ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 384/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la

28 iunie 2001 și precizată ulterior, reclamanta SC N.Y. SRL a chemat în

judecată Primăria Mangalia, municipiul Mangalia prin Primar, Primarul municipiului

Mangalia - Z.I., Ministerul Turismului și pe ministrul turismului - D.A.,

solicitând să se constate nelegalitatea Ordinului Ministerului Turismului nr. 1193

din 15 martie 2001, în ceea ce privește construcția „spații comerciale

sezoniere în zona S.” Neptun, nelegalitatea dispoziției de demolare nr. 58 din

2 aprilie 2001, emisă de Primarul municipiului Mangalia, în ceea ce privește

aceeași construcție și să se dispună obligarea în solidar a pârâților, la plata

sumelor de 75.000 dolari SUA, în echivalent lei, cu titlu de daune materiale

directe, reprezentând contravaloarea construcțiilor demolate; 570.000 lei dolari

SUA, în echivalent lei, reprezentând pierderea comercială estimată calculată

pentru 30.000 dolari SUA, anual, timp de 19 ani, până la expirarea concesiunii

și la plata sumei de 75.000 dolari SUA, echivalent lei, daune morale.

Totodată, reclamanta a

solicitat obligarea pârâților, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii sale,

reclamanta a susținut că pe terenul obținut prin concesiune de la SC N.O. SA, s-a angajat să edifice o serie de construcții în zona „S.”, pentru care a obținut

de la autoritățile în drept, avizele și autorizațiile necesare.

După demararea acestui

proiect, în mod nejustificat Ministerul Turismului și-a retras avizele, iar

Primarul municipiului Mangalia a emis dispoziția de demolare, pusă în executare

fără nici o încunoștiințare prealabilă.

Prin sentința civilă nr. 41

din 10 aprilie 2003, Curtea de Apel Constanța a respins ca nefondate,

excepțiile privind necompetența materială de a soluționa pricina;

prematuritatea și tardivitatea acțiunii, lipsa calității procesuale pasive a municipiului

Mangalia și lipsa capacității procesuale de folosință a Primăriei municipiului

Mangalia.

Prin aceeași sentință a fost

admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a lui Z.I.

Pe fondul pricinii, Curtea

de Apel Constanța a respins acțiunea reclamantei SC N.Y. SRL, ca nefondată.

S-a reținut de către

instanță, că față de obiectul pricinii care viza printre altele anularea

Ordinului nr. 1193/2001 emis de Ministerul Turismului, în conformitate cu

dispozițiile art. 3 pct. 1 C. proc. civ., îi revine competența materială de

soluționare.

În raport cu actele depuse,

s-a apreciat că reclamanta a parcurs procedura prealabilă administrativă și a

sesizat în termen, instanța de contencios administrativ. Totodată, a reținut că

în raport cu dispozițiile Legii nr. 215/2001, se justifică calitatea procesuală

a autorității administrative locale chemate în judecată.

În final, în ce-l privește

pe Z.I., Primar al municipiului Mangalia, s-a reținut că acesta nu poate avea

calitate procesuală pasivă, atâta vreme, cât a fost chemat ca persoană fizică,

și nu ca reprezentant al autorității administrative.

Pe fondul pricinii, Curtea

de Apel Constanța a constatat că prin probele administrate s-a dovedit că reclamanta

nu a respectat avizele și autorizația de construire, în sensul că a edificat

construcții cu caracter permanent, și nu numai în zona limitrofă plajei, ci și

în afara acesteia, împrejurare în care, atât retragerea avizelor de către

Ministerul Turismului, cât și demolarea construcțiilor, dispusă de Primarul municipiului

Mangalia, s-a făcut în condiții de legalitate.

Apreciind această hotărâre,

drept nelegală și netemeinică, reclamanta SC N.Y. SRL a declarat recurs,

invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 9 și 10 C. proc. civ.

