ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 879/2015

Asupra

recursurilor de față:

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 28 noiembrie 2008

între Parohia Sf. V. C., în calitate de „administrator” și SC H.R. SRL, în

calitate de „chiriaș” a intervenit contractul de închiriere înregistrat în anul

2008; potrivit art. 2 contract, obiectul închirierii l-a constituit un teren în

suprafață de 368 mp, atribuit Arhiepiscopiei Bucureștilor prin hotărârea Consiliului

General al Municipiului București nr. 87/1993. Durata precizată a închirierii a

fost de 1 an, de la 1 decembrie 2008 la 30 noiembrie 2009 (art. 3 contract).

La data de 28

noiembrie 2008 între Parohia Sf. V. C., în calitate de „administrator” și SC G.

SRL, în calitate de „chiriaș” a intervenit contractul de închiriere; potrivit

art. 2 contract, obiectul închirierii l-a constituit un teren în suprafață de 500

mp, atribuit Arhiepiscopiei Bucureștilor prin hotărârea Consiliului General al

Municipiului București nr. 87/1993. Durata precizată a închirierii a fost de 1 an,

de la 1 decembrie 2008 la 30 noiembrie 2009 (art. 3 contract).

La data de 12

septembrie 2011 locatorul Parohia Sf. V. C. a solicitat evacuarea chiriașului SC

H.R. SRL și obligarea acestuia la ridicarea construcțiilor edificate pe terenul

în suprafață de 368 mp, arătând că termenul locațiunii a expirat, iar cât privește

construcțiile, acestea au caracter provizoriu și autorizațiile de funcționare nu

mai sunt valabile. În drept, reclamanta a indicat dispozițiile art. 1411 și urm.

C. civ.

La data de 9

martie 2012 cererea de chemare în judecată a fost precizată, reclamanta-locator

îndreptându-se împotriva ambilor chiriași.

Prin cerere reconvențională

s-a solicitat obligarea reclamantei la restituirea sumelor învestite de către chiriași.

Prin sentința

civilă nr. 7270 din 25 mai 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a

civilă, s-au admis excepția lipsei calității procesuale active și a inadmisibilitatii.

S-a respins cererea de chemare în judecată introdusă de reclamanta Parohia Sf. V.

C., în contradictoriu cu pârâtele SC H.R. SRL, și SC G. SRL, ca formulată de o persoană

fără calitate procesuală, precum și cererile reconvenționale, ca inadmisibile.

Tribunalul București

a reținut că, în privința cererii reconvenționale, că cererea este inadmisibilă

întrucât nu s-a urmat procedura concilierii prevăzută de art. 720

1

C.

proc. civ.

Cu privire la

acțiunea principală, s-a reținut că acțiunea contractuală în restituirea bunului

închiriat poate fi exercitată de persoana care a încheiat contractul de închiriere,

însă totodată se impune ca acea persoană să aibă, la momentul introducerii acțiunii,

un drept asupra bunului închiriat. Or, în speță, reclamanta a pierdut dreptul de

administrare asupra terenurilor, astfel că nu justifică calitate procesuală în acțiunea

în evacuare.

Prin decizia civilă

nr. 531 din 12 decembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a

respins apelurile declarate, reținându-se că prima instanță a aplicat corect normele

cuprinse la art. 720

5

alin. (1) C. proc. civ., întrucât pretențiile pârâtelor

nu derivă din același raport contractual. În ce privește apelul reclamantei, s-a

reținut că, întrucât reclamanta nu mai are nici un drept asupra terenurilor, nu

justifică interes în promovarea acțiunii.

Prin decizia civilă

nr. 432 din 6 februarie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția a ll-a civilă, s-au respins recursurile declarate de pârâtele-reclamante

reconvențional. A fost admis recursul reclamantei, fiind casată decizia recurată

cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, Înalta Curte de Casație

și Justiție reținând că instanța nu și-a exercitat rolul activ, neanalizând în mod

corect calitatea reclamantei.

