ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2364/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2364/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 384 din 12 noiembrie

2012 pronunțată de Tribunalul Prahova s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea

formulată de reclamanta SC P.L. SA în continuare, s-a admis, în parte, cererea

reconvențională precizată formulată de pârâta SC D. SRL și, pe cale de

consecință, s-a dispus obligarea reclamantei de a plăti pârâtei suma de

2.403.761 RON reprezentând prejudiciul și 30.764,92 RON cu titlu de cheltuieli

de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut, cu privire la inadmisibilitatea cererii

reconvenționale, invocată de reclamantă, că această cerere nu a fost apreciată

ca o veritabilă excepție procesuală, motiv pentru care nici nu a fost

soluționată ca atare, ci ca o apărare de fond. În acest sens, au fost avute în

vedere prevederile art. 119 raportate la art. 720

5

C. proc. civ.,

potrivit cărora dacă pârâtul are pretenții în legătură cu cererea reclamantului

poate formula cerere reconvențională. Ori, cele două contracte de închiriere și

de prestări servicii care au stat la baza raporturilor juridice dintre părți au

avut același scop și aceeași justificare (ecologizarea batalurilor), motiv

pentru care nu au fost privite în mod independent unul de celălalt, astfel că

pârâta a fost îndreptățită să formuleze cererea reconvențională prin care

solicită daune, chiar dacă aceasta nu se întemeiază exclusiv pe contractul de

închiriere a cărui reziliere s-a solicitat pe calea acțiunii principale.

Pe fondul cauzei, s-a

reținut că părțile au încheiat Contractul de locațiune nr. 1444 din 4 decembrie

2006, prin care societatea reclamantă asigura pârâtei, în calitate de locatar,

folosința terenului în suprafață de 24.500 mp situat în Ploiești, în scopul

desfășurării activității de ecologizare a batalurilor aparținând SC P.L. SA,

contract care a fost încheiat pentru o perioadă de 5 ani începând cu data de 1

decembrie 2006.

Tribunalul a mai

reținut că reclamanta deținea terenul cu titlu legal în baza contractului de

concesiune încheiat cu proprietarul acestuia, respectiv Consiliul Local

Ploiești, Contract nr. 12150 din 23 noiembrie 2006, valabil tot pentru o

perioadă de 5 ani, iar în vederea desfășurării activității de ecologizare a

batalurilor, reclamanta în calitate de beneficiar și pârâta, în calitate de

prestator, au încheiat Contractul de prestări servicii nr. 698 din 25 mai 2006,

a cărui valabilitate s-a derulat între data semnării lui și momentul

finalizării lucrărilor, respectiv la 1 octombrie 2009.

Pentru realizarea

activității de ecologizare societatea pârâtă a obținut o Autorizație de construire

pentru sistemul de ecologizare reziduuri petroliere nr. 483 din 11 iulie 2007

eliberată de Primăria Municipiului Ploiești și, deși contractul de prestări

servicii expira la data de 1 octombrie 2009, cu Adresa nr. 851 din 15 ianuarie

2009, reclamanta i-a adus la cunoștință pârâtei că este de acord cu continuarea

lucrărilor stabilite potrivit contractului până la finalizarea stadiului de

refacere a cadrului natural în zonă conform legislației în vigoare.

Ulterior, la 27

noiembrie 2009, cu Adresa nr. 853 reclamanta i-a solicitat prestatorului

sistarea temporară a activității de ecologizare a batalurilor, cu motivarea că

termenul contractului de prestări servicii a expirat, precum și faptul că

urmează să evalueze din punct de vedere tehnic și economic rezultatele acestei

activități.

În paralel,

reclamanta a organizat o licitație în vederea continuării ecologizării

batalurilor, licitație în urma căreia a fost declarată câștigătoare societatea

pârâtă, conform Adresei nr. 1735 din 8 noiembrie 2010 și, drept consecință a

câștigării licitației, părțile urmau să încheie un nou contract de prestări

servicii, scop în care au stabilit prin protocol cerințele stabilite de comun

acord pentru perfectarea acestuia.

A constatat

tribunalul că, pe parcursul derulării licitației și a negocierilor pentru

încheierea contractului de prestări servicii, reclamanta i-a notificat pârâtei

rezilierea contractului de locațiune a terenului pe care se desfășura

activitatea de ecologizare. Astfel, prin Adresa nr. 3505 din 14 iunie 2010, i

s-a adus acesteia la cunoștință că valabilitatea contractului de prestări

servicii a încetat, iar în aceste condiții nu-și mai poate îndeplini obligația

prevăzută la art. 10, respectiv aceea de a folosi terenul potrivit destinației

sale și scopului pentru care a fost încheiat contractul de închiriere,

respectiv acela de ecologizare a batalurilor.

Din verificarea

contractului de locațiune tribunalul a constatat că părțile nu au inserat un

pact comisoriu care să le dea dreptul să rezilieze unilateral convenția fără

intervenția instanței de judecată, astfel că, desființarea contractului nu

putea opera la simpla notificare a reclamantei, motiv pentru care instanța nu

este în măsură să confirme o asemenea operațiune.

Tribunalul a mai

reținut că la momentul soluționării acțiunii, contractul de locațiune a încetat

prin ajungere la termen, la fel cum a expirat de altfel și contractul de

concesiune al reclamantei asupra terenului în litigiu, astfel că, în aceste

condiții, instanța nu a putut constata că la data de 30 iunie 2010 s-a produs

rezilierea contractului de închiriere, deoarece notificarea invocată ca temei

al rezilierii a fost făcută cu nerespectarea legislației în vigoare și în afara

cadrului contractual. De asemenea, nu s-a putut dispune nici evacuarea pârâtei

de pe terenul în litigiu, în condițiile în care la momentul actual reclamanta

nu mai deține nicio calitate asupra acestui imobil, iar proprietarul de drept,

Primăria Municipiului Ploiești, (cu care pârâta se află în negocieri avansate

pentru achiziționarea acestuia) s-a opus acțiunii în evacuare.

Cu privire la cererea

reconvențională precizată a pârâtei, tribunalul a observat că expertul contabil

desemnat în cauză a cuantificat prejudiciul suferit de societatea pârâtă ca

urmare a întreruperii activității de ecologizare la suma de 3.470.784 RON,

pierdere patrimonială și 2.403.761 RON, beneficiu nerealizat.

Prin urmare, expertul

a stabilit că daunele ce se cuvin pârâtei se împart în două categorii și anume

pierderea patrimonială în care a inclus cheltuieli de investiții, cheltuieli cu

obiectele de inventar și cheltuielile de exploatare.

