ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2404/2003

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată sub nr. 610 din 22 martie 2000, reclamantul P.A. a chemat în judecată pârâții SC O. SRL Nehoiu, F.E., F.G. și P.M., solicitând ca, în baza sentinței civile ce se va pronunța, să fie obligați la plata drepturilor sale materiale (patrimoniu și capital social) aflate la dispoziția pârâtei, persoană juridică, precum și plata cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, prin sentința civilă din 17 iulie 1997, s-a dispus excluderea sa din societatea pârâtă și, deși a solicitat în repetate rânduri să i se remită cota sa din capitalul social și din patrimoniul societății, nu s-a dat curs cererii sale.

Mai arată că, în anul 1994, s-a procedat la împărțeala, prin bună învoială, a unei părți din patrimoniu, dar pentru că nu s-a procedat corect, nu a fost de acord cu încheierea actului adițional, care să constate retragerea sa. Pârâții au formulat întâmpinare și cerere reconvențională, solicitând respingerea acțiunii, întrucât, așa cum rezultă din procesul-verbal încheiat la data de 23 - 24 august 1994, s-a efectuat împărțirea patrimoniului, cât și obligarea reclamantului la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse unui spațiu de producție, proprietatea acestuia.

Prin sentința civilă nr. 110 din 20 februarie 2001, Tribunalul Buzău, secția comercială, a admis în parte acțiunea reclamantului și a obligat pârâții să-i plătească suma de 16.545.371 lei drepturi cuvenite din societate, a respins capătul de cerere, privind reactualizarea debitului, a admis cererea reconvențională în parte, obligând reclamantul la plata daunelor, în sumă de 3.000.000 lei, contravaloarea unor lucrări și a compensat în parte obligațiile reciproce ale părților, precum și cheltuieli de judecată. De asemenea, s-a respins excepția privind prescripția dreptului la acțiune, excepție formulată de pârâți. Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că reclamantul a fost asociat al societății pârâte, că, printr-o hotărâre judecătorească din 1997, a fost exclus din societate și că, potrivit expertizei contabile întocmită în cauză, reclamantului i se cuvine suma acordată.

Sub aspectul prescripției dreptului la acțiune, s-a arătat că reclamantul și-a pierdut calitatea de asociat, la data de 17 iulie 1997, și, față de data de 22 martie 2000, când s-a formulat acțiunea, acesta era în termen. Împotriva acestei sentințe a promovat apel reclamantul, criticile vizând cuantumul sumei la care a fost obligată pârâta, prin respingerea reactualizării acesteia, obligarea sa la plata contravalorii lucrărilor, ca nefondată. Pârâții au aderat la apelul reclamantului, în condițiile art. 293 C. proc. civ., criticile vizând faptul respingerii excepției prescripției la acțiune a reclamantului, motivând că, încă din anul 1994, acesta a formulat o cerere de retragere din societate, cerere căreia i s-a dat curs, astfel că termenul de 3 ani de zile începe să curgă din această perioadă.

Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, prin decizia civilă nr. 810 din 19 iunie 2001, a admis apelurile formulate, a schimbat în tot sentința civilă criticată, în sensul că a respins, ca prescrisă, acțiunea reclamantului și ca neîntemeiată cererea reconvențională. În motivarea soluției date, instanța de apel a reținut că, prin hotărârea nr. 5 din 19 august 1994, Adunarea Generală a Asociaților societății pârâte a aprobat retragerea reclamantului, conform cererii acestuia. De asemenea, a precizat că, deși această hotărâre nu a condus și la încheierea unui act adițional la contractul de societate, conform Legii nr. 31/1990, însă, fiind vorba de acordul de voință al părților, al asociaților, între aceștia retragerea reclamantului din societate își produce efectele, încă din august 1994, numai în raport cu terții, pentru opozabilitate fiind necesare modificarea actelor constitutive.

În aceste condiții, instanța de apel a considerat că, indiferent de împrejurarea că abia în 1997 reclamantul a fost exclus, printr-o hotărâre judecătorească, din societatea pârâtă, dreptul reclamantului la acțiune, pentru a-și valorifica eventualele pretenții ce le-ar fi avut față de aceasta, este prescris, întrucât termenul de prescripție curge de la data când s-a materializat acordul de voință al asociaților, în ceea ce privește retragerea acestuia din societate. Sub aspectul cererii reconvenționale, instanța de apel a apreciat că din probele administrate nu rezultă cu certitudine că s-au efectuat lucrări de consolidare și amenajare a imobilului, proprietatea reclamantului. Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părți.

