ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 879/2015

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 28 noiembrie 2008 între Parohia Sf. V. C., în calitate de „administrator” și SC H.R. SRL, în calitate de „chiriaș” a intervenit contractul de închiriere înregistrat în anul 2008; potrivit art. 2 contract, obiectul închirierii l-a constituit un teren în suprafață de 368 mp, atribuit Arhiepiscopiei Bucureștilor prin hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr. 87/1993. Durata precizată a închirierii a fost de 1 an, de la 1 decembrie 2008 la 30 noiembrie 2009 (art. 3 contract). La data de 28 noiembrie 2008 între Parohia Sf. V. C., în calitate de „administrator” și SC G. SRL, în calitate de „chiriaș” a intervenit contractul de închiriere; potrivit art. 2 contract, obiectul închirierii l-a constituit un teren în suprafață de 500 mp, atribuit Arhiepiscopiei Bucureștilor prin hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr. 87/1993.

Durata precizată a închirierii a fost de 1 an, de la 1 decembrie 2008 la 30 noiembrie 2009 (art. 3 contract). La data de 12 septembrie 2011 locatorul Parohia Sf. V. C. a solicitat evacuarea chiriașului SC H.R. SRL și obligarea acestuia la ridicarea construcțiilor edificate pe terenul în suprafață de 368 mp, arătând că termenul locațiunii a expirat, iar cât privește construcțiile, acestea au caracter provizoriu și autorizațiile de funcționare nu mai sunt valabile. În drept, reclamanta a indicat dispozițiile art. 1411 și urm. C. civ. La data de 9 martie 2012 cererea de chemare în judecată a fost precizată, reclamanta-locator îndreptându-se împotriva ambilor chiriași. Prin cerere reconvențională s-a solicitat obligarea reclamantei la restituirea sumelor învestite de către chiriași.

Prin sentința civilă nr. 7270 din 25 mai 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-au admis excepția lipsei calității procesuale active și a inadmisibilitatii. S-a respins cererea de chemare în judecată introdusă de reclamanta Parohia Sf. V. C., în contradictoriu cu pârâtele SC H.R. SRL, și SC G. SRL, ca formulată de o persoană fără calitate procesuală, precum și cererile reconvenționale, ca inadmisibile. Tribunalul București a reținut că, în privința cererii reconvenționale, că cererea este inadmisibilă întrucât nu s-a urmat procedura concilierii prevăzută de art. 720 1 C. proc. civ. Cu privire la acțiunea principală, s-a reținut că acțiunea contractuală în restituirea bunului închiriat poate fi exercitată de persoana care a încheiat contractul de închiriere, însă totodată se impune ca acea persoană să aibă, la momentul introducerii acțiunii, un drept asupra bunului închiriat.

Or, în speță, reclamanta a pierdut dreptul de administrare asupra terenurilor, astfel că nu justifică calitate procesuală în acțiunea în evacuare. Prin decizia civilă nr. 531 din 12 decembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins apelurile declarate, reținându-se că prima instanță a aplicat corect normele cuprinse la art. 720 5 alin. (1) C. proc. civ., întrucât pretențiile pârâtelor nu derivă din același raport contractual. În ce privește apelul reclamantei, s-a reținut că, întrucât reclamanta nu mai are nici un drept asupra terenurilor, nu justifică interes în promovarea acțiunii. Prin decizia civilă nr. 432 din 6 februarie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, s-au respins recursurile declarate de pârâtele-reclamante reconvențional.

A fost admis recursul reclamantei, fiind casată decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, Înalta Curte de Casație și Justiție reținând că instanța nu și-a exercitat rolul activ, neanalizând în mod corect calitatea reclamantei. În rejudecare, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1129/A din 21 noiembrie 2014 a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă Parohia Sf. V. C., împotriva sentinței civile nr. 7270 din 25 mai 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a anulat în parte sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecarea cererii principale, aceleiași instanțe. În argumentarea acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, că cererea de chemare în judecată a fost introdusă de locator, acesta întemeindu-se pe prevederile contractelor de închiriere.

în consecință, reclamanta a solicitat angajarea răspunderii contractuale a pârâtelor. Faptul că cele două contracte au încetat prin ajungere la termen nu înseamnă ignorarea raporturilor contractuale, tocmai această clauză, de fixare a termenului locațiunii întemeind acțiunea locatorului. Instanța de apel a statuat că reclamanta este parte contractantă și, pe cale de consecință, justifică calitate procesuală activă în acțiunea în răspundere contractuală îndreptată împotriva pârâtelor. S-a reținut că în speță contractele de închiriere prevăd un termen al închirierii, iar o astfel de clauză nu este contrară ordinii publice ori bunelor moravuri. Cât timp expirarea termenului agreat contractual, fără ca locatarul să își îndeplinească obligația de eliberare a spațiului închiriat, este susceptibilă a da naștere acțiunii în răspundere contractuală îndreptată împotriva locatarului, în mod nelegal prima instanță a refuzat analiza cererii.

S-a apreciat că, atât timp cât contractul nu a fost desființat, efectele contractului se impun a fi recunoscute, conform art. 969 C. civ. și prin urmare, nu poate fi negat interesul unei părți de a pretinde angajarea răspunderii contractuale a cocontractantului său. Răspunzând susținerilor intimatelor referitor la ajungerea la termen a contractului, instanța de apel a reținut că obligația de restituire, pretinsă de reclamantă, este tocmai un efect al contractului de locațiune; dreptul corelativ obligației de restituire decurge din contract și nu se confundă cu dreptul terțului, titular al dreptului de proprietate ori de folosință, de a obține recunoașterea în instanță a prevalentei titlului său în detrimentul detentorului.