Investiția pe care a

realizat-o pârâta pentru realizarea activității de ecologizare a constat în

edificarea pe terenul închiriat a unei instalații de ecologizare bataluri despre

care expertul constructor a stabilit că este o construcție definitivă, iar

relocarea acesteia nu este posibilă. Așadar, cheltuielile cu întreținerea

instalației sunt în sarcina proprietarului acesteia conform autorizației de

construire, iar nu în sarcina beneficiarului unor lucrări care nu este obligat

să suporte decât prețul la care s-a obligat prin contract.

Sub un alt aspect,

construcția ar profita proprietarului terenului, iar nu reclamantei care l-a

deținut doar cu titlu de concedent, însă, în situația în care a fost respinsă

cererea principală de evacuare a pârâtei, este evident că aceasta nu încearcă

niciun prejudiciu real în privința investiției sale pe care continuă și va

continua s-o exploateze în condițiile ce vor fi negociate cu proprietarul

terenului pe care este amplasată.

O altă daună

calculată de expert a fost beneficiul nerealizat, reprezentat de câștigul

patrimonial (veniturile) pe care le-ar fi obținut pârâta dacă contractantul său

nu ar fi sistat lucrările la data de 1 decembrie 2009.

În această privință,

tribunalul a apreciat că suma de 2.403.761 RON calculată de expert cu titlu de

daune, constând în beneficiul nerealizat se cuvine societății pârâte, având în

vedere că locațiunea a fost încheiată pe o perioadă de 5 ani, care nu expirase

la acel moment, iar prin Adresa cu nr. 851 din 15 ianuarie 2009 reclamanta i-a

adus la cunoștință pârâtei că este de acord cu continuarea lucrărilor stabilite

potrivit contractului până la finalizarea stadiului de refacere a cadrului

natural în zonă conform legislației în vigoare. Astfel, i s-a creat pârâtei

falsa reprezentare că activitatea de ecologizare va continua, cu atât mai mult

cu cât reclamanta i-a pus la dispoziție acesteia pentru ecologizare cantități

mai mari decât cele prevăzute inițial în contractul de prestări servicii.

În concluzie,

instanța a constatat că daunele pe care Ie-a încercat societatea pârâtă ca

urmare a întreruperii activității de ecologizare se ridică la suma de 2.403.761

RON, respectiv profitul brut ce ar fi putut fi realizat dacă nu i-ar fi fost

întreruptă activitatea desfășurată conform contractului părților.

Împotriva sentinței

tribunalului au declarat apel atât reclamanta SC P.L. SA cât și pârâta SC D.

SRL criticând sentința recurată pentru nelegalitate și netemeinicie, motivele

fiind pe larg expuse în cuprinsul deciziei instanței de apel.

Soluționând cauza,

Curtea de Apel Ploiești, prin Decizia nr. 17 din 23 ianuarie 2014, a admis

apelurile declarate de reclamanta SC P.L. SA și de pârâta SC D. SRL împotriva

Sentinței nr. 384 din 12 noiembrie 2012 și a încheierilor de ședință din 20

aprilie 2012 și 14 mai 2012 pronunțate de Tribunalul Prahova și, pe cale de

consecință:

A schimbat, în parte,

încheierea de ședință din data de 20 aprilie 2012 și Sentința nr. 384 din 12

noiembrie 2012 în sensul că:

A admis excepția de

necompetență generală a instanțelor judecătorești, invocată de către

reclamanta-pârâtă SC P.L. SA și a respins cererea pârâtei-reclamante SC D. SRL

de acordare a despăgubirilor aferente perioadei 1 decembrie 2009 - 30 iunie

2010, ca inadmisibilă.

S-a dispus obligarea

reclamantei-pârâte SC P.L. SA să plătească pârâtei-reclamante SC D. SRL în plus

și suma de 68.583 RON cu titlu de despăgubiri materiale.

S-a menținut restul

dispozițiilor sentinței și încheierilor apelate.

S-a respins cererea

reclamantei-pârâte SC P.L. SA de repunere a părților în situația anterioară, ca

neîntemeiată.

S-a dispus obligarea

reclamantei-pârâte SC P.L. SA să plătească pârâtei-reclamante SC D. SRL

cheltuieli de judecată în apel în sumă de 1.496,33 RON.

Pentru a decide

astfel instanța de apel și-a fundamentat hotărârea pe următoarele considerente:

în ceea ce privește

cererea formulată de apelanta SC P.L. SA Ploiești instanța a constatat că la

termenul de judecată din 30 mai 2013 s-a luat act de renunțarea acesteia la

judecata apelului cu privire la soluția de respingere a capătului de cerere

vizând constatarea rezilierii contractului de locațiune și evacuarea

apelantei-pârâte, dat fiind că prin Procesul-verbal nr. 006145 din 3 aprilie

2013 SC P.L. SA a predat către Municipiul Ploiești terenul ce a făcut obiectul

Contractului de locațiune nr. 1444 din 4 decembrie 2006. Ca atare apelul

acesteia s-a analizat prin prisma criticilor aduse soluției instanței de fond

în privința soluționării cererii reconvenționale.

În ce privește

excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești de a soluționa

cererea reconvențională a pârâtei-reclamante, Curtea a constatat că sunt

întemeiate criticile acestei apelante, instanța de fond soluționând greșit

această excepție.

Astfel, potrivit

susținerilor apelantei-pârâte SC D. SRL așa cum au fost reținute în cuprinsul

încheierii din data de 20 aprilie 2012 de către instanța de fond, daunele

solicitate de către această apelantă rezultă din modul de derulare a raporturilor

contractuale în cadrul contractului de prestări servicii, mai precis,

producerea daunelor la momentul la care s-a solicitat evacuarea de către

apelanta-reclamantă.

În acest sens,

instanța constată că la art. 10 din Contractul de prestări servicii nr. 698 din

25 mai 2006 este inserată o clauză compromisorie în care se găsește

materializată voința ambelor părți privind stabilirea competenței ca litigiul

dintre ele să fie supus arbitrajului, urmând a fi soluționat de către Curtea de

Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Prahova.

În mod eronat a

reținut instanța de fond în sensul pronunțării asupra acestei excepții, atâta

timp cât soluția de respingere a excepției necompetenței generale viza

solicitarea pârâtei-reclamante cu referire însă la cererea reclamantei de

închiriere și evacuare, cerere fondată pe Contractul de locațiune nr.

1444/2006, în acest caz competența de soluționare a litigiului revenind

instanței judecătorești.

