ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1976/2020

Ședința publică din data de 15 octombrie 2020

Asupra recursului de față;

A. Obiectul acțiunii introductive

Prin cererea înregistrată la data de 5 mai 2015 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar Cabinet de Insolvență B. și prin administrator special C., în contradictoriu cu pârâtele D. S.A., E., F. S.R.L. și G. S.R.L., a solicitat:

- obligarea pârâtei D. S.A. la plata sumei de 453.370 euro, echivalentul în euro a sumei de 1.996.233,44 RON, la cursul de schimb al BNR din data de 30 aprilie 2015, reprezentând diferența dintre valoarea de piață a echipamentelor aferente celor 3 contracte de leasing în cuantum de 664.169 euro și suma obținută de pârâtă din vânzarea lor în cuantum de 210.799 euro;

- obligarea pârâtei E. la predarea folosinței bunurilor proprietatea reclamantei care au fost vândute de pârâta D. S.A., fără să aibă un drept de proprietate asupra lor, astfel cum sunt identificate în cuprinsul cererii de chemare în judecată;

- obligarea pârâtei F. S.R.L. la predarea folosinței bunurilor proprietatea reclamantei care sunt reținute fără drept de aceasta, fără a avea vreun drept asupra lor, astfel cum sunt identificate în anexa 1 la cerere;

- obligarea, în solidar, a pârâtelor D. S.A., F. S.R.L. și G. S.R.L. la plata sumei de 250.000 euro, echivalentul a 1.100.775 RON, reprezentând contravaloarea bunurilor proprietatea reclamantei, sustrase în mod abuziv din posesia sa, bunuri care au fost vândute de pârâta D. S.A., fără să aibă un drept de proprietate asupra lor, astfel cum sunt identificate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, aceasta fiind paguba efectiv suferită de reclamantă, produsă de către aceste pârâte;

- obligarea, în solidar, a pârâtelor D. S.A., F. S.R.L. și G. S.R.L. la plata sumei de 40.000 Euro, echivalentul a 176.124 RON, reprezentând contravaloarea cheltuielilor aferente bunurilor ce au fost sustrase în mod abuziv din posesia reclamantei, precum și a uzurii create prin aceste operațiuni tehnice;

- obligarea, în solidar, a pârâtelor D. S.A., F. S.R.L. și G. S.R.L. la plata sumei de 25000 euro, echivalentul a 1.100.775 RON, reprezentând contravaloarea lipsei folosință a bunurilor ce au fost sustrase în mod abuziv din posesia reclamantei, calculată în funcție de chiria practicată pe piață pentru același tip de bunuri (7.000 euro pe lună/echipament x 5 = 35.000 Euro/lună) din momentul sustragerii bunurilor, respectiv 25.09.2014 și până în momentul 25.04.2015, acesta fiind beneficiul nerealizat ca urmare a săvârșirii faptei ilicite de sustragere abuzivă a bunurilor din posesia reclamantei de către aceste pârâte;

- obligarea, în solidar, a pârâtelor D. S.A., F. S.R.L. și G. S.R.L. la plata contravalorii lipsei de folosință, în valoare de 35.000 Euro/lună pentru cele 5 echipamente luate fără drept începând cu data de 25 septembrie 2015 până în momentul predării efective a respectivelor bunuri ce au fost sustrase în mod abuziv din posesia reclamantei, acesta fiind beneficiul nerealizat ca urmare a săvârșirii faptei ilicite de sustragere abuzivă a bunurilor din posesia reclamantei de către aceste pârâte;

- obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea litigiului.

În drept, s-au invocat prevederile art. 192, art. 194 și următoarele din C. proc. civ., precum și dispozițiile legale invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că ulterior începerii urmăririi penale și punerii în mișcare a acțiunii penale împotriva reprezentantului legal al reclamantei, C., respectiv la data de 10 iulie 2014, în cadrul dosarului penal nr. x/2014, aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor pentru Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial București, s-a luat față de acesta măsura arestării preventive.

La data de 13 noiembrie 2014, prin încheierea nr. 881/C pronunțată de Curtea de Apel București, s-a dispus înlocuirea măsurii arestului preventiv cu măsura controlului judiciar, judecătorul de drepturi și libertăți stabilind, totodată, că pe durata controlului, administratorul C. să nu comunice cu martorii, angajații societății și ceilalți inculpați, direct sau indirect, pe nicio cale.

În intervalul de timp cuprins între 10 iulie 2014 și 13 noiembrie 2014, organele de cercetare penală au dispus instituirea sechestrului asigurător asupra sumelor de bani aflate în conturile societății, asupra părților sociale deținute de către administratorul C., care are și calitatea de asociat al reclamantei, astfel cum rezultă din Ordonanțele emise de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial București la data de 8 iulie 2014, până la concurența sumei de 108.726.767,69 RON.

De asemenea, organele de urmărire penală au procedat la ridicarea tuturor documentelor contabile ale reclamantei, fiind considerate mijloace de probă.

Prin urmare, în tot acest interval de timp, din cauza împrejurărilor menționate anterior, reprezentantul legal al reclamantei, C., s-a aflat în imposibilitate de a-și îndeplini obligațiile contractuale asumate față de furnizori.

În concret, s-a arătat că a fost în imposibilitate să efectueze plățile datorate în temeiul contractului de închiriere încheiat cu pârâta S.C. F. S.R.L. și plățile aferente celor trei contracte de leasing financiar, încheiate pe o perioadă de 60 de luni cu pârâta D. S.A.

În conformitate cu prevederile contractului de închiriere încheiat cu societatea F. S.R.L. la data de 4 decembrie 2009, folosința asupra spațiului din comuna Chiajna având număr cadastral x, înscris în Cartea Funciară Chiajna nr. 7427 în suprafață totală de 2.190 mp, a fost transmisă către A. S.R.L., cu destinația de spațiu pentru birouri și depozit. Durata contractului de închiriere a fost de 5 ani începând cu data de 4 decembrie 2009.

