ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1356/2005

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 31 mai 2002, reclamanta A.F.I. a chemat în judecată pârâții C.V.E. și C.I. solicitând, ca în baza sentinței ce se va pronunța, să se dispună rezilierea contractului de închiriere pentru spațiul locativ cu altă destinație decât cea de locuință nr. 14/1998 situat în București, Calea Victoriei colț cu str. Frumoasei, evacuarea pârâților din acest spațiu pentru neplata chiriei, precum și obligarea lor la plata sumei de 350.254.653 lei reprezentând chirie restantă, majorări de întârziere și TVA, calculate pentru perioada martie 1998 – octombrie 2001 cu cheltuieli de judecată.

În susținerea pretențiilor reclamanta a arătat că pârâții nu și-au respectat obligațiile asumate prin contractul încheiat în drept fiind invocate dispozițiile art. 969, art. 1073, art. 1429 și art. 1431 C. civ., iar în probațiune s-au depus înscrisuri. Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin sentința civilă nr. 16316 din 12 decembrie 2003, a respins acțiunea ca nefondată. În motivarea soluției instanța de fond a reținut pe de o parte că pretențiile pe perioada martie 1998 – 31 mai 1999 sunt prescrise, iar prin adresa nr. 18950 din 12 noiembrie 2001 reclamanta a înștiințat pe pârâți că începând cu data de 3 octombrie 2001 au încetat raporturile contractuale contractul fiind reziliat.

De asemenea, s-a mai reținut că însăși reclamanta prin adresa nr. 18950 din 12 noiembrie 2001 a înștiințat pârâții că prin sentința civilă nr. 481 din 22 aprilie 1999 imobilul în litigiu a fost restituit proprietarului M.I. Împotriva acestei sentințe a promovat apel reclamanta criticile vizând modul eronat în care instanța de fond a reținut situația de fapt ce a condus la pronunțarea soluției pronunțate. Astfel, se susține că pretențiile au fost calculate până la data întocmirii procesului verbal de predare – primire și anume din martie 1998 – octombrie 2001 și majorările de întârziere care curg până la data plății efective. Instanța de fond în mod greșit a reținut că pretențiile solicitate pentru perioada martie 1998 – 31 mai 1999 sunt prescrise neluând în considerare dispozițiile O.G.

nr. 61/2002 care prevede că termenul de prescripție pentru creanțele bugetare este de 5 ani. Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, prin decizia civilă nr. 392 din 21 septembrie 2004, a respins apelul ca nefondat. S-a motivat că la fond prin ultima cerere precizatoare de pretenții apelanta – reclamantă a solicitat suma totală de 391.569.320 lei chirie restantă și TVA pentru perioada iunie 1999 – octombrie 2001 și martie 1998 – 31 mai 2002, și că pretențiile menționate în apel și modificate nu corespund cu cele pretinse prin acțiune. De asemenea, s-a precizat că, prin adresa nr. 18950 din 12 noiembrie 2001, apelanta a înștiințat pârâții intimați că începând cu 3 octombrie 2001 a fost reziliat contractul pentru spațiul în litigiu care a fost restituit proprietarului M.I.

conform sentinței civile nr. 481 din 22 aprilie 1999 dată de la care nu mai era proprietara spațiului și deci nu mai putea solicita chirie. Împotriva acestei decizii a declarat apel reclamanta criticile vizând aspecte de nelegalitate invocând ca temei legal art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ. Astfel, se susține că modificările cererii inițiale prin cereri precizatoare s-au făcut până la 31 mai 2002 majorarea câtimii pretențiilor reprezentând contravaloare chirie și TVA până la data întocmirii procesului verbal de predare primire și anume martie 1998 – octombrie 2001 dată la care recurenta consideră că avea dreptul de a mai solicita chirie, deoarece spațiul nu se mai afla în proprietatea sa. Se critică și modul de soluționare a excepției dreptului la acțiune, recurenta considerând că în cauză sunt aplicabile dispozițiile O.G.

nr. 61/2002 act normativ care prevede că termenul de prescripție pentru creanțele bugetare este de 5 ani. Recursul este fondat. Astfel, potrivit contractului încheiat intimații pârâți au închiriat spațiul în litigiu pe o perioadă de 5 ani începând cu 1 martie 1998. Ulterior, prin adresa nr. 18950 din 12 noiembrie 2001, recurenta a făcut cunoscut intimaților că urmare retrocedării fostului proprietar a spațiului închiriat cu procesul verbal nr. 18950 din 3 octombrie 2001 conform Dispozițiilor Primarului General nr. 1638 din 13 septembrie 2001, de la data de 3 octombrie 2001 au încetat raporturile de locațiune. Față de aceste înscrisuri rezultă că de la această dată respectiv 3 octombrie 2001 recurenta – reclamantă nu mai era îndreptățită să solicite contravaloare chirie.

Critica privind aplicarea O.G. nr. 61/2002 nu poate fi primită raporturile de locațiune neputând fi încadrate în categoria creanțelor bugetare, contravaloarea chiriei încasate de Primăriei nefăcând parte din această categorie, situație în care se aplică termenul general de prescripției respectiv 3 ani. În aceste condiții având în vedere data introducerii acțiunii 31 mai 2002 raportat la data la care recurenta nu mai avea calitatea de proprietar, respectiv 3 octombrie 2001 rezultă că recurenta este îndreptățită la plata locațiunii pe intervalul 31 mai 1999 – 3 octombrie 2001 situație în acre se impune efectuarea unui calcul pe acest interval. Soluție de respingere a capătului de cerere privind rezilierea și evacuarea nu făcut obiectul criticile în recurs, iar aceste măsuri nici nu pot fi luate ca urmare a încetării raportului de locațiune.

Vizând dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul Consiliul General al municipiului București împotriva deciziei nr. 392 din 21 septembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, pe care o casează în parte și trimite cauza spre rejudecarea apelului în vederea stabilirii cuantumului sumelor datorate pe intervalul mai 1999 – 3 mai 2001, la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 februarie 2005.