Ori, așa cum s-a

arătat, atâta timp cât temeiul juridic al pretențiilor pârâtei derivă din

Contractul de prestări servicii nr. 698/2006, competența soluționării cererii

de despăgubiri aferentă perioadei 1 decembrie 2009 - 30 iunie 2010

(reprezentând luna următoare sistării lucrărilor, respectiv data rezilierii

unilaterale a Contractului de locațiune nr. 1444/2006) revine Curții de

Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Prahova, conform

dispozițiilor art. 343

3

C. proc. civ. care exclud competența

instanțelor judecătorești în situația încheierii convenției arbitrale.

Așa fiind,

pretențiile pârâtei SC D. SRL Ploiești formulate prin cererea reconvențională,

vizând această perioadă (1 decembrie 2009 - 30 iunie 2010) au fost respinse ca

inadmisibile.

În ce privește

nepronunțarea instanței de fond asupra inadmisibilității cererii

reconvenționale, s-a apreciat că în mod corect a fost calificată ca fiind o

apărare pe fondul cauzei, având în vedere susținerile reclamantei care a

apreciat că pretențiile pârâtei nu derivă din raportul juridic dedus judecății.

Asemenea critici

impun o analiză în fond a pretențiilor, noțiunea de inadmisibilitate vizând nu

excepția, ci efectul spre care tinde aceasta, o anumită modalitate de

respingere a cererii.

Nu au fost primite

nici criticile apelantei privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 720

alin. (5) C. proc. civ., atâta timp cât pretențiile SC D. SRL nu pot fi

analizate decât prin prisma celor două contracte, cel de locațiune și cel de

prestări servicii, contracte încheiate în vederea desfășurării activității de

ecologizare a batalurilor (art. II alin. (1) - Contract de locațiune nr. 1444

din 4 decembrie 2006, art. 1 - contract de prestări servicii).

Cu privire la

excepția netimbrării cererii reconvenționale Curtea a reținut că și această

critică este nefondată pentru următoarele considerente:

La termenul de

judecată din data de 20 aprilie 2012 instanța de fond a pus în vedere

pârâtei-reclamante să achite taxă de timbru în raport de valorile stabilite

prin raportul de expertiză contabilă însă, totodată, a încuviințat obiecțiuni

la acest raport de expertiză, acordând un nou termen de judecată pentru ca

expertul desemnat să răspundă la aceste obiecțiuni.

Față de împrejurarea

că răspunsul la obiecțiuni a fost depus la instanță în data de 11 mai 2012, la

termenul de judecată din data de 14 mai 2012 s-a apreciat necesar acordarea

unui nou termen de judecată pentru ca părțile să ia cunoștință de acest răspuns

la obiecțiuni, excepția netimbrării cererii invocată de reclamantă

prorogându-se pentru termenul următor și punându-i-se în vedere pârâtei să

timbreze cererea reconvențională.

Potrivit art. 20

alin. (2) din Legea nr. 146/1997 modificată, judecătorul pune în vedere

petentului să achite suma datorată, instanța de fond neprocedând în concret

conform dispozițiilor legale anterior menționate, nestabilind în sarcina

societății suma datorată, astfel încât nu îi poate fi imputată acesteia

netimbrarea cererii reconvenționale în absența indicării concrete a respectivei

sume.

De altfel, la data de

21 mai 2012, anterior termenului de judecată acordat, respectiv 11 iunie 2012,

pârâta-reclamantă a menționat suma față de care înțelege să achite taxa de

timbru, sumă reprezentând valoarea pretențiilor sale și, de asemenea, a

formulat cerere de ajutor public judiciar, cerere încuviințată, potrivit încheierii

din data de 24 mai 2012. La acest moment s-a stabilit în mod efectiv de către

instanța de judecată suma pe care pârâta-reclamantă trebuie să o achite ca și

taxă de timbru, respectiv 19.053,92 RON, obligație îndeplinită așa cum rezultă

din ordinele de plată.

Pentru considerentele

expuse, critica apelantei-reclamante privind omisiunea instanței de a anula

cererea reconvențională ca netimbrată apare ca fiind nefondată.

În ceea ce privește

susținerea apelantei-reclamante privind împrejurarea că instanța de fond a

acordat ceea ce nu s-a cerut, Curtea a apreciat-o, ca fiind nefondată, atâta

timp cât prin cererea reconvențională formulată la termenul de judecată din

data de 21 februarie 2011 pârâta a solicitat obligarea reclamantei la plata

daunelor conform art. 13 din contractul de locațiune (cheltuieli efectuate cu

întreținerea instalației precum și beneficiul nerealizat). Ori, instanța de

fond a admis în parte cererea reconvențională, acordând numai suma reprezentând

beneficiul nerealizat.

Referitor la fondul

pretențiilor deduse judecății, Curtea a reținut următoarele:

Contractul de

prestări servicii nr. 698/2006 încheiat la data de 25 mai 2006 între reclamantă

și pârâtă a avut ca obiect realizarea lucrărilor de prelucrare a reziduurilor,

ecologizare a batalului NDS 212 și refacerea cadrului natural din zonă, cu o

valoare de 3.970.158 euro (fără TVA), prin Actul adițional nr. 6 mărindu-se cu

3.866.000 euro (fără TVA).

Contractul menționat

s-a încheiat pentru perioada 25 mai 2006 - 1 octombrie 2009.

Pentru executarea

lucrărilor, reclamanta a încheiat cu Consiliul Local Ploiești Contractul de

concesiune nr. 1383 din 15 noiembrie 2006 privind concesionarea unui teren în

suprafață de 24.500 mp pe o durată, de 5 ani (23 noiembrie 2006 - 23 noiembrie

2011).

După încheierea

acestui contract, între reclamantă și pârâtă s-a încheiat Contractul de

locațiune nr. 1444 din 4 decembrie 2006 prin care reclamanta asigura folosința

terenului sus-menționat în scopul desfășurării activității pe o perioadă de 5

ani (1 decembrie 2006 - 1 decembrie 2011).

Potrivit art. 12 din

contractul de locațiune, contractul încetează prin acordul de voință exprimat

în scris al părților contractante; expirarea termenului contractual;

desființarea titlului locatorului cu privire la teren; falimentul societății;

rezilierea în caz de neexecutare a obligațiilor asumate prin contract, printr-o

notificare comunicată celeilalte părți, la data stabilită prin aceasta.

Conform art. 13 din

același contract de locațiune, pentru nerespectarea obligațiilor prevăzute în

acest contract, partea în culpă datorează celeilalte părți daune.

Potrivit Adresei nr.