La data de 26 mai 2015 reclamanta și-a precizat cererea indicând bunurile pretins a fi reținute de pârâta S.C. F. S.R.L., valoarea petitului 4 și modul de calcul al prejudiciului. De asemenea, la aceeași dată, reclamanta a renunțat la judecata capătului doi al cererii formulat în contradictoriu cu pârâta E..

B. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 651 din 27 februarie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a respins petitul 3 al cererii ca rămas fără obiect; s-a respins, în rest, cererea modificată formulată de reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar Cabinet de Insolvență B., în contradictoriu cu pârâtele D. S.A., F. S.R.L. și G. S.R.L., ca neîntemeiată; reclamanta a fost obligată la plata sumei de 6.200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către pârâta F. S.R.L.

S-a arătat că reclamanta a învestit instanța cu o cerere în realizare, solicitând angajarea răspunderii civile a pârâtelor pentru faptele ilicite săvârșite de acestea în perioada cuprinsă între 10 iulie 2014 și 13 noiembrie 2014, perioadă în care reprezentantul său legal, C., s-a aflat în imposibilitate de a-și exercita mandatul de reprezentant legal al societății.

Reclamanta a renunțat, în condiții procedurale, la judecarea petitului 2 al cererii introductive, iar petitul 3 a rămas fără obiect, deoarece bunurile respective au fost recuperate de reclamantă, după introducerea cererii, astfel cum rezultă din procesul-verbal încheiat la data de 3 februarie 2015, împrejurarea fiind confirmată de reprezentantul convențional al reclamantei în ședința din 23 noiembrie 2015.

Cu privire la situația de fapt prima instanță a reținut că între reclamantă și pârâta D. S.A. s-au încheiat trei contracte de leasing:

- contractul nr. x/5.02.2010 având ca obiect instalație frigorifică depozit fructe compusă din tunel de copt banane, depozit fructe și vegetale, panouri frigorifice și ușă frigorifică;

- contractul nr. x/19.01.2011 având ca obiect tunele de copt banane (instalație frigorifică, 3 tunele de copt banane, panouri frigorifice), depozit banane (instalație frigorifică depozitare, panouri frigorifice, ușă frigorifică);

- contractul nr. x/6.02.2012 având ca obiect construcție și echipare depozite frigorifice - produse refrigerate.

La data de 4 decembrie 2009 între reclamantă și pârâta S.C. F. S.R.L. s-a încheiat contractul de închiriere, prin care reclamanta a dobândit dreptul de folosință asupra spațiului din comuna Chiajna. În această locație se aflau bunurile aflate în posesia reclamantei în temeiul contractelor de leasing menționate anterior.

Reprezentantul legal al reclamantei A. S.R.L. a fost reținut, la data de 10 iulie 2014, în cadrul unei anchete penale, fiind eliberat la 13 noiembrie 2014.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a recunoscut faptul că nu și-a putut îndeplini obligațiile contractuale asumate în intervalul de timp cuprins între 10 iulie 2014 și 13 noiembrie 2014, iar această împrejurare a determinat încetarea contractelor de locațiune și de leasing.

La data de 3 septembrie 2014 pârâta F. S.R.L, prin intermediul Biroului Executorului Judecătoresc H., a notificat-o pe reclamantă, solicitându-i acesteia să îi permită accesul în imobilul închiriat în condițiile art. 8.8 din contract și evacuarea spațiului ca urmare a încetării locațiunii.

Pârâta D. S.A. a făcut la data de 23 septembrie 2014 aplicarea art. 15 din Ordonanța de Guvern nr. 51/1997, în sensul că a hotărât rezilierea contractelor de leasing.

La data de 25 septembrie 2014 pârâta F. S.R.L. a notificat-o pe pârâta D. S.A., solicitându-i să procedeze la dezafectarea și relocarea bunurilor aflate în spațiul închiriat reclamantei, termenul limită acordat fiind 26 septembrie 2014.

În executarea mandatului acordat de către pârâta D. S.A., pârâta G. S.R.L. a inventariat, la 25 septembrie 2014, bunurile proprietatea primei pârâte, fără să procedeze la ridicarea acestora.

La data de 26 septembrie 2014 executorul judecătoresc H. a încheiat un procesul-verbal de constatare a stării de fapt, consemnând bunurile ce se aflau în spațiul care a făcut obiectul contractului de închiriere încheiat de reclamantă.

Pârâta F. S.R.L. i-a comunicat pârâtei D. S.A., la 24 octombrie 2014, faptul că îi permite ridicarea bunurilor care fac obiectul contractului de leasing. În acest sens, reprezentanții pârâtelor D. S.A. și G. S.R.L. au încheiat procese-verbale în care se consemnează componentele bunurilor care au făcut obiectul contractelor de leasing. Aceste procese-verbale au fost datate 25.09.2014 și/sau 14.11.2014.

La data de 3 februarie 2015 reprezentantul pârâtei F. S.R.L. i-a predat reprezentantului reclamantei bunuri constând în laptop și hard disk-uri.

La termenul de judecată din 19 decembrie 2016 Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea reclamantei de efectuare a unei noi expertize tehnice.

La termenul de judecată din 13 februarie 2017, deliberând asupra cererii de suplimentare a probatoriului cu numirea unor specialiști din domeniul cuptoarelor de copt banane și suplimentarea probatoriului cu un martor, Tribunalul a apreciat, în raport de cele dispuse la termenul anterior, că această cerere astfel cum a arătat și reclamanta intervine la momentul la care expertul nu a putut răspunde tuturor obiectivelor încuviințate. Instanța a considerat că reclamanta nu este decăzută din dreptul de a solicita suplimentarea probelor, acestea fiind solicitate în temeiul art. 254 pct. 2 din C. proc. civ.. Totuși, s-a apreciat că nu este util ca probatoriul să fie completat în cauză având în vedere cele expuse prin încheierea de la termenul din 19 decembrie 2016.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe

Împotriva încheierilor de ședință din 19 decembrie 2016 și, respectiv 13 februarie 2017, precum și împotriva sentinței civile nr. 651/27.02.2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, apelanta A. S.R.L. a promovat apel, solicitând admiterea acestuia, schimbarea, în tot, a hotărârii apelate, în sensul admiterii acțiunii astfel cum aceasta a fost formulată și modificată.