S-a susținut de către

recurentă că:

- în mod greșit a fost

admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a lui Z.I., atâta vreme, cât

acesta a fost chemat în judecată în calitate de Primar;

- greșit s-a reținut că s-ar

fi construit cu depășirea zonei limitrofe plajei și că toate construcțiile ar

fi avut caracter permanent, în condițiile în care expertiza tehnică a dovedit

contrariul, confirmând în plus că reclamanta a respectat întocmai avizele și

autorizațiile obținute. Mai mult, instanța fondului nu a avut în vedere că

investiția a fost aprobată, ca fiind cu activitate sezonieră, construcțiile

existând numai pe durata contractului de cesiune. Nici referirea la încălcarea

prevederilor H.G. nr. 31/1996 și H.G. nr. 107/1996, nu se justifică, întrucât

acestea nu cuprind nici o dispoziție obligatorie în legătură cu natura

construcțiilor în zona limitrofă a plajelor;

- greșit nu s-a reținut

caracterul nelegal și abuziv al dispoziției de demolare, emisă fără revocarea

prealabilă a autorizației de construcție și pusă în executare fără

încunoștiințarea părții.

Analizând legalitatea și

temeinicia sentinței pronunțate, în raport cu criticile formulate, urmează a se

reține că acestea nu se justifică.

Contractul de concesiune

obținut de SC N.O. SA în 1996, de la Consiliul Local Mangalia, a avut ca obiect o suprafață de teren de 42.955 mp, situată în zona limitrofă plajei din stațiunea

Neptun, pe care se puteau edifica, conform H.C.L. nr. 42/1996, construcții

provizorii din materiale ușoare și amenajări demontabile.

Prin contractul de

concesiune autentificat sub nr. 1238 din 2 martie 2000, SC N.O. SA a

concesionat SC N.Y. SRL, o suprafață de 1145 mp în zona limitrofă plajei

Neptun.

Conform contractului,

concesionarul avea obligația folosirii terenului conform destinației sale și în

aceleași condiții impuse la prima concesiune.

Pe acest teren, reclamanta a

inițiat un proiect de edificare a unor spații comerciale sezoniere pentru care

a obținut avizele de specialitate și autorizația de construire, respectiv de la Autoritatea Națională pentru Turism (aviz nr. 87 din 14 iunie 2000), de la Agenția de Protecția Mediului Constanța (acordul de mediu nr. 1422 din 26 mai 2000) și de la Primăria municipiului Mangalia (certificatul de urbanism nr. 165 din 23 mai 2000), precum și

autorizația de construire nr. 153 din 30 iunie 2000.

De reținut că, toate aceste

aprobări au fost date în vederea edificării unor „spații comerciale cu caracter

sezonier”, în zona limitrofă plajei Neptun - zona S.

În virtutea atribuțiilor

conferite prin dispozițiile Legii nr. 50/1991, Primarul municipiului Mangalia,

verificând în ce măsură titularii proiectelor încuviințate în această zonă, au

respectat disciplina în construcție, a emis dispoziția nr. 32 din 20 februarie 2001,

prin care a dispus demolarea construcțiilor pentru care nu s-au eliberat

autorizații de construire; sistarea lucrărilor pentru construcțiile care nu au

respectat proiectul și în același timp a sesizat Ministerul Turismului, în

legătură cu legalitatea avizelor emise de Autoritatea Națională pentru Turism,

pentru proiectele din zonă.

Prin procesul-verbal nr. 5864

din 7 martie 2001 s-au identificat construcții pentru care s-a dispus sistarea

lucrărilor, printre acestea figurând și cele aparținând SC N.Y. SRL.

În același timp, Comisia de

Control pentru stabilirea legalității autorizării și executării lucrărilor de

construcții de pe plajele din zona stațiunii Neptun-Olimp, constituită la

nivelul Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuințelor, prin

procesul-verbal nr. 1657 din 8 martie 2001 a reținut că o parte din

construcții, printre acestea regăsindu-se și cele edificate pe terenul

concesionat de SC N.O. SA, către SC N.Y. SRL, nu s-au conformat avizelor de

specialitate și autorizațiilor obținute, atât sub aspectul zonei de amplasare,

în sensul că s-au ridicat în afara zonei limitrofe, chiar pe plajă, cât și al

naturii construcției, acestea nefiind provizorii, ci permanente.

Drept urmare, prin Ordinul nr.

1193 din 15 martie 2001, Ministerul Turismului a retras avizele favorabile

acordate acestor proiecte, iar în aplicarea acestui ordin, Primarul municipiului

Mangalia a emis dispoziția de demolare nr. 58 din 2 aprilie 2001.