426 din 29 decembrie 2008 emisă de pârâta SC D. SRL aceasta încunoștințează

reclamanta-pârâtă asupra îndeplinirii obligației contractuale de preluare

integrală a cantităților de reziduuri estimate în anexa 1 la Contractul nr. 698

din 25 mai 2006, în batalul NDS 212 existând în continuare cantități de

reziduuri neprelucrate, motiv pentru care se solicită continuarea lucrărilor

până la stadiul de refacere a cadrului natural din zonă.

Urmare acestei

adrese, prin Adresa nr. 851 din 15 ianuarie 2009, reclamanta menționează în mod

expres că este de acord cu continuarea lucrărilor stabilite în Contractul nr.

698/2006 până la stadiul de refacere a cadrului natural din zonă.

Această corespondență

a avut loc în timpul derulării contractului de prestări servicii, dar, în egală

măsură se poate constata și că pârâta-reclamantă își îndeplinise obligațiile

inițiale contractuale iar reclamanta și-a exprimat acordul continuării activității,

motiv pentru care s-a încheiat în martie 2009 actul adițional nr. 6 la contract

privind suplimentarea cantității de procesat cu 40.000 mc. Ori, în situația în

care cantitatea inițială estimată era, potrivit anexei 1 la contract de 83.992

mc și a fost procesată până în anul 2008, aproximativ jumătate din această

cantitate (40.000 mc) nu putea fi procesată până la data încheierii

contractului de prestări servicii (1 octombrie 2009), voința reală a părților

fiind, în mod evident aceea de prelungire a raporturilor contractuale dintre

acestea.

Faptul că pârâta, în

pofida susținerilor reclamantei și-a îndeplinit obligațiile contractuale, iar

lucrările nu au încetat după data expirării duratei contractului de prestări

servicii este confirmat și de Procesul-verbal de recepție a lucrărilor de

ecologizare nr. 872 din 11 decembrie 2009 prin care se propune admiterea

recepției lucrărilor realizate până la 1 decembrie 2009.

Cu toate acestea,

prin Adresa nr. 247 din 26 noiembrie 2009 reclamanta solicită sistarea temporară

a activității de ecologizare invocând expirarea la data de 1 octombrie 2009 a

Contractului nr. 698/2006, notificând pârâtei rezilierea Contractului de

locațiune nr. 1444/2006 începând cu data de 30 iunie 2010 deși perioada de 5

ani nu expirase, iar activitatea de ecologizare continua, potrivit anexei 6 la

Contractul nr. 698 din 25 mai 2006, cantitatea inițială contractată fiind

realizată, prin urmare obligația asumată de pârâtă fiind executată.

Cantitățile procesate

în octombrie și noiembrie 2009 au fost permise la plată de către reclamantă,

chiar dacă s-a aplicat o reducere de 5% din prestarea efectuată convenită de

părți, însă nu drept sancțiune a neîndeplinirii obligațiilor contractuale.

În condițiile

desfășurării continue a activității de ecologizare, a încheierii anexei 6 la

contract, a acceptului reclamantei de a se continua lucrările cu mențiunea

luării măsurilor necesare pentru refacerea cadrului natural din zonă, se reține

că, în mod abuziv, prin încălcarea clauzelor contractului de locațiune,

reclamanta a solicitat rezilierea acestui contract, voința reală a părților

fiind aceea de a continua raporturile contractuale (dovadă fiind și

suplimentarea cantității de reziduuri), prin anexa 6, anexă a cărei dată de

încheiere se situa la o dată apropiată datei încheierii Contractului de

prestări servicii nr. 698/2006.

Desfășurarea normală

a activității pârâtei a fost stânjenită (art. 9 alin. (2) din contractul de

locațiune) urmare a Notificării nr. 3505 din 14 iunie 2010 privind rezilierea

unilaterală a contractului de locațiune începând din data de 30 iunie 2010,

dată la care acest contract nu ajunsese la termen.

în ce privește

daunele rezultate din rezilierea unilaterală a contractului de locațiune (30

iunie 2010) instanța și-a însușit concluziile raportului de expertiză contabilă

refacere, expert N.C., întocmit în apel, prin raportare și la dispozițiile art.

13 din contractul de locațiune, respectiv, și la data expirării acestuia -

decembrie 2011. În acest sens, s-au avut în vedere evidențele contabile ale

pârâtei, balanțele sintetice și analitice, stabilindu-se, în mod corect, daune

în sumă de 2.472.344 RON, criticile reclamantei vizând mai degrabă modul cum au

fost interpretate clauzele contractuale și perioadele la care expertul s-a

raportat la momentul calculării sumelor. Avându-se în vedere faptul că instanța

de fond a reținut o sumă de numai 2.403.761 RON, în apel s-a acordat

apelantei-pârâte și diferența dintre cele două sume anterior menționate,

respectiv suma de 68.583 RON la care a fost obligată reclamanta-apelantă.

Referitor la suma

solicitată drept pierdere patrimonială, critică formulată în apelul pârâtei,

instanța o apreciat-o ca nefondată.

În raportul de

expertiză întocmit în cauză, expert N.C., nu s-a putut preciza care sunt

mijloacele fixe ce au contribuit la obținerea de venituri în baza Contractului

nr. 698/2006 deoarece pârâta-apelantă nu a condus și organizat contabilitatea

de gestiune, conform art. 1 din Legea nr. 82/1991.

De asemenea,

investițiile realizate pe contractul în cauză s-au efectuat pe cheltuiala

apelantei-reclamante.

La terminarea

Contractului nr. 698/2006, investițiile realizate de pârâtă și achitate de

reclamantă trebuiau să rămână în proprietatea reclamantei, conform art. 4.1 din

Contractul nr. 698/2006.

Totodată, nu s-a avut

în vedere nici faptul că în perioada derulării Contractului nr. 698/2006 s-a

derulat și Contractul de ecologizare nr. 741/2004, contract înglobat în

Contractul nr. 698/2006 în martie 2007.

Față de toate

considerentele expuse apelul pârâtei a fost admis doar în ce privește

despăgubirile materiale în sumă de 68.583 RON așa cum s-a precizat anterior.

În consecință, având

în vedere soluția pronunțată, cererea apelantei-reclamante de repunere a

părților în situația anterioară a fost respinsă ca neîntemeiată.

Văzând dispozițiile

art. 274 și art. 276 C. proc. civ., raportat la admiterea ambelor apeluri a

obligat reclamanta-pârâtă SC P.L. SA să plătească pârâtei-reclamante SC D. SRL

suma de 1.496,33 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva hotărârii pronunțate

de curtea de apel a declarat recurs reclamanta SC P.L. SA Ploiești înregistrat

sub nr. unic 1700/1/2014 la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin Decizia civilă

nr. 3383 din 4 noiembrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a

II-a civilă, a admis recursul reclamantei-pârâte, a casat decizia atacată și a

trimis cauza spre rejudecare instanței de apel.