D. Hotărârea instanței de apel

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 2473 din 28 noiembrie 2018, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar Cabinet de Insolvență B. împotriva încheierilor de ședință de la 19.12.2016 și de la 13.02.2017, precum și împotriva sentinței civile nr. 651/27.02.2017, toate pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimatele-pârâte D. S.A., F. S.R.L. și G. S.R.L.; de asemenea, a respins cererea formulată de intimata F. S.R.L. având ca obiect obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel, ca neîntemeiată.

E. Considerentele instanței de apel

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

Cu privire la prima critică formulată în apel, referitoare la incidența dispozițiilor art. 680 din C. proc. civ., Curtea a arătat faptul că societatea apelantă nu a contestat aplicabilitatea prevederilor art. 16.6 din contractele de leasing financiar încheiate cu pârâta D. S.A., care stipulează că "în toate situațiile de reziliere a contractului de leasing sau de expirare a perioadei pentru care s-a încheiat contractul, fără ca utilizatorul să îndeplinească obligațiile asumate prin prezentul contract, utilizatorul înțelege și se obligă: a) să restituie locatorului bunul în aceeași stare tehnică și funcțională avută la data preluării, mai puțin uzura aferentă exploatării normale a bunului în termen de 3 (trei) zile lucrătoare de la data rezilierii. În caz contrar, locatorul va avea dreptul să-și recupereze bunul chiar fără acordul utilizatorului", ci, împrejurarea că, și în prezența acestui text convențional, art. 680 din C. proc. civ. își găsea aplicabilitatea și ar fi trebuit să fie respectat.

Raportând definiția legală a executării silite la speța dedusă judecății, instanța de apel a observat că la momentul septembrie 2014 nu se punea în executare silită o obligație asumată de debitor ce nu fusese, în prealabil, executată de bună-voie de către acesta din urmă, ci, în temeiul dispozițiilor convenționale agreate de părțile semnatare, se denunțaseră contractele de leasing financiar încheiate între reclamantă și pârâta D. S.A., iar creditorul obligației de plată a ratelor contractuale încerca reintrarea în posesia bunurilor a căror finanțare o asigura (dreptul de proprietate urma a fi transmis la finalizarea termenului contractual convenit de 60 de luni).

Prin urmare, s-a reținut că nefiind pusă în executare silită o obligație asumată anterior de debitor, în cauza de față nu sunt incidente acele dispoziții legale subsumate executării silite, ca instituție de drept procesual civil, ci cele convenționale, respectiv art. 16.6 din contractele de leasing financiar.

Întrucât dispozițiile art. 680 din C. proc. civ. privind autorizarea instanței de executare, nu erau incidente în cauză, Curtea a respins ca neîntemeiat primul motiv de apel.

Referitor la posibila nerespectare a mențiunilor art. 364 din C. proc. civ., ce se constituie în cel de-al doilea motiv de apel, Curtea a notat că articolul indicat are următorul conținut:

"(1) La cererea oricărei persoane care are interesul să constate de urgență o anumită stare de fapt care ar putea să înceteze ori să se schimbe până la administrarea probelor, executorul judecătoresc în circumscripția căruia urmează să se facă constatarea va putea constata la fața locului această stare de fapt.

(2) În cazul în care efectuarea constatării prevăzute la alin. (1) necesită concursul părții adverse sau al unei alte persoane, constatarea nu poate fi făcută decât cu acordul acesteia".

În cauză, constatarea de către executorul judecătoresc a stării bunurilor ce formau obiectul celor trei contracte de leasing financiar s-a efectuat la data de 26 septembrie 2014, ocazie cu care s-a procedat la identificarea și consemnarea într-un proces-verbal a bunurilor și a stării acestora, astfel cum acestea se aflau depozitate la acel moment în spațiul comercial aparținând intimatei F. S.R.L.

Deși apelanta a susținut că era necesar să fie prezentă la momentul inventarierii bunurilor pe care le exploata, instanța de apel a reținut că textul de lege, redat mai sus, impune prezența părții adverse celei care solicită constatarea stării de fapt (în speța de față, apelanta A.) sau a altei persoane, doar atunci când constatarea nu poate fi efectuată în lipsa acesteia sau a acordului său.

Or, în cauză, astfel cum s-a arătat, bunurile a căror stare urma a fi constatată aparțineau intimatei D. S.A., care deținea încă dreptul de proprietate asupra acestora, fiind identificate în cuprinsul contractelor de leasing financiar sau în anexele acestora (executorul judecătoresc urma să constate doar starea acestora și, eventual, dacă se găsesc toate la locul solicitat pentru constatare), iar proprietarul spațiului în care s-a efectuat constatarea era intimata F. S.R.L., care, în fapt, a fost inițiatoarea procedurii.

Este adevărat că apelanta-reclamantă A. avea interesul să fie prezentă la locul constatării stării de fapt a bunurilor, în calitate de utilizator al bunurilor respective, însă acest interes nu se confundă cu cerința textului legal ce impune prezența părții adverse doar în ipoteza în care constatarea nu se poate efectua fără concursul acesteia din urmă. Prin urmare, în contextul expus, concursul societății apelante nu era o condiție sine qua non a constatării menționate.

În plus, apelanta-reclamantă nu a combătut în vreun fel susținerile intimatelor-pârâte D. S.A. și F. S.R.L., potrivit cărora a fost notificată la data de 2 septembrie 2014 pentru a fi prezentă la constatarea ce urma să fie efectuată de către executorul judecătoresc la 26 septembrie 2014, însă nu s-a prezentat la acel moment.