Contestând aceste măsuri,

reclamanta a susținut că a respectat întocmai avizele și autorizația de

construire, susținere contrazisă, însă, de probele administrate.

Astfel, este evident că

reclamanta a obținut prin concesiune, un spațiu bine delimitat și definit în

cadrul căruia era obligată să edifice construcții ușoare, provizorii,

demontabile, așa cum au fost enunțate în contractul de concesiune.

Toate avizele de

specialitate și autorizația deținută în acest sens, au avut în vedere

construirea de „spații comerciale sezoniere”, noțiune care în raport cu

condițiile particulare de amplasament a fost atât explicată de Agenția de

Protecția Mediului, cât și de Autoritatea Națională pentru Turism, ca fiind

construcții demontabile, din materiale ușoare, cu funcționare sezonieră.

Or, reclamanta încălcând

aceste avize, a realizat construcții cu caracter permanent (cu fundație din

beton și structură de rezistență), așa cum, de altfel, au și fost constatate,

atât de către organele de control, cât și de expertiza tehnică efectuată în

cauză, situație care prin ea însăși justifică emiterea actelor administrative

contestate.

Mai mult, și în ce privește

amplasamentul acestor construcții, s-a dovedit a fi făcut cu încălcarea

avizelor menționate, aceleași organe de control sesizând existența lor, atât în

zona limitrofă, cât și în afara acesteia, pe plajă, fapt confirmat și de

Autoritatea Națională pentru Turism, prin emiterea avizelor nefavorabile nr. 88

și nr. 89 din 5 iunie 2001.

Împrejurarea că expertul

tehnic se referă printr-o singură frază la amplasarea construcțiilor în zona

limitrofă, fără a mai explica și defini această zonă, în condițiile în care în

cauză s-au administrat dovezi contrare, nu este de natură să formeze

convingerea în acest sens și să susțină afirmațiile reclamantei.

Astfel fiind și ca o

consecință firească a constatării încălcării de către recurenta-reclamantă, a

condițiilor de construire, legal și temeinic, Ministerul Turismului a procedat

la elaborarea Ordinului nr. 1193/2001, de retragerea avizelor favorabile.

Consecință a acestui fapt și

potrivit atribuțiilor conferite de Legea nr. 215/1991, Primarul municipiului

Mangalia a emis dispoziția de demolare.

De reținut că, la acel

moment, reclamanta-recurentă pierduse concesiunea terenului în discuție, prin

anularea contractului de concesiune încheiat cu SC N.O. SA, soluție pronunțată

de Tribunalul Constanța (sentința civilă nr. 350 din 24 ianuarie 2002) și

rămasă irevocabilă prin decizia Curții de Apel Constanța, nr. 358 din 11

aprilie 2002.

În atare situație, invocarea

de către recurentă, a prejudiciului determinat de necomunicarea deciziei și

imposibilitatea contestării acesteia, este nerelevantă, construcțiile fiind

aprobate, ca permanente, numai pe durata contractului de concesiune.

Nici invocarea prejudiciului

cauzat de imposibilitatea recuperării materialelor rezultate din demolare, nu

poate fi primită, reclamanta însăși confirmând existența acestora în custodia

Primăriei și implicit posibilitatea de recuperare.

În fine, în ce privește

admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a lui Z.I., soluția

criticată prin recursul declarat de SC N.Y. SRL, urmează a se reține că prin

acțiunea introductivă, astfel cum a fost precizată, reclamanta a chemat în

judecată Primăria municipiului Mangalia, municipiul Mangalia, reprezentat prin

Primar și pe Primarul Z.I., în condițiile art. 13 din Legea nr. 29/1990, cu

scopul definit de a i se stabili vinovăția și răspunderea pentru prejudiciul

cauzat de emiterea actului administrativ nelegal.

În atare situație, în mod

corect instanța a apreciat că reclamanta l-a avut în vedere pe I.Z., ca

persoană fizică, și nu ca șef al administrației publice locale - autoritate

executivă.

În raport cu toate aceste

considerente, urmează a se reține că soluția Curții de Apel Constanța este

temeinică și legală, motiv pentru care în temeiul dispozițiilor art. 312 C.

proc. civ.:

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat,

recursul declarat de SC N.Y. SRL Constanța împotriva sentinței civile nr. 41

din 10 aprilie 2003, a Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 ianuarie 2005.