În considerentele

deciziei de îndrumare s-a reținut că recurenta-reclamantă SC P.L. SA a fost

obligată prin hotărârea instanței de fond la plata sumei de 2.403.761 RON cu

titlu de daune, constând în beneficiu nerealizat, ca o consecință a admiterii

cererii reconvenționale formulată de pârâta SC D. SRL.

Apelul declarat de

reclamantă împotriva hotărârii instanței de fond a avut ca obiect doar partea

din hotărâre referitoare la admiterea cererii reconvenționale, în contextul în

care, la data de 30 mai 2013 s-a luat act de renunțarea apelantei-reclamante la

judecata apelului cu privire la soluția de respingere a capătului de cerere

vizând constatarea rezilierii contractului de locațiune și evacuarea

apelantei-pârâte, dat fiind că, prin Procesul-verbal nr. 006145 din 3 aprilie

2013, SC P.L. SA a predat către Municipiul Ploiești terenul ce a făcut obiectul

Contractului de locațiune nr. 1444 din 4 decembrie 2012.

În ceea ce privește

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. referitor la

necompetența generală a instanțelor de a soluționa litigiul, instanța de apel a

dat o rezolvare contradictorie acestei excepții.

În atare situație, în

raport de motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., referitor la necompetența generală a instanțelor de a soluționa litigiul,

s-a apreciat că instanța de apel a dat o rezolvare contradictorie acestei

excepții.

Înalta Curte, a

arătat că pentru soluționarea judicioasă a excepției de necompetența generală a

instanțelor era necesar ca instanța de apel să stabilească, fără echivoc, care

este contractul pe care reclamanta își întemeiază pretențiile în despăgubiri,

deoarece între părți s-au încheiat două contracte, Contractul de închiriere nr.

1444 din 4 decembrie 2006 și Contractul de ecologizare bataluri nr. 698 din 25

mai 2006.

Contractul de

închiriere nr. 1444 din 4 decembrie 2006 prevede la art. 8 faptul că

soluționarea oricărui litigiu în legătură cu acesta este de competența

instanțelor de drept comun.

Contractul de

ecologizare bataluri nr. 698 din 25 mai 2006 conține în cuprinsul său, la art.

10.3, clauza compromisorie prin care s-a convenit că, în caz de neînțelegere între

părți, litigiile se dau spre soluționare Comisiei de Arbitraj de pe lângă

Camera de Comerț și Industrie Prahova, care va judeca în conformitate cu

reglementările sale de procedură.

Prin urmare, rezultă

că numai în situația în care Contractul nr. 698 din 25 mai 2006 reprezintă

premisa angajării răspunderii contractuale și numai dacă toate condițiile care

fac să se nască răspunderea civilă contractuală izvorăsc din acest contract,

atunci excepția de necompetența generală a instanțelor se rezolvă prin raportare

la cerințele clauzei prevăzute de art. 10.3 din acest contract.

În cazul în care

despăgubirile civile își au izvorul în contractul de locațiune, excepția nu mai

poate fi pertinentă întrucât acest contract nu conține nici o clauză

compromisorie.

În cauză, din modul

în care au fost prezentate considerentele care au stat la baza deciziei

recurate, nu este clar dacă antrenarea răspunderii civile contractuale a avut

legătură cu Contractul nr. 698 din 25 mai 2006 sau cu Contractul de locațiune

nr. 1444/2006 sau care dintre cele două contracte prevalează în acțiunea dedusă

judecății.

Aceasta, deoarece s-a

reținut că fapta ilicită constă în nerespectarea obligației prevăzute de art. 9

alin. (2) din contractul de locațiune referitoare la stânjenirea desfășurării

normale a activității pârâtei (fără a se arăta în concret în ce a constat

această faptă) însă s-au acordat daune reprezentând beneficiul nerealizat din

Contractul de ecologizare bataluri nr. 698 din 25 mai 2006, așa cum rezultă din

expertizele pe baza cărora s-a stabilit prejudiciul.

Mai mult, în cauză,

instanța de apel a arătat considerentele pentru care după data de 30 iunie 2010

instanțele judecătorești sunt competente general să soluționeze cauza și să

acorde despăgubiri decurgând din Contractul de ecologizare nr. 698/2006.

Analiza motivului

privind necompetența generală a instanțelor nu poate primi o rezolvare, în

condițiile în care, nu s-a stabilit care este contractul pe care pârâta își

întemeiază acțiunea în răspunderea civilă contractuală. Instanța de apel a

combinat elementele răspunderii civile contractuale, în sensul că a reținut că

fapta ilicită decurge din contractul de închiriere iar prejudiciul a fost

stabilit prin raportare la Contractul de ecologizare nr. 698/2006. Situația

creată conduce la concluzia că nici instanța de fond și nici instanța de apel

nu au determinat, în exercitarea rolului activ prevăzut de art. 129 alin. (4)

și (5) C. proc. civ., limitele învestirii și nu au stabilit pe deplin situația

de fapt pentru o corectă aplicare a legii.

Or, pentru a verifica

dacă instanța de apel a dat o corectă soluționare excepției de necompetența

generală a instanțelor judecătorești este necesară stabilirea cadrului

procesual și a limitelor învestirii instanței, raportat la motivarea în fapt și

în drept a cererii reconvenționale, astfel cum a fost modificată și precizată

pe parcursul soluționării cauzei în primă instanță.

Din această

perspectivă a fost găsit întemeiat și motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 7 C. proc. civ. deoarece hotărârea nu cuprinde motivele pe care se

sprijină sau cuprinde motive contradictorii. Premisa angajării răspunderii

contractuale pornește de la determinarea contractului care constituie temeiul

juridic al răspunderii și apoi se analizează dacă sunt îndeplinite condițiile

care fac să se nască răspunderea civilă delictuală, condiții care trebuie să se

greveze pe respectivul contract și care trebuie să pună în evidență următoarele

elemente: existența unei fapte ilicite care constă în nerespectarea unei

obligații contractuale, aducându-se prin aceasta o atingere unui drept

subiectiv patrimonial al creditorului, existența unui prejudiciu patrimonial în

care să se concretizeze această atingere, raportul de cauzalitate între faptă

și prejudiciu, vinovăția celui ce săvârșește fapta ilicită.