În rejudecare,

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1129/A din

21 noiembrie 2014 a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă Parohia Sf. V.

C., împotriva sentinței civile nr. 7270 din 25 mai 2012 pronunțată de Tribunalul

București, secția a Vl-a civilă, a anulat în parte sentința apelată și a trimis

cauza spre rejudecarea cererii principale, aceleiași instanțe.

În argumentarea

acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, că cererea de chemare în

judecată a fost introdusă de locator, acesta întemeindu-se pe prevederile contractelor

de închiriere. în consecință, reclamanta a solicitat angajarea răspunderii contractuale

a pârâtelor. Faptul că cele două contracte au încetat prin ajungere la termen nu

înseamnă ignorarea raporturilor contractuale, tocmai această clauză, de fixare a

termenului locațiunii întemeind acțiunea locatorului.

Instanța de apel

a statuat că reclamanta este parte contractantă și, pe cale de consecință, justifică

calitate procesuală activă în acțiunea în răspundere contractuală îndreptată împotriva

pârâtelor.

S-a reținut că

în speță contractele de închiriere prevăd un termen al închirierii, iar o astfel

de clauză nu este contrară ordinii publice ori bunelor moravuri. Cât timp expirarea

termenului agreat contractual, fără ca locatarul să își îndeplinească obligația

de eliberare a spațiului închiriat, este susceptibilă a da naștere acțiunii în răspundere

contractuală îndreptată împotriva locatarului, în mod nelegal prima instanță a refuzat

analiza cererii.

S-a apreciat că,

atât timp cât contractul nu a fost desființat, efectele contractului se impun a

fi recunoscute, conform art. 969 C. civ. și prin urmare, nu poate fi negat interesul

unei părți de a pretinde angajarea răspunderii contractuale a cocontractantului

său.

Răspunzând susținerilor

intimatelor referitor la ajungerea la termen a contractului, instanța de apel a

reținut că obligația de restituire, pretinsă de reclamantă, este tocmai un efect

al contractului de locațiune; dreptul corelativ obligației de restituire decurge

din contract și nu se confundă cu dreptul terțului, titular al dreptului de proprietate

ori de folosință, de a obține recunoașterea în instanță a prevalentei titlului său

în detrimentul detentorului.

Faptul că există

un mandat acordat reclamantei de către titularul actual al dreptului de folosință

este nerelevant, pe de o parte întrucât reclamanta a formulat acțiunea în nume propriu,

iar calitatea procesuală nu poate fi schimbată în apel, conform art. 294 alin.

(1) C. proc. civ., pe de altă parte acțiunea este în răspundere contractuală și

ca atare tocmai actualul titular al dreptului de folosință nu ar justifica calitate

procesuală, nefiind parte contractantă.

Împotriva acestei

decizii pârâtele SC G. SRL și SC H.R. SRL au declarat recursuri întemeiate pe dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În susținerea

motivului de recurs invocat recurenta pârâtă SC G. SRL a arătat, în esență, că decizia

recurată a fost dată cu nerespectarea prevederilor legale, respectiv art. 315 alin.

(1) C. proc. civ., în sensul că a ignorat aceste dispoziții exprese de care era

ținută a judeca cauza și mai mult decât atât, instanța de apel motivează hotărârea

prin aceea că actualul titular al dreptului de folosință asupra terenului nu ar

justifica calitatea procesuală.

Recurenta susține

că instanța de apel a desconsiderat complet situația existentă atât la data intentării

acțiunii cât și în prezent, motivând soluția dată pe existența calității procesuale

a reclamantei, ignorând complet ceea ce prima instanță a reținut, respectiv lipsa

de interes în promovarea acțiunii. Ori, susține recurenta, cele două condiții nu

pot fi disociate și apreciate distinct, ele fiind cumulative pentru admisibilitatea

unei cereri.

Recurenta apreciază

că decizia este nelegală raportat la situația de fapt și la probele ce au fost administrate.