Instanța de prim control judiciar a reținut că nu prezintă relevanță susținerea apelantei-reclamantei, potrivit căreia prin sentința civilă nr. 1294/04.03.2015, pronunțată de Judecătoria Buftea, în dosarul nr. x/2014, s-a dispus evacuarea reclamantei A. din spațiul în care își desfășura activitatea din comuna Chiajna pentru ajungerea la termen a contractului de locațiune încheiat cu pârâta F. S.R.L. Aceasta, deoarece pârâta D. S.A. își manifestase opțiunea de denunțare unilaterală a contractelor de leasing financiar, cu consecința reluării în posesie a bunurilor obiect al acestor contracte, conform dispozițiilor convenționale.

Referitor la prețul derizoriu cu care intimata-pârâtă D. S.A. a vândut bunurile reprezentând obiectul celor trei contracte de leasing financiar, ce a constituit al treilea motiv de apel, Curtea a reținut că sunt întemeiate apărările intimatei privitoare la efectul rezolutoriu al pactului comisoriu inserat în conținutul art. 16.6 din contractele de leasing financiar încheiate cu apelanta-reclamantă.

Consecința efectului rezolutoriu a fost aceea că bunurile finanțate au revenit în patrimoniul pârâtei D. S.A., care, ulterior, a deținut, cu privire la aceste bunuri, cele trei atribute esențiale ale dreptului de proprietate, respectiv posesia, folosința (acestea fiind transferate anterior utilizatorului A.) și dispoziția.

Prin urmare, proprietarul D. S.A. a avut dreptul de a dispune în mod liber de bunurile sale, inclusiv prin vânzarea acestora la prețul pe care piața bunurilor în cauză l-a permis la acel moment. În acest context, eventualul preț diminuat al vânzării s-a reflectat exclusiv asupra patrimoniului proprietarului D. S.A.

A fost găsit neîntemeiat și cel de-al patrulea motiv de apel, prin care s-a invocat faptul că pârâta D. S.A. a sustras alte bunuri aparținând societății reclamante cu prilejul preluării bunurilor ce se aflau în depozitul din comuna Chiajna, utilizat de către A. în baza contractului de locațiune încheiat cu pârâta F. S.R.L.

Sub acest aspect, instanța de apel a reținut că nu s-a dovedit în cauză împrejurarea că apelanta-reclamantă a deținut bunuri care să fi fost preluate de pârâta D. S.A. la momentul la care aceasta din urmă a intrat în posesia bunurilor ce au format obiectul contractelor de leasing financiar.

S-a arătat că, pe de o parte, apelanta nu a dovedit existența vreunui înscris care să fi transferat către intimata-pârâtă D. S.A. folosința unor bunuri care îi aparțineau (de altfel, nici nu s-a pretins acest aspect), iar, pe de altă parte, la data de 26 septembrie 2014, cu prilejul constatării stării de fapt existente în spațiul comercial aparținând societății F. S.R.L. de către executorul judecătoresc nu au fost identificate bunuri care să aparțină apelantei A. S.R.L.

Nici expertiza tehnică efectuată în cauză nu a putut concluziona în sensul existenței unor bunuri aparținând apelantei A., care să fi fost sustrase de D. S.A. sau de G. S.R.L., cu prilejul ridicării acestora din depozitul aparținând F. S.R.L. Astfel, expertul tehnic judiciar desemnat de către prima instanță pentru efectuarea expertizei tehnice în specialitatea evaluarea bunurilor mobile, în raportul întocmit, a indicat, în cadrul răspunsului la obiectivele nr. 4-6 ale expertizei că, în urma analizei documentelor și informațiilor pe care le-a avut la dispoziție, nu a reușit să identifice cele 5 echipamente pretins a fi sustrase, motiv pentru care, nu se poate pronunța asupra existenței sau inexistenței celor 5 echipamente.

Curtea a observat că nici măcar expertul parte al apelantei A., în cadrul expertizei efectuate, nu a putut oferi un răspuns concret acestei probleme, arătând, ambiguu, că nu se poate pronunța asupra existenței a 5 (cinci) echipamente, astfel cum pretinde apelanta-reclamantă, în schimb, poate doar preciza existența unor elemente care compun echipamentele de copt banane, suplimentar față de cele care au format obiectul celor trei contracte de leasing, motiv pentru care, în opinia sa "se poate accepta" faptul că respectivele componente sunt echivalentul a 5 cuptoare de copt banane, proprietatea A..

Așadar, nereieșind din materialul probator administrat la dosarul cauzei, dincolo de orice dubiu, că anumite componente tehnice aparținând apelantei-reclamante ar fi fost însușite fără drept de vreuna din societățile intimate-pârâte, Curtea a respins ca neîntemeiat și acest motiv de apel.

F. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel

Împotriva deciziei civile nr. 2473 din 28 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar Cabinet de Insolvență B. și prin administrator special C. a declarat recurs, solicitând, în principal, casarea deciziei instanței de apel și a sentinței civile nr. 651/27.02.2017 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată primei instanțe. În subsidiar, recurenta-reclamantă a solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenta-reclamantă a invocat faptul că decizia instanței de apel este lipsită de bază legală.

Astfel, s-a arătat că aspectul reținut de instanța de apel, la pagina 19 din hotărâre, respectiv împrejurarea că "apelanta nu a combătut în vreun fel susținerile intimatelor D. și F., potrivit cărora a fost notificată încă din data de 02.09.2014 pentru a fi prezentă la constatarea efectuată de executorul judecătoresc pe data de 26.09.2014, însă nu s-a prezentat la acel moment", denotă superficialitatea cu care au fost analizate înscrisurile existente la dosarul cauzei.

Recurenta consideră că instanța de apel a avut în vedere doar susținerile orale ale părților, ceea ce a condus la o denegare de dreptate.

A făcut referire la înscrisul intitulat "notificare nr. 126", aflat la dosarul instanței de fond, volumul al II-lea, arătând că în cuprinsul acestei notificări nu se menționează ceea ce a reținut instanța de apel.