Reclamantul invocă aspecte de nelegalitate și netemeinicie, invocând, ca temei legal, dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8, 9, 10 C. proc. civ. Astfel, invocă tardivitatea declarării apelului de către pârâți, cât și nulitatea acestuia, fiind depus direct la instanța de apel. Pe aspectul prescripției, consideră actul înregistrat cu nr. 87 din 19 august 1994, ca fiind, eventual, un început de negociere, și, în aceste condiții, cum obligația urma să fie executată la cererea creditorului, prescripția începe să curgă doar la nașterea raportului de drept, art. 7 din Decretul nr. 167/1958, iar nu de la data efectuării negocierilor, întrucât legarea începerii cursului prescripției de data cererii creditorului, ar fi putut duce la prelungirea nelimitată a termenului de prescripție, lucru inadmisibil.

Recursul pârâților vizează respingerea cererii reconvenționale, printr-o apreciere eronată a probelor, considerând că s-a făcut dovada efectuării remedierilor, fiind efectuată și o expertiză tehnică, care are la bază recunoașterea inițială a reclamantului. Recursurile sunt nefondate. Potrivit art. 293 C. proc. civ., „intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să adere la apelul făcut de partea potrivnică printr-o cerere proprie, care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe. Cererea se poate face până la prima zi de înfățișare”. Din economia textului precitat, rezultă cu certitudine că cererea de aderare se poate face și după împlinirea termenului de apel, deci susținerea recurentului, privind tardivitatea, urmează a fi înlăturată.

Or, din cuprinsul dosarului instanței de apel, rezultă că pârâții au depus cererea de aderare în termenul prevăzut de textul precitat, până la prima zi de înfățișare, respectiv, 19 iunie 2001. Art. 293 C. proc. civ. nu stabilește expres unde se depune cererea de aderare a apelului, dar, față de condiția impusă, respectiv, „prima zi de înfățișare”, rezultă, fără putință de tăgadă, că aceasta se depune la instanța de apel, astfel că nu se poate reține nici excepția nulității apelului. Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune, Curtea consideră că principiul libertății de asociere se manifestă atât sub aspectul aderării la o societate, cât și sub acela al libertății acestuia de a se retrage din societatea constituită.

Aceasta, cu atât mai mult, cu cât, în speță, este vorba de o societate comercială cu durată de funcționare nelimitată în timp și a interzice dreptul de retragere în această situație, ar echivala cu o încălcare a libertății individuale, garantată de Constituție. Tocmai în respectarea acestor drepturi, Adunarea Generală a Asociaților nr. 5 din 19 august 1994 a aprobat cererea de retragere a reclamantului din societatea pârâtă. Așa cum a reținut și instanța de apel, chiar dacă această hotărâre nu a fost urmată de încheierea unui act adițional de modificare a actelor constitutive, în condițiile Legii nr. 31/1990, nu poate fi ignorat acordul de voință al asociaților, de la data acestuia luând naștere dreptul la acțiune pentru valorificarea eventualelor pretenții.

Încheierea actului adițional și publicarea, prin Registrul Comerțului, a acestor modificări, produce efecte față de terți, acesta fiind, de fapt, și scopul acestor reglementări, respectiv, opozabilitatea față de terți. Deci, raportată data hotărârii de retragere și data formulării acțiunii, instanța de apel a făcut o interpretare corectă a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, privind prescripția extinctivă. Sub aspectul cererii reconvenționale, așa cum a reținut și instanța de apel, probele administrate nu pot forma convingerea că, într-adevăr, s-au efectuat lucrări de consolidare și amenajare a imobilului, proprietatea reclamantului, în speță, neexistând confirmarea acestuia, cum susțin recurenții.

Față de cele arătate în considerarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de reclamantul P.A., de pârâții F.E., F.G., B.C., F.I.C., F.V., B.G. și P.M. și SC O. SRL Nehoiu împotriva deciziei nr. 810 din 19 iunie 2001 a Curții de Apel Ploiești. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 18 aprilie 2003.