Pe fondul cauzei arată, în esență, că suma acordată de instanță reprezintă beneficiu nerealizat, pierdere de care se face vinovată în exclusivitate reclamanta, deoarece a dispus în mod unilateral încetarea activității și a solicitat evacuarea abuzivă a intimatei SC D. SRL.

Înalta Curte, analizând recursul, prin prisma motivelor invocate și a apărărilor formulate reține următoarele: Recurenta-reclamantă SC P.L. SA a fost obligată prin hotărârea instanței de fond la plata sumei de 2.403.761 lei cu titlu de daune, constând în beneficiu nerealizat, ca o consecință a admiterii cererii reconvenționale formulată de pârâta SC D. SRL. Apelul declarat de reclamantă împotriva hotărârii instanței de fond a avut ca obiect doar partea din hotărâre referitoare la admiterea cererii reconvenționale, în contextul în care, la data de 30 mai 2013 s-a luat act de renunțarea apelantei-reclamante la judecata apelului cu privire la soluția de respingere a capătului de cerere vizând constatarea rezilierii contractului de locațiune și evacuarea apelantei-pârâte, dat fiind că, prin procesul-verbal din 3 aprilie 2013, SC P.L.

SA a predat către Municipiul Ploiești terenul ce a făcut obiectul contractului de locațiune din 4 decembrie 2012. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. referitor la necompetența generală a instanțelor de a soluționa litigiul, instanța de apel a dat o rezolvare contradictorie acestei excepții. Înalta Curte, reține că pentru soluționarea judicioasă a excepției de necompetența generală a instanțelor era necesar ca instanța de apel să stabilească, fără echivoc, care este contractul pe care reclamanta își întemeiază pretențiile în despăgubiri, deoarece între părți s-au încheiat două contracte, contractul de închiriere din 4 decembrie 2006 și contractul de ecologizare bataluri din 25 mai 2006. Contractul de închiriere din 4 decembrie 2006 prevede la art. 8 faptul că soluționarea oricărui litigiu în legătură cu acesta este de competența instanțelor de drept comun.

Contractul de ecologizare bataluri din 25 mai 2006 conține în cuprinsul său, la art. 10.3, clauza compromisorie prin care s-a convenit că, în caz de neînțelegere între părți, litigiile se dau spre soluționare Comisiei de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Prahova, care va judeca în conformitate cu reglementările sale de procedură. Prin urmare, rezultă că numai în situația în care contractul din 25 mai 2006 reprezintă premisa angajării răspunderii contractuale și numai dacă toate condițiile care fac să se nască răspunderea civilă contractuală izvorăsc din acest contract, atunci excepția de necompetența generală a instanțelor se rezolvă prin raportare la cerințele clauzei prevăzute de art. 10.3 din acest contract.

În cazul în care despăgubirile civile își au izvorul în contractul de locațiune, excepția nu mai poate fi pertinentă întrucât acest contract nu conține nicio clauză compromisorie. În cauză, din modul în care sunt prezentate considerentele care au stat la baza deciziei adoptate, nu este clar dacă antrenarea răspunderii civile contractuale are legătură cu contractul din 25 mai 2006 sau cu contractul de locațiune din 2006 sau care dintre cele două contracte prevalează în acțiunea dedusă judecății. Aceasta, deoarece s-a reținut că fapta ilicită constă în nerespectarea obligației prevăzute de art. 9 alin. (2) din contractul de locațiune referitoare la stânjenirea desfășurării normale a activității pârâtei (fără a se arăta în concret în ce a constat această