În ceea ce privește înscrisul intitulat "somație nr. 127", aflat la dosarul instanței de fond, volumul al II-lea, recurenta a susținut că acesta vizează strict neplata chiriei și a utilităților.

Analizând necesitatea respectării dispozițiilor art. 364 din C. proc. civ., la momentul constatării stări de fapt efectuate de către executorul judecătoresc, instanța a reținut că proprietarul spațiului în care s-a efectuat constatarea era intimata F. și, prin urmare, nu prezintă relevanță sentința civilă nr. 1294/04.03.2015, pronunțată de Judecătoria Buftea, în dosarul nr. x/2014.

Această sentință dovedește clar faptul că până la data de 4 decembrie 2014 contractul de închiriere era valabil, astfel încât societatea reclamantă era singura parte care trebuia să-și dea acordul pentru a nu se solicita încuviințarea instanței de executare.

Printr-o altă critică recurenta a invocat faptul că instanța de apel i-a respins toate cererile de probe formulate, neexistând o motivare a soluției în cazul încheierii din 2 iulie 2018.

Referindu-se la încheierea din 31 octombrie 2018, societatea recurentă a arătat că s-a încălcat efectul devolutiv al căii de atac a apelului.

A susținut că prin încheierea din 2 iulie 2018 instanța de apel a respins ca neconcludentă cererea privind efectuarea unei expertize tehnice judiciare, de către o comisie formată din trei experți, specialitatea industrie alimentară și frigotehnie, contabilitate și evaluarea bunurilor mobile economice, fără a motiva soluția de respingere a acestei cereri de probe.

Având în vedere schimbarea membrilor completului de judecată, societatea reclamantă a reiterat cererea de încuviințare a probei cu expertiza tehnică judiciară, la termenul de judecată din 31 octombrie 2018, însă instanța de apel a respins și această cerere, în temeiul dispozițiilor art. 235 coroborat cu art. 259 din C. proc. civ.

În raport de precizările și înscrisurile depuse la data de 2 mai 2018, înscrisuri apte să dovedească dreptul de proprietate al reclamantei asupra componentelor ce alcătuiau 5 tunele de copt banane, s-a solicitat administrarea probei cu expertiza contabilă care să identifice și să stabilească valoarea contabilă a bunurilor la momentul noiembrie 2014.

Instanța de apel a respins cererea de încuviințare a probei cu expertiza contabilă, invocând dispozițiile art. 470 alin. (1) lit. d) raportat la art. 470 alin. (3) din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă consideră că instanța de apel a apreciat, în mod greșit, că este decăzută din dreptul de a solicita încuviințarea probei, câtă vreme necesitatea administrării acesteia a reieșit ulterior momentului la care instanța a pus în vedere societății reclamante să depună precizări în legătură cu bunurile achiziționate, numărul lor în contractele de leasing și modul în care au fost achiziționate.

Înscrisurile solicitate de instanța de apel au fost depuse în ședința publică din 2 mai 2018, dată la care s-a dispus amânarea judecării cauzei pentru ca părțile să ia cunoștiință de conținutul acestora.

Prin urmare, termenul de judecată din 31 octombrie 2018 era primul termen la care reclamanta putea solicita această probă nouă, a cărei necesitate a reieșit ulterior dezbaterilor din data de 27 iunie 2018.

Tot la termenul din 31 octombrie 2018 apelanta-reclamantă a solicitat administrarea probei cu martori, respectiv audierea martorului I., arătând faptul că această solicitare a fost formulată și în fața instanței de fond.

Instanța de prim control judiciar a respins și această cerere de probatorii, invocând dispozițiile art. 470 alin. (1) lit. d) raportat la art. 470 alin. (3) din C. proc. civ.

Recurenta a solicitat să se țină seama de împrejurarea că apelul a vizat atât sentința pronunțată de prima instanță, cât și încheierile de ședință din 19.12.2016 și 13.02.2017.

Mai mult decât atât, în cuprinsul motivului al IV-lea de apel, denumit "Încălcarea de către prima instanță a principiului aflării adevărului, consacrat prin art. 22 C. proc. civ.. Greșita înțelegere de către prima instanță a principiului probator instituit prin art. 249 C. proc. civ.. Abordarea administrării probelor pe baza unui raționament judiciar profund contradictoriu. Aducerea reclamantei în imposibilitatea de a-și dovedi pretențiile", s-au criticat încheierile de ședință menționate anterior în scopul readministrării probelor.

Conform art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., instanța de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate de către prima instanță, în cazul în care sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea probelor noi, propuse în condițiile art. 478 alin. (2) din același cod.

Recurenta-reclamantă a mai susținut faptul că instanța de apel nu a analizat al IV-lea motiv de apel, ci doar a copiat considerentele sentinței civile nr. 651/27.02.2017.

De asemenea, instanța de prim control judiciar a reținut că "nu s-a dovedit în prezenta cauză deținerea de către apelantă a unor bunuri care să fi fost preluate de către D. cu prilejiul preluării de către aceasta din urmă a celorlate bunuri ce formau obiectul contractelor de leasing financiar".

Or, această dovadă s-a făcut prin înscrisurile depuse la termenul de judecată din 2 mai 2018 împreună cu precizările solicitate de instanță.

Instanța de apel nu a precizat motivul pentru care nu a avut în vedere înscrisurile depuse, lipsindu-le de orice forță probatorie.

Totodată, instanța de apel a reținut că "pe de-o parte nu s-a dovedit de către apelantă existența vreunui înscris care să fi transferat către intimata D. folosința unor bunuri care îi aparțineau (de altfel nici nu a fost pretins acest aspect)".

În cuprinsul hotărârii pronunțate, instanța de apel nu arată motivul pentru care a exclus din ansamblul probelor administrate înscrisul denumit "Proces-verbal de constatare încheiat la data de 25.11.2014", prin care D. recunoaște că a ridicat în baza contractului de leasing 7654, 10 tunele copt banane, în loc de 5 tunele cum prevedea contractul.