Pentru aceste

motive recurenta susține că acțiunea reclamantei față de societatea sa a rămas fără

obiect, sens în care hotărârea recurată este neîntemeiată.

În susținerea

motivului de recurs invocat recurenta pârâtă SC H.R. SRL a arătat, în esență, că

decizia recurată a fost dată cu nerespectarea prevederilor legale, respectiv

art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că a ignorat aceste dispoziții exprese

de care era ținută a judeca cauza și mai mult decât atât, instanța de apel motivează

hotărârea prin aceea că actualul titular al dreptului de folosință asupra terenului

nu ar justifica calitatea procesuală.

Recurenta susține

că instanța de apel a desconsiderat complet situația existentă atât la data intentării

acțiunii, cât și în prezent, motivând soluția dată pe existența calității procesuale

a reclamantei, ignorând complet ceea ce prima instanță a reținut, respectiv lipsa

de interes în promovarea acțiunii. Ori, susține recurenta, cele două condiții nu

pot fi disociate și apreciate distinct, ele fiind cumulative pentru admisibilitatea

unei cereri.

Recurenta apreciază

că decizia este nelegală raportat la situația de fapt și la probele ce au fost administrate.

Pentru aceste

motive recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate

și pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Precizare prealabilă.

Întrucât motivele

invocate de ambele recurente sunt identice și vizează aceeași dezlegare dată de

instanța de apel, recursurile formulate vor fi examinate și li se va da o dezlegare

în cadrul unor considerente comune.

Înalta Curte,

analizând criticile formulate, raportat la decizia recurată, constată că acestea

nu sunt justificate, urmând a respinge recursurile ca nefondate, pentru următoarele

considerente:

În argumentarea

motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurentele

au susținut că hotărârea este lipsită de temei legal și că a fost dată cu aplicarea

greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Față de modul

în care a fost formulată această critică, Înalta Curte reține că în rejudecare,

față de îndrumările instanței supreme din decizia de casare, instanța de apel rejudecând

apelul, printr-o integrală și completă apreciere a probelor, a stabilit adevăratele

raporturi juridice, analizând calitatea procesuală activă a reclamantei din perspectiva

calității de parte contractantă în contractele de închiriere.

Totodată, se reține

că motivarea deciziei de casare pe soluția pronunțată a fost raportată tocmai la

faptul că soluția inițială a instanței de apel nu a ținut cont de toate probele

administrate în cauză, de a cărei interpretare depindea soluționarea excepției calității

procesuale active, aspect remediat după casarea cu trimitere.

Astfel a fost

dată eficiență juridică dispozițiilor imperative cuprinse în art. 315 alin. (1)

C. proc. civ., potrivit cărora, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs

asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării

unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Motivele de fapt

și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat

cererile părților potrivit dispozițiilor art. 261 alin. (1) C. proc. civ., constituie

elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța

la soluția litigiului cuprinsă în dispozitiv.

Susținerea recurentelor

potrivit căreia instanța de apel a ignorat complet lipsa de interes în promovarea

acțiunii, este nefondată.

Contrar susținerilor

recurentelor, instanța de apel nu a ignorat lipsa de interes în promovarea acțiunii

ci a arătat în mod corect că atât timp cât contractul nu a fost desființat, efectele

contractului se impun a fi recunoscute și prin urmare nu poate fi negat interesul

unei părți de a pretinde angajarea răspunderii contractuale a cocontractantului

său.

Celelalte aspecte

invocate de către recurente privind pretinsa desconsiderare a situației de fapt

sau mențiunile privind producerea incendiului din 24 septembrie 2014, nu pot fi

încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Ca atare,

având în vedere caracterul de cale de atac extraordinară a recursului, aceste critici

nu pot fi analizate de instanța de recurs care poate fi învestită exclusiv cu motivele

de nelegalitate prevăzute expres de C. proc. civ.

Pentru aceste

considerente Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge

recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de pârâtele SC H.R. SRL și SC G. SRL.

Împotriva deciziei

civile nr. 1129/A din 21 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a V-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 19 martie 2015.