ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1872/2005

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1872/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 102/

F din 2 noiembrie 2004 a Curții de Apel Pitești pronunțată în dosarul nr.

937/2004 au fost respinse, ca nefondate plângerile formulate de petiționarii

Șt.I. și Șt.G. împotriva rezoluției din 13 iulie 2004 a Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel Pitești, în dosarul nr. 120/P/2004, fiind obligați petiționarii

la câte 100.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această

sentință, prima instanță a reținut următoarele:

Petiționarii Șt.I. și Șt.G.

au formulat la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești, plângere penală

împotriva notarului public G.A., cu sediul biroului notarial în municipiul

Curtea de Argeș, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de fals intelectual,

prevăzută de art. 289 C. pen., motivat de faptul că, cu ocazia autentificării

contractului de vânzare-cumpărare nr. 2561 din 14 mai 2004, ce a avut ca obiect

suprafața de 4.000 mp. teren, nu s-a preocupat de identificarea adevăratului

proprietar al terenului.

Pe baza actelor

premergătoare, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești, prin rezoluția din

13 iulie 2004, dată în dosarul nr. 120/P/2004 a dispus neînceperea urmăririi

penale.

Parchetul a reținut că

notarul public G.A. „a întocmit contractul de vânzare-cumpărare pe baza

documentelor prezentate de părți, astfel că el nu a încălcat nici o dispoziție

legală cu privire la întocmirea acestuia și nici nu a consemnat date care să nu

corespundă adevărului.”

Împotriva rezoluției

parchetului, petiționarii Șt.I. și Șt.G. au formulat plângeri și de această

dată, susținând că în contractul de vânzare-cumpărare, notarul public a

consemnat împrejurări neconforme adevărului, în sensul că vânzătoarea este

proprietare terenului ce a făcut obiectul vânzării.

Examinând rezoluția

pronunțată, în raport cu critica formulată și în conformitate cu art. 278

1

alin. (7) C. proc. pen., instanța de fond a constatat că plângerile sunt

neîntemeiate, reținând că la data de 14 mai 2004, notarul public G.A. a

autentificat contractul nr. 2561, având ca obiect suprafața de 4.000 mp. teren

situat în intravilanul comunei Cocu, sat Richițele, vânzătoare fiind M.D., iar

cumpărător fiul acesteia, M.L.C.

La întocmirea contractului

de vânzare-cumpărare, notarul public a avut în vedere actul încheiat la 14

octombrie 1978, legalizat de fostul comitet executiv al Consiliului Popular al

comunei Cocu, județul Argeș, în care se preciza că „M.A. a cumpărat în numele

și pentru fratele său M.C. (soțul vânzătoarei M.D., în prezent decedat) de la

numitul Șt.C. casa de locuit, grajdul precum și terenul aferent în suprafață de

4.356 mp., situate în comuna Cocu, sat Richițele, județul Argeș”. Tot astfel,

notarul public a avut în vedere, la întocmirea actului și adeverința de rol nr.

1204, precum și certificatul fiscal nr. 1203/2004 prin care Primăria comunei

Cocu atesta că vânzătoarea M.D. figurează în rolul agricol cu terenul vândut.

Nu este lipsit de

semnificație faptul că, atât terenul cât și construcțiile aflate pe acesta au

fost folosite în mod neîntrerupt și netulburat de către vânzătoarea M.D.

împreună cu soțul ei, până la deces, începând cu anul 1978 și până în prezent,

fără ca petiționarii Șt.I. și Șt.G. să pretindă vreun drept de proprietate, așa

cum au făcut-o în prezenta plângere.

Prin urmare s-a constatat că

în sarcina notarului public nu se poate reține infracțiunea de fals intelectual

prin atestarea unor fapte neconforme adevărului, referitoare la dreptul de

proprietate al vânzătoarei, aceasta, deoarece infracțiunea prevăzută de art.

289 C. pen., imputată notarului public este o infracțiune de intenție

caracterizată prin urmărirea de către făptuitor a producerii rezultatului

socialmente periculos al faptei sale, ceea ce nu este cazul în speță.

Împotriva acestei sentințe

au declarat, în termen legal, recursuri petiționarii Șt.I. și Șt.G., criticând

sentința pronunțată pentru nelegalitate, arătând în scris că au dovedit că prin

actul încheiat cu intenție directă de către notarul public G.A. se caută a se

paraliza dreptul lor de moștenitori ai autorului Șt.M.G., că li s-a

reconstituit dreptul de proprietate, fiindu-le eliberat titlul de proprietate

nr. 127.910 din 12 mai 2004, fiind ilegal a se susține că prin contractul

incriminat fostul soț și respectiv tată al vânzătoarei M.D. ar fi achiziționat

terenul printr-o simplă chitanță de mână în anul 1978, când autorul lor era membru

cooperator și terenurile erau scoase din circuitul civil.