Recurenta-reclamantă a mai criticat decizia instanței de apel prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

O primă critică circumscrisă acestui motiv de recurs vizează nerespectarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 680 din C. proc. civ., prin exceptarea procedurii de recuperare a bunurilor ce au făcut obiectul contractelor de leasing nr. x de la parcurgerea etapelor specifice executării silite în situația în care bunurile respective nu au fost restituite de bună voie și atribuirea competențelor specifice executorului judecătoresc reprezentanților societății D. S.A.

În concret, recurenta a susținut faptul că s-a înlăturat aplicarea dispozițiilor legale ce reglementează executarea silită în situația rezilierii unui contract de leasing ce constituie titlu executoriu, conferindu-se astfel legitimitate acțiunilor de executare întreprinse de reprezentanții D. S.A.

Autoarea prezentei căi de atac consideră că intimata-pârâtă D. S.A. nu putea să întreprindă acte specifice executorului judecătoresc, în nicio situație, indiferent de motivele pentru care bunurile ce formau obiectele contractelor de leasing nu au fost predate către finanțator ulterior momentului rezilierii unilaterale a contractelor respective.

Împrejurarea că în contractele de leasing este prevăzută mențiunea că finanțatorul poate recupera bunul prin mijloace proprii nu echivalează cu posibilitatea părților de a deroga de la ordinea juridică.

Dreptul de a porni executarea silită aparține creditorului, însă acesta nu poate să procedeze la executarea silită pentru simplul fapt că posedă o creanță față de o altă persoană fizică sau juridică. Ordinea juridică recunoaște creditorilor posibilitatea de a-și valorifica drepturile lor numai în anumite condiții și cu respectarea unor reguli procedurale strict determinate.

S-a arătat că punctul de plecare al raționamentului primei instanțe, menținut în apel, a fost reprezentat de concluzia potrivit căreia D. ar fi avut abilitarea legală de a pătrunde în spațiu, pentru ridicarea bunurilor, fără acordul societății reclamante, în temeiul clauzei inserate la art. 16.5 din contractele de leasing.

În opinia recurentei-reclamante, această chestiune (a legalității ridicării bunurilor/echipamentelor) constituie un aspect fundamental, care trebuie ab initio elucidat din punct de vedere juridic, având în vedere relevanța sa decisivă în privința tuturor chestiunilor deduse judecății, întrucât situația litigioasă nu ar mai fi existat dacă D. nu ar fi intrat în spațiu.

Astfel, recurenta a susținut faptul că instanțele anterioare nu au sesizat împrejurarea că prevederile de la art. 16.5 din contractele de leasing nu numai că nu sunt unele de natură a anihila dispozițiile imperative ale art. 680 din C. proc. civ., ci, din contră, se completează cu această normă legală, în raport de care rezultă că preluarea bunurilor/echipamentelor de către D. s-a realizat în mod ilicit.

Chiar dacă potrivit clauzei inserate la art. 16.6 din contractele de leasing, în caz de reziliere, D. putea efectua reposesia bunurilor prin mijloace proprii, inclusiv prin intermediul unor societăți specializate în recuperarea de bunuri, totuși, creditoarea ar fi trebuit să obțină, în prealabil, de la instanță autorizarea de pătrundere în spațiul în care se aflau acele bunuri, conform prevederilor imperative ale art. 680 C. proc. civ.

Recurenta consideră că, în lipsa consimțământului său și, având în vedere că titlul executoriu al creditoarei nu era reprezentat de o hotărâre judecătorească, ci de contracte de leasing, singura modalitate legală de preluare de către D. a bunurilor/echipamentelor era:

- pe calea executării silite, instrumentate de un executor judecătoresc, în condițiile prevăzute de legea procesuală civilă, respectiv cu încuviințarea executării silite de către instanța de executare;

- cu obținerea, în prealabil, de la instanța de executare a unei autorizări de intrare în depozitul reclamantei, conform dispozițiilor anterior menționate, respectiv cu citarea societății reclamante și a pârâtei F. S.R.L.

Rațiunea articolului 680 din C. proc. civ. este evidentă, având în vedere, pe de o parte, faptul că preluarea bunurilor de către creditor este o veritabilă măsură de executare silită, derulată în baza unui titlu executoriu (contractul de leasing), iar, pe de altă parte, împrejurarea că debitorul sau terțe persoane pot invoca anumite drepturi cu privire la bunurile ce formează obiectul executării silite, precum și cu privire la spațiile în care urmează a se pătrunde pentru efectuarea actelor de executare.

Prin urmare, trebuie să fie creat cadrul legal atât pentru contestarea eventualei executări silite, cât și pentru verificarea de către instanța de executare a legalității procedurii, cu ocazia soluționării cererilor de încuviințare a executării silite și, respectiv a cererilor de autorizare de pătrundere în condițiile prevăzute de art. 680 alin. (2) C. proc. civ.

Or, în speță, preluarea/ridicarea bunurilor/echipamentelor de către D. S.A., prin mandatar S.C. G. S.R.L., s-a realizat în mod nelegal, respectiv cu încălcarea dispozițiilor art. 622 alin. (4), coroborate cu cele ale art. 623, art. 624 și art. 680 din C. proc. civ., care, în lipsa unui acord amiabil între creditor și debitor, instituie obligația imperativă a parcurgerii procedurii execuționale, cu toate etapele prevăzute de lege.

Dacă D. ar fi urmat această procedură nu s-ar fi ajuns la situația în care bunurile proprietatea exclusivă a reclamantei să fie ridicate și valorificate de către creditoare, executorul judecătoresc având obligația, potrivit dispozițiilor legale, să inventarieze cu acuratețe echipamentele din cadrul celor 3 contracte de leasing.

Societatea reclamantă a fost vătămată și privată de dreptul la apărare, deoarece nu a avut posibilitatea să participe la inventarierea și preluarea bunurilor de către pretinsul creditor, în condițiile în care prezența unui reprezentant al său era o cerință imperativă a legii, cu referire la dispozițiile art. 681 alin. (1) din C. proc. civ.