În cauză antrenarea

răspunderii civile contractuale s-a dispus fără a se analiza toate elementele

mai sus relevate, hotărârea instanței de apel conținând doar descrierea faptei

ilicite reprezentată de nerespectarea obligațiilor prevăzute de art. 3 și 9 din

contractul de locațiune și prejudiciul rezultat din celălalt Contract de

ecologizare nr. 698/2006 pentru perioada 30 iunie 2010 - 1 decembrie 2012, fără

a se arăta cum s-a prelungit acest contract (prin raportare la prevederile

contractului în această privință) și care este legătura de cauzalitate dintre

fapta ilicită și prejudiciu.

Cum toate aceste

elemente nu au fost evidențiate în hotărârea instanței de apel în cauză s-au

încălcat dispozițiile art. 295 C. proc. civ., în temeiul cărora instanța de

apel trebuie să verifice stabilirea deplină a situației de fapt și corecta

aplicare a legii, ceea ce este echivalent cu necercetarea fondului.

În acest cadru se

înscrie și aspectul referitor la determinarea pretențiilor concrete ale

pârâtei-reclamante astfel cum acestea au fost modificate și precizate pe

parcursul desfășurării procesului în fața instanței de fond. "

Reclamanta-pârâtă a

criticat în apel faptul că prima instanță a acordat beneficiu nerealizat pe

care pârâta-reclamantă nu l-a solicitat. în analiza acestei critici, instanța

de apel s-a raportat doar la cererea reconvențională inițială prin care a

solicitat cu titlu de daune o sumă modică (în comparație cu sumele stabilite

prin expertiza efectuată) de 10.000 RON, reprezentând daune conform art. 13 din

contractul de locațiune.

Ulterior, pe

parcursul desfășurării procesului, pârâta-reclamantă a făcut modificări și

precizări ale cererii reconvenționale pe care instanța de apel nu Ie-a analizat

în contextul în care, în apel, s-a invocat că instanța de fond a acordat mai

mult decât s-a cerut și, totodată, nu a corelat această critică cu cea

referitoare la netimbrarea pretențiilor acordate cu titlu de beneficiu

nerealizat.

Această necorelare

rezultă din modul în care instanța de apel a soluționat excepția de netimbrare,

ocazie cu care s-a raportat la precizările făcute de către pârâta-reclamantă pe

parcursul derulării procesului (cu privire la cuantumul pretențiilor solicitate

și ce reprezintă acestea), însă atunci când a răspuns criticii referitoare la

acordarea unor pretenții care nu s-au cerut, instanța de apel se referă la

cererea reconvențională inițială, fără a ține seama de precizările ulterioare.

Determinarea exactă a

obiectului pretențiilor solicitate este necesară pentru că acest element al

acțiunii civile nu poate fi schimbat în apel (conform art. 294 alin. (1) C.

proc. civ.) iar, raportat la valoarea sa, se determină și cuantumul taxei

judiciare de timbru, soluționarea excepției de netimbrare fiind subsecventă

operațiunii de determinare a obiectului și valorii cererii.

După casare, cauza a

fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești sub nr. 4619/105/2010*.

Prin Decizia civilă

nr. 248 din 8 aprilie 2015, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal a admis apelul declarat de

apelanta-reclamantă SC P.L. SA, împotriva Sentinței nr. 384 din data de 12

noiembrie 2012 și a încheierilor de ședință din data de 20 aprilie 2012 și 14

mai 2012 pronunțate de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimatele-interveniente

Primăria Ploiești prin primar și municipiul Ploiești prin Consiliul Local și,

în consecință a admis în parte încheierea de ședință din 20 aprilie 2012 și

sentința apelată, în sensul că a admis excepția de necompetență generală a instanțelor

judecătorești, invocată de către apelanta-reclamantă SC P.L. SA și a respins

cererea reconvențională precizată, ca inadmisibilă.

A menținut restul

dispozițiilor sentinței și a încheierilor apelate.

A respins apelul

declarat de apelanta-pârâtă SC D. SRL, împotriva Sentinței nr. 384 din data de

12 noiembrie 2012 și a încheierilor de ședință din data de 20 aprilie 2012 și

14 mai 2012 pronunțate de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu

intimatele-interveniente Primăria Ploiești prin Primar și Municipiul Ploiești

prin Consiliul Local.

A respins excepțiile

necompetenței materiale a curții de apel, a inadmisibilității și a

prematurității cererii de repunere în situația anterioară, invocate de

apelanta-pârâtă SC D. SRL, ca neîntemeiate.

A admis cererea de

repunere în situația anterioară, formulată de apelanta-reclamantă SC P.L. SA și

a dispus restabilirea situației anterioare executării sentinței apelate,

dispunând obligarea apelantei-pârâte SC D. SRL la restituirea către

apelanta-reclamantă SC P.L. SA a sumei de 2.474.783,32 RON, reprezentând

prejudiciu.

A obligat

apelanta-pârâtă SC D. SRL să plătească apelantei-reclamantă SC P.L. SA suma de

17.579,3 RON cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut că prin cererea reconvențională formulată la

data de 17 februarie 2011, apelanta-pârâtă reclamantă SC D. SRL a solicitat

obligarea apelantei-reclamante la plata sumei de 10.000 RON, estimată exclusiv

în vederea timbrajului, cu titlu de daune, conform art. 13 din contract, pentru

nerespectarea de către reclamantă a obligațiilor contractului de locațiune. S-a

precizat în cadrul cererii reconvenționale formulate faptul că daunele

reprezintă cheltuielile efectuate de aceasta cu întreținerea instalației, de la

data la care reclamanta a sistat lucrările (inclusiv cu salarizarea

personalului ce deservește această instalație), precum și beneficiul nerealizat

de aceasta aferent cantității de reziduuri rămase, circa 9.000 mc, precum și

refacerea cadrului natural din zonă.

Conform art. 10 din

Contractul de prestări servicii nr. 698 din 25 mai 2006, încheiat între părți,

„beneficiarul și prestatorul trebuie să încerce să rezolve pe cale amiabilă

orice dispută sau diferend ce poate decurge din acest contract sau în conexiune

cu acesta, în termen de 30 de zile. (..) Dacă părțile nu reușesc soluționarea

diferendelor pe cale amiabilă, litigiile se dau spre soluționare Comisiei de

Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Prahova, care va judeca

cazul conform regulamentelor sale de procedură".

Prin încheierea

ședinței publice din 23 martie 2011, s-a reținut de către prima instanță faptul

că, „prin excepția invocată de pârâtă se arată că, în susținerea capătului de

cerere privind rezilierea, reclamanta susține că nu a realizat pârâta lucrările

la termen, asumate în baza Contractului de prestări servicii nr. 698/2006, așa

încât ar fi necesară analizarea situației de Comisia de Arbitraj de pe lângă

Camera de Comerț și Industrie Prahova, întrucât contractul de prestări servicii

prevede o clauză compromisorie în art. 10.3 în acest sens".