Faptul că există un mandat acordat reclamantei de către titularul actual al dreptului de folosință este nerelevant, pe de o parte întrucât reclamanta a formulat acțiunea în nume propriu, iar calitatea procesuală nu poate fi schimbată în apel, conform art. 294 alin. (1) C. proc. civ., pe de altă parte acțiunea este în răspundere contractuală și ca atare tocmai actualul titular al dreptului de folosință nu ar justifica calitate procesuală, nefiind parte contractantă. Împotriva acestei decizii pârâtele SC G. SRL și SC H.R. SRL au declarat recursuri întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În susținerea motivului de recurs invocat recurenta pârâtă SC G. SRL a arătat, în esență, că decizia recurată a fost dată cu nerespectarea prevederilor legale, respectiv art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., în sensul că a ignorat aceste dispoziții exprese de care era ținută a judeca cauza și mai mult decât atât, instanța de apel motivează hotărârea prin aceea că actualul titular al dreptului de folosință asupra terenului nu ar justifica calitatea procesuală. Recurenta susține că instanța de apel a desconsiderat complet situația existentă atât la data intentării acțiunii cât și în prezent, motivând soluția dată pe existența calității procesuale a reclamantei, ignorând complet ceea ce prima instanță a reținut, respectiv lipsa de interes în promovarea acțiunii. Ori, susține recurenta, cele două condiții nu pot fi disociate și apreciate distinct, ele fiind cumulative pentru admisibilitatea unei cereri.

Recurenta apreciază că decizia este nelegală raportat la situația de fapt și la probele ce au fost administrate. Pentru aceste motive recurenta susține că acțiunea reclamantei față de societatea sa a rămas fără obiect, sens în care hotărârea recurată este neîntemeiată. În susținerea motivului de recurs invocat recurenta pârâtă SC H.R. SRL a arătat, în esență, că decizia recurată a fost dată cu nerespectarea prevederilor legale, respectiv art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că a ignorat aceste dispoziții exprese de care era ținută a judeca cauza și mai mult decât atât, instanța de apel motivează hotărârea prin aceea că actualul titular al dreptului de folosință asupra terenului nu ar justifica calitatea procesuală.

Recurenta susține că instanța de apel a desconsiderat complet situația existentă atât la data intentării acțiunii, cât și în prezent, motivând soluția dată pe existența calității procesuale a reclamantei, ignorând complet ceea ce prima instanță a reținut, respectiv lipsa de interes în promovarea acțiunii. Ori, susține recurenta, cele două condiții nu pot fi disociate și apreciate distinct, ele fiind cumulative pentru admisibilitatea unei cereri. Recurenta apreciază că decizia este nelegală raportat la situația de fapt și la probele ce au fost administrate. Pentru aceste motive recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate și pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Precizare prealabilă. Întrucât motivele invocate de ambele recurente sunt identice și vizează aceeași dezlegare dată de instanța de apel, recursurile formulate vor fi examinate și li se va da o dezlegare în cadrul unor considerente comune. Înalta Curte, analizând criticile formulate, raportat la decizia recurată, constată că acestea nu sunt justificate, urmând a respinge recursurile ca nefondate, pentru următoarele considerente: În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurentele au susținut că hotărârea este lipsită de temei legal și că a fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Față de modul în care a fost formulată această critică, Înalta Curte reține că în rejudecare, față de îndrumările instanței supreme din decizia de casare, instanța de apel rejudecând apelul, printr-o integrală și completă apreciere a probelor, a stabilit adevăratele raporturi juridice, analizând calitatea procesuală activă a reclamantei din perspectiva calității de parte contractantă în contractele de închiriere. Totodată, se reține că motivarea deciziei de casare pe soluția pronunțată a fost raportată tocmai la faptul că soluția inițială a instanței de apel nu a ținut cont de toate probele administrate în cauză, de a cărei interpretare depindea soluționarea excepției calității procesuale active, aspect remediat după casarea cu trimitere.

Astfel a fost dată eficiență juridică dispozițiilor imperative cuprinse în art. 315 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților potrivit dispozițiilor art. 261 alin. (1) C. proc. civ., constituie elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la soluția litigiului cuprinsă în dispozitiv. Susținerea recurentelor potrivit căreia instanța de apel a ignorat complet lipsa de interes în promovarea acțiunii, este nefondată.

Contrar susținerilor recurentelor, instanța de apel nu a ignorat lipsa de interes în promovarea acțiunii ci a arătat în mod corect că atât timp cât contractul nu a fost desființat, efectele contractului se impun a fi recunoscute și prin urmare nu poate fi negat interesul unei părți de a pretinde angajarea răspunderii contractuale a cocontractantului său. Celelalte aspecte invocate de către recurente privind pretinsa desconsiderare a situației de fapt sau mențiunile privind producerea incendiului din 24 septembrie 2014, nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Ca atare, având în vedere caracterul de cale de atac extraordinară a recursului, aceste critici nu pot fi analizate de instanța de recurs care poate fi învestită exclusiv cu motivele de nelegalitate prevăzute expres de C. proc.

civ. Pentru aceste considerente Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâtele SC H.R. SRL și SC G. SRL. Împotriva deciziei civile nr. 1129/A din 21 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 martie 2015.