În altă ordine de idei, recurenta a menționat faptul că pe parcursul judecății în primă instanță, atât F. (proprietara depozitului în care se aflau bunurile), cât și D., au încercat să acrediteze ideea că societatea reclamantă nu ar mai fi deținut folosința spațiului la momentul preluării bunurilor din depozit, întrucât contractul de închiriere era reziliat.

Acest argument suplimentar este contrazis de modalitatea de derulare a raporturilor între S.C. A. S.R.L. și S.C. F. S.R.L., relativ la încetarea contractului de închiriere și a folosinței depozitului în care se aflau bunurile de către societatea reclamantă.

Contrar susținerilor pârâtei S.C. F. S.R.L., la momentul ridicării bunurilor/echipamentelor de către D., reclamanta S.C. A. S.R.L. ocupa încă spațiul în care acestea erau depozitate, problema încetării raporturilor contractuale vizând locațiunea fiind tranșată definitiv abia la data de 4 martie 2016, când, prin sentința nr. 1294, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Judecătoria Buftea a dispus evacuarea acesteia din spațiu.

Din considerentele acestei hotărâri judecătorești rezultă că motivul evacuării nu l-a constituit presupusa reziliere a contractului de către proprietara spațiului, ci încetarea contractului prin ajungerea acestuia la termen, încetare care s-a produs la data de 4 decembrie 2014, ulterior pătrunderii în spațiu și preluării bunurilor de către D., astfel cum F. a solicitat instanței de judecată.

În acest context, nu se poate susține că reclamanta nu ar mai fi avut dreptul să folosească depozitul la momentul la care D. a preluat bunurile ce se aflau în interiorul acestuia.

Recurenta apreciază că pârâta S.C. F. S.R.L. a săvârșit o faptă ilicită, atâta timp cât nu avea abilitarea legală sau contractuală pentru a permite D. S.A. și mandatarei S.C. G. S.R.L. să pătrundă în depozit, fără acordul său și, mai ales, fără încuviințarea instanței de executare.

În fine, recurenta-reclamantă a susținut faptul că motivarea hotărârii a avut la bază un act de procedură nelegal încheiat, în sensul că nu au fost respectate dispozițiile art. 364 alin. (3) C. proc. civ.

Sub acest aspect, a menționat că instanța de apel a redat parțial conținutul art. 364 din C. proc. civ. și anume alin. (1) și (2), reținând că dispoziția legală în discuție are rolul de a reglementa situațiile în care constatarea unei stări de fapt poate fi făcută de către executorul judecătoresc cu sau fără participarea părții adverse.

Recurenta consideră că prin edictarea acestui articol legiuitorul a dorit să reglementeze situațile în care constatarea unei stări de fapt poate fi făcută de către executorul judecătoresc cu sau fără acordul instanței.

A solicitat să se observe faptul că dispozițiile art. 364 alin. (1) din C. proc. civ. sunt aplicabile atunci când starea de fapt a cărei constatare se urmărește este gestionată de persoana care se adresează executorului judecătoresc.

Dacă însă o persoană urmărește să obțină constatarea unei stări de fapt gestionată de cealaltă parte, devin incidente prevederile art. 364 alin. (2) din același cod, potrivit cărora, "în cazul în care efectuarea constatării prevăzute la alin. (1) necesită concursul părții adverse sau al unei alte persoane, constatarea nu poate fi făcută decât cu acordul acesteia".

Acordul persoanei vizate de dispozițiile legale anterior evocate trebuie înțeles ca o consecință a împrejurării că această persoană este cea care poate să dispună de situația de fapt, în speță fiind vorba despre reclamanta S.C. A. S.R.L.

Întrucât contractul de locațiune încheiat cu pârâta S.C. F. S.R.L. a încetat la data de 4 decembrie 2014 societatea reclamantă era singura care putea să permită accesul în spațiul respectiv.

Prin urmare, în lipsa acordului prevăzut de art. 364 alin. (2) C. proc. civ., procedura de efectuare a constatării de fapt nu se putea derula decât după încuviințarea acesteia de către instanța de judecată, fiind evident că în lipsa acestei încuviințări procesul-verbal de constatare a stării de fapt a fost nelegal întocmit și nu poate avea valență probatorie.

G. Apărările intimatelor-pârâte

Prin întâmpinarea formulată în cauză intimata-pârâtă S.C. F. S.R.L. a solicitat respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată.

Intimata-pârâtă S.C. G. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare la recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar Cabinet de Insolvență B. și prin administrator special C., solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.

Intimata-pârâtă D. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, în principal, ca inadmisibil, iar, în subsidiar, ca nefondat. A arătat că recursul este inadmisibil din perspectiva motivului de casare ce vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât nu se poate considera că afirmațiile recurentei din cuprinsul cererii de recurs reprezintă o motivare a căii de atac exercitate în sensul exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) din C. proc. civ.. În acest sens, a menționat faptul că recurenta nu a combătut în vreun fel argumentele instanței de apel și nu a formulat critici susceptibile de cenzură în recurs, fiind nesocotită existența judecății anterioare.

H. Considerentele instanței de recurs

Analizând decizia recurată prin raportare la criticile și apărările formulate, precum și la temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Sub un prim aspect, recurenta-reclamantă a criticat decizia instanței de apel prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocând faptul că aceasta este lipsită de bază legală și că nu au fost avute în vedere înscrisurile aflate la dosar. În concret, recurenta pretinde că instanța de apel a analizat superficial înscrisurile intitulate "notificare nr. 126" și "somație nr. 127", aflate la dosarul instanței de fond, raportându-se strict la susținerile orale ale părților, împrejurare care a condus la concluzia eronată că apelanta-reclamantă nu ar fi combătut susținerile intimatelor-pârâte referitoare la notificarea transmisă la 2 septembrie 2014 pentru a se prezenta la constatarea ce urma să fie efectuată de către executorul judecătoresc la data de 26 septembrie 2014.