În mod corect, prima

instanță s-a pronunțat asupra excepției necompetenței generale a instanțelor

judecătorești invocată de pârâtă, în sensul respingerii acesteia, întrucât

clauza compromisorie nu se poate aplica decât contractului în care este

inserată conform art. 343

1

alin. (1) C. pen., or doar faptul că ar

exista o interdependență între două contracte, atât timp cât în contractul de

locațiune nu s-a prevăzut o clauză compromisorie, nu poate fi extinsă clauza

din contractul de prestări servicii. A mai adăugat, în mod corect, prima

instanță, faptul că, implicit, cum convenția arbitrală trebuie să fie expresă,

încheiată în scris în contractul principal sau sub forma unei înțelegeri de

sine stătătoare, dar să privească contractul ce face obiectul litigiului, așa

cum a fost trasat cadrul procesual cu privire la obiect, sunt competente

instanțele judecătorești, iar nu instanțele de arbitraj.

Ulterior, astfel cum

rezultă din cuprinsul încheierii ședinței publice (care, până la momentul

înscrierii în fals, reprezintă înscris autentic) a Tribunalului Prahova, secția

a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, apelanta-pârâtă, prin

apărător, a arătat că „daunele sunt solicitate cu privire la contractul de

prestări servicii, la momentul la care s-a solicitat evacuarea s-au produs

daune".

Consilier C.M. având

cuvântul, pentru apelanta-reclamantă, a arătat că „nu s-au invocat excepțiile

cu privire la contractul de prestări servicii, iar dacă este vorba despre acest

contract, invocă excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești și

apreciază că soluționarea prezentei cauze este de competența Curții de

Arbitraj".

De asemenea, Curtea

reține că, prin aceeași încheiere, Tribunalul a constatat că, prin încheierea

de ședință din 23 martie 2011, instanța s-a pronunțat cu privire la excepția

necompetenței generale a instanțelor judecătorești, iar reiterarea acesteia

este inadmisibilă.

Curtea reține, în

primul rând, faptul că, în prezenta cauză, sunt aplicabile dispozițiile Codului

de procedură civilă vechi, dat fiind momentul introducerii cererii de chemare

în judecată pe rolul Tribunalului Prahova, respectiv 17 august 2010.

În plus, reține

faptul că, deși, inițial daunele solicitate de apelanta-pârâtă SC D. SRL

decurgeau (în forma inițială a cererii reconvenționale de la data de 17

februarie 2011) din contractul de locațiune, excepția necompetenței generale,

față de lipsa inserării unei clauze arbitrale în contractul de locațiune

încheiat între părți, fiind în mod corect respinsă de prima instanță, ulterior,

prin modificarea cererii reconvenționale la data de 20 aprilie 2012, în sensul

solicitării de daune decurgând din nerespectarea prevederilor contractului de

prestări servicii sus-menționat, prin constatarea inadmisibilității invocării

excepției față de această modificare a cererii reconvenționale, prima instanță

a încălcat prevederile art. 132 C. proc. civ. raportate la art. 10.3 din

Contractul de prestări servicii nr. 698 din 25 mai 2006 și art. 159 și 159

1

C. proc. civ.

Curtea reține că,

potrivit art. 132 alin. (1) C. proc. civ. „la prima zi de înfățișare instanța

va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii,

precum și pentru a propune noi dovezi (..)". Astfel, dispozițiile art. 132

C. proc. civ. neavând caracter imperativ, pârâtul poate accepta, expres sau

tacit, o modificare ulterioară primei zile de înfățișare. Prin urmare,

nerespectarea prescripției impuse de textul de lege nu este sancționată cu

nulitate de ordine publică, ea având drept scop dosar de a proteja partea

interesată, care are latitudinea de a se prevala de această măsură de protecție

ori de a achiesa la judecarea pricinii chiar și atunci când modificarea nu s-a

făcut în termenul legal.

Astfel, se reține că,

având acordul tacit al părții adverse, prezentă în ședința publică din 20

aprilie 2012, aceasta neopunându-se nerespectării dispozițiilor art. 132 alin.

(1) C. proc. civ. precitate, apelanta-pârâtă SC D. SRL și-a modificat cererea

reconvențională, motiv pentru care instanța de fond ar fi trebuit să se

pronunțe asupra excepției necompetenței generale a instanțelor judecătorești,

invocată în aceeași ședință și, față de existența clauzei arbitrale în

contractul de prestări servicii, să o admită.

Prin urmare, atât

timp cât temeiul juridic al pretențiilor apelantei-pârâte a derivat, în urma

modificării cererii reconvenționale, din Contractul de prestări servicii nr.

698/2006, competența soluționării cererii de daune decurgând din nerespectarea

prevederilor acestuia revine, față de clauza compromisorie inserată la art.

10.3 din contract, Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie

Prahova, conform art. 343

3

C. proc. civ. care exclud competența

instanțelor judecătorești în situația încheierii convenției arbitrale.

Prin urmare, în

temeiul art. 296 C. proc. civ. Curtea a admis apelul declarat de

apelanta-reclamantă SC P.L. SA și a schimbat în parte, încheierea de ședință

din 20 aprilie 2012 și sentința apelată, în sensul că a admis excepția de necompetență

generală a instanțelor judecătorești, invocată de către apelanta-reclamantă SC

P.L. SA și a respins cererea reconvențională precizată, ca inadmisibilă.

Cu privire la

excepția netimbrării cererii reconvenționale, Curtea a apreciat că, dată fiind admiterea

excepției necompetenței generale a instanțelor judecătorești și a ordinii

priorității soluționării excepțiilor invocate, instanța nu mai este obligată a

se pronunța asupra excepției de netimbrare.

Astfel, Curtea a

apreciat că, față de excepția nelegalei timbrări a cererii reconvenționale

primează soluționarea excepției necompetenței generale a instanțelor

judecătorești, acestea din urmă fiind necompetente general absolut să verifice,

să pună în discuția părților probleme legate de judecarea cererii și să se

pronunțe asupra timbrajului.

Pentru considerentele

expuse, critica apelantei-reclamante privind omisiunea primei instanțe de a

anula cererea reconvențională ca netimbrată, apare ca nefiind fondată.

În ceea ce privește

nelegala citare în cauză, în fața primei instanțe a Municipiului Ploiești, prin

Consiliul Local, Curtea a apreciat că și acest motiv de apel este nefondat,

întrucât neregularitatea procedurii de citare a pârâtului reprezintă o nulitate

relativă, în sensul art. 105 alin. (2) C.p.c, astfel încât conform art. 108

alin. (2) C. proc. civ. nu poate fi invocată decât de partea pretins vătămată,

adică de apelanta-pârâtă SC D. SRL, care nu a înțeles să invoce un asemenea

motiv.