Procedând la analiza acestui motiv de recurs, Înalta Curte urmează a porni de la premisa că obligația de motivare a hotărârii reprezintă unul dintre aspectele esențiale ale dreptului la un proces echitabil, constând în dreptul oricărei părți în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanței observațiile, argumentele și mijloacele sale de probă, corelativ cu obligația instanței ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv.

În jurisprudența sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, înglobează, între altele, dreptul părților unui proces de a-și prezenta observațiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor.

Întrucât Convenția nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat ca fiind efectiv decât dacă aceste observații sunt cu adevărat "ascultate", adică examinate propriu-zis de către instanța sesizată.

Judecătorii au obligația, în asigurarea dreptului la un proces echitabil al tuturor părților implicate, de a indica cu suficientă claritate motivele pe care își întemeiază soluția, astfel încât orice parte interesată să aibă posibilitatea de a avea convingerea că argumentele sale au fost în mod efectiv ascultate și analizate, iar considerentele hotărârii trebuie să-și găsească rațiunea în cadrul probelor administrate în cauză.

În mod corespunzător, în legislația națională, dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. prevăd obligația instanței de a insera în cuprinsul hotărârii expunerea situației de fapt reținute pe baza probelor administrate în cauză, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților. Expunerea considerentelor reprezintă garanția că hotărârea pronunțată reprezintă rezultatul unui raționament logico-judiciar, iar soluția nu a fost pronunțată într-un mod arbitrar și discreționar, și face în același timp posibilă realizarea de către instanța de apel a controlului judiciar, odată cu învestirea acesteia cu soluționarea căii de atac declarate împotriva hotărârii.

Înalta Curte reamintește că pentru a se reține incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. trebuie ca hotărârea atacată să nu cuprindă motivele pe care se întemeiază sau să cuprindă motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În cauză, din lecturarea deciziei recurate rezultă că au fost respectate exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât s-au arătat considerentele de fapt și de drept care au condus la adoptarea soluției de respingere ca nefondat a apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar Cabinet de Insolvență B. împotriva încheierilor de ședință de la 19.12.2016 și de la 13.02.2017, precum și împotriva sentinței civile nr. 651/27.02.2017, toate pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

De asemenea, se constată că hotărârea pronunțată de către instanța de prim control judiciar nu cuprinde motive contradictorii și nici străine de natura cauzei și, prin urmare, nu este susceptibilă de a fi casată pentru acest motiv.

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar Cabinet de Insolvență B. și prin administrator special C., în susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a prezentat, de fapt, argumente ce exprimă nemulțumirea acesteia cu privire la soluția instanței de apel, din perspectiva situației de fapt reținute de aceasta și a interpretării probelor administrate în cauză.

Se tinde, așadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Este lipsită de fundament și susținerea referitoare la neanalizarea celui de-al patrulea motiv de apel, în condițiile în care din lecturarea considerentelor deciziei recurate rezultă că instanța de prim control judiciar a procedat la analizarea acestuia și a ajuns la concluzia că este neîntemeiat, întrucât din probele administrate nu a reieșit, dincolo de orice dubiu, că anumite componente tehnice aparținând apelantei-reclamante ar fi fost însușite fără drept de vreuna din societățile intimate-pârâte.

Cu privire la cea de-a doua critică, subsumată de recurentă aceluiași motiv de casare, instanța supremă reține că poate fi încadrată în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât se referă la împrejurarea că au fost respinse cererile de probe formulate de către apelantă în fața instanței de apel, dar sub aparența nemotivării soluției pe acest aspect.

Or, în acest cadru, se cuvine a fi menționat faptul că instanțele au posibilitatea respingerii unor probe atunci când administrarea lor devine inutilă, situația de fapt relevantă putând fi lămurită pe baza probelor deja încuviințate în cauză. Cu atât mai mult, o cenzurare a cererii de probe noi este posibilă în calea de atac a apelului, care, deși devolutivă, pornește de la premisa unei situații de fapt stabilite de prima instanță și a unor critici din partea apelantului, din perspectiva cărora este analizată și utilitatea suplimentării probatoriului.

Totodată, se reține că potrivit art. 264 C. proc. civ., aprecierea probelor se face în mod liber, potrivit convingerii instanței învestite cu o cale devolutivă de atac.

Așa fiind, nu pot reprezenta critici de nelegalitate decât invocarea unor eventuale încălcări ale normelor care interzic sau limitează puterea de apreciere a judecătorului, sau a celor privind admisibilitatea probelor ori administrarea acestora.

În mod asemănător, nu poate cenzura instanța de recurs, învestită cu o cale extraordinară de atac și limitată, în demersul său, la aspecte de legalitate, modul în care judecătorii din apel au apreciat asupra concludenței unei probe solicitate de către una dintre părți.

În speță, recurenta încearcă să dovedească niște afirmații referitoare la existența mai multor bunuri, în pofida faptului că instanțele anterioare și expertul desemnat au concluzionat în sens contrar. De altfel, nici expertul parte al apelantei-reclamante nu a fost în măsură să confirme susținerile acesteia.

Va fi înlăturată și critica ce vizează încălcarea caracterului devolutiv al apelului, întrucât solicitarea apelantei-reclamante de a fi încuviințată proba cu o nouă expertiză tehnică judiciară s-a dezbătut amplu, pe parcursul a șase termene de judecată, astfel încât aceasta a avut posibilitatea de a-și prezenta toate argumentele și de a depune înscrisurile considerate relevante.

Modalitatea de administrare a probelor în fața instanței de apel nu a condus la încălcarea dreptului la apărare, componentă a dreptului la un proces echitabil, utilitatea și relevanța probelor fiind analizată în raport de ansamblul probatoriului, a argumentelor avansate în acest litigiu și ținând cont de rigorile procedurale pentru o bună administrare a justiției în cauza de față.

Faptul că instanța de apel, după analiza acestei solicitări de probe, coroborată cu explicațiile formulate de părți, a apreciat că proba nu este concludentă, nu poate impune concluzia că s-a încălcat dreptul la apărare al