Mai mult, reține că,

prin încheierea ședinței publice din 14 mai 2012, prima instanță a dispus

rectificarea citativului și a încheierii de ședință de la termenul anterior, în

sensul că, în mod greșit, s-a consemnat că intervenienta din prezenta cauză

este Primăria Ploiești în loc de Municipiul Ploiești, prin Primar, constatându-se

totodată că procedura de citare este legal îndeplinită, pentru intervenientă

prezentându-se consilierul juridic, astfel că neindicarea sa în dispozitivul

sentinței apelate nu reprezintă altceva decât o omisiune a instanței ce nu a

produs nicio vătămare părții respective.

Totodată, atât timp

cât apelanta-reclamantă a înțeles să renunțe la apelul declarat în ceea ce

privește soluția de respingere ca neîntemeiată a acțiunii principale, o atare

critică a fost considerată ca lipsită de interes.

Nici criticile

apelantei-reclamante SC P.L. SA privind greșita aplicare a dispozițiilor art.

720 alin. (5) C. proc. civ. nu au fost reținute, întrucât pretențiile SC D. SRL

nu se pot analiza decât prin prisma celor două contracte, cel de locațiune și

cel de prestări servicii, contracte încheiate în vederea desfășurării

activității de ecologizare a batalurilor.

În ceea ce privește

critica vizând nelegalitatea sentinței apelate, urmare a nelegalei soluționări

a cererii de recuzare a expertului contabil desemnat în cauză, Curtea a

apreciat-o drept nefondată, constatând că prima instanță a dispus citarea

expertului cu o copie a cererii de recuzare pentru data de 17 septembrie 2012,

legalitatea sentinței nedepinzând de neprezentarea acestuia în fața instanței

de judecată pentru a-și expune punctul de vedere. în plus, în mod corect, față

de lipsa incidenței în cauză a prevederilor art. 27.7 C. proc. civ. și

neexistând elemente suplimentare din care să reiasă că expertul și-ar fi spus

părerea cu privire la pricina dedusă judecății într-un alt cadru decât cel

procesual, prima instanță a respins cererea de recuzare a acestuia.

Față de toate aceste

considerente, Curtea a menținut restul dispozițiilor sentinței și a

încheierilor apelate și a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă SC D. SRL

împotriva Sentinței nr. 384 din data de 12 noiembrie 2012 și a încheierilor de

ședință din data de 20 aprilie 2012 și 14 mai 2012 pronunțate de Tribunalul

Prahova.

Referitor la cererea

de repunere în situația anterioară s-a reținut că apelanta-reclamantă a

solicitat obligarea apelantei-pârâte la plata sumei de 2.474.783,32 RON

achitată de SC P.L. SA ca urmare a executării silite, în temeiul art. 404

1

C. proc. civ.

În ceea ce privește

excepția necompetenței materiale a curții de apel privind soluționarea cererii

de repunere în situația anterioară, cerere formulată de apelanta-reclamantă SC

P.L. SA, Curtea a reținut prevederile art. 404

1

și 404

2

C. proc. civ. potrivit cărora instanța judecătorească care dispune desființarea

titlului executoriu, la cererea celui interesat, va dispune, prin aceeași

hotărâre, și asupra restabilirii situației anterioare executării.

În raport de

dispozițiile invocate, a respins excepția ca neîntemeiată.

Curtea a respins ca

neîntemeiată și excepția inadmisibilității cererii de repunere în situația

anterioară, întrucât textele de lege sus-menționate, prevăd această

posibilitate în favoarea prezentei instanțe. Aceeași soluție a dispus Curtea și

în privința excepției prematurității formulării cererii de repunere în situația

anterioară, invocată de apelanta-reclamantă, întrucât, astfel cum rezultă din

cuprinsul încheierii de ședință din 9 ianuarie 2014 (dosar apel prim ciclu

procesual), aceasta a fost formulată anterior închiderii dezbaterilor în fața

instanței de apel (art. 298 C. proc. civ. raportat la art. 150 C. proc. civ.),

fiind incidente și prevederile art. 404

1

și 404

2

C. proc.

civ. S-a reținut că, potrivit alin. (3) al art. 404

2

C. proc. civ.

doar în ipoteza în care nu s-a dispus restabilirea situației anterioare

executării în condițiile alin. (1) și (2), cel îndreptățit o va putea cere

instanței judecătorești competente potrivit legii (deci instanței de executare,

în acest ultim caz). În prezenta cauză, Curtea a apreciat că cererea este

actuală și că poate fi soluționată potrivit textelor de lege anterior

menționate.

Astfel fiind,

constatând îndeplinite art. 404

1

și art. 404

2

C. proc.

civ. Curtea a admis cererea de repunere în situația anterioară, formulată de

apelanta-reclamantă SC P.L. SA și a dispus restabilirea situației anterioare

executării sentinței apelate, dispunând obligarea apelantei-pârâte SC D. SRL la

restituirea către apelanta-reclamantă SC P.L. SA a sumei de 2.474.783,32 RON,

reprezentând prejudiciu (achitată prin OP nr. 7581 din 13 martie 2013).

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta-reclamantă SC D. SRL care solicită admiterea

recursului și modificarea hotărârii atacate în sensul trimiterii cererii

reconvenționale precizate spre competentă soluționare arbitrajului de pe lângă

Camera de Comerț și Industrie Prahova.

În susținerea cererii

de recurs, recurenta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 5 și pct. 9 C. proc.

civ.

Cu ocazia dezvoltării

motivelor de recurs s-a arătat cum, în urma casării, a fost stabilit ca prim

termen de judecată, în ședință publică, data de 11 martie 2015, dată la care

recurenta nu a fost legal citată, fiind citată la vechiul sediu din Ploiești,

str. D.

Următorul termen de

judecată a fost fixat la 8 aprilie 2015, dată la care pentru prima oară,

societatea a fost legal citată.

La acest termen,

pârâta-reclamantă a solicitat amânarea soluționării cauzei deoarece avocatul

care i-a asigurat reprezentarea în toate ciclurile procesuale a lipsit din

profesie o perioadă anterioară acestei date, astfel încât în timpul relativ scurt

nu a putut asigura reprezentarea de specialitate, dat fiind volumul și

complexitatea cauzei.

La interpelarea

instanței, partea adversă, respectiv consilierul juridic al P.L. SA, a arătat

că este de acord cu cererea de amânare de