Recurenții apreciază că este

fals actul întocmit de notarul public G.A., deoarece pentru întocmirea și

autentificarea actului de vânzare-cumpărare era obligat ca în conformitate cu

dispozițiile art. 70 din Regulamentul privind aplicarea Legii nr. 36/1995

aprobat prin Ordinul nr. 710/C/1995 al Ministerului Justiției să solicite

părților să prezinte actele necesare (actul de proprietate al celui ce vinde,

certificat de sarcini, certificat fiscal).

De asemenea, recurenții

consideră vânzarea-cumpărarea ca fiind nelegală, întrucât înstrăinarea

imobilelor presupune numai existența actelor autentice, actele sub semnătură

privată fiind excluse, astfel că în mod fraudulos s-a recurs la autentificarea

actului incriminat, notarul public făcându-se vinovat de încălcarea

dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 36/1995 care reglementează activitatea sa,

în sensul că nu și-a îndeplinit obligația de a desluși raporturile reale dintre

părți cu privire la actul pe care îl încheie, nu a urmărit cu sinceritate

scopul dorit de părțile contractului pe care l-a autentificat, Hotărârea nr.

70/1991 a Comisiei Județene de aplicare a Legii fondului funciar rămânând

definitivă, materializându-se în titlu de proprietate din 12 mai 2004,

solicitând admiterea recursului, invocând dispozițiile art. 385

9

pct. 17

1

C. proc. pen.

În recurs, Înalta Curte a

dispus atașarea dosarului nr. 120/P/2004 al parchetului de pe lângă Curtea de

Apel Pitești, punând în vedere recurentului petiționar Șt.I. să depună plicul

cu data la care a primit comunicarea rezoluției de neîncepere a urmăririi

penale nr. 120/ P din 13 iulie 2004, numărul de înregistrare a plângerii la

procurorul general și, de asemenea, să facă dovada datei la care a primit

răspunsul de la procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Pitești.

La dosarul prezentei cauze a

fost atașat dosarul solicitat, precizându-se în adresa de înaintare mențiunea

că la nivelul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești nu s-a soluționat

plângere privind temeinicia soluției dată în dosarul nr. 120/P/2004 conform

art. 278 C. proc. pen.

În recurs, la dosarul cauzei

au fost depuse concluzii scrise ale intimatului G.A. prin care se solicită

respingerea recursurilor petenților Șt.I. și Șt.G., arătând că la data de 14

mai 2004 s-au prezentat la sediul biroului M.D., în calitate de vânzătoare și

fiul său M.L.C., în calitate de cumpărător care i-au solicitat să redacteze și

să autentifice un contract de dispoziție pentru suprafața de 4.000 mp teren din

care, 1000 mp curți și construcții și 3000 mp arabil, situat în intravilanul

comunei Cocu, sat Richițele de Jos, județul Argeș, teren ce a fost dobândit de

către vânzătoarea M.D., prin cumpărare împreună cu defunctul ei soț M.C.,

decedat la data de 10 februarie 2004 printr-un antecontract de

vânzare-cumpărare încheiat la data de 14 octombrie 1978 la sediul fostului

Consiliu Popular al comunei Cocu, județul Argeș, de la fostul vânzător Șt.C.,

împreună cu o casă de locuit și un grajd, care ulterior încheierii

antecontractului au fost demolate, rămânând în proprietate numai terenul

menționat, precizând actele depuse.

Intimatul menționează

aspecte în drept privind convenția încheiată între părți sub imperiul Legilor

nr. 58 și nr. 59/1974, faptul că dacă la acea dată se încheia un act autentic

pentru teren și construcții, beneficiarul cumpărător dobândea în deplină

proprietate și posesie construcțiile, iar terenul trecea în proprietatea

statului, dându-i-se beneficiarului cumpărător numai dreptul de folosință, iar

după abrogarea legilor menționate s-a revenit la regula dreptului comun în

materie, prevăzută de art. 1310 C. civ., potrivit căreia „toate lucrurile care

sunt în comerț pot fi vândute, afară numai dacă vreo lege a oprit aceasta”.

Întrucât la data încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare și până la

data de 14 mai 2004, când s-a încheiat contractul autentificat sub nr.

2561/2004, moștenitorii defunctului M.C. au stăpânit imobilul, în mod continuu,

pașnic, public, liber, netulburați de nimeni, sub nume de proprietar, iar

promitentul vânzător Șt.C. a predat imobilul în mâna cumpărătorilor și de la

aceștia a primit prețul pretins în sumă de 11.000 lei a considerat proprietari

ai terenului pe beneficiarii cumpărători M.D. și M.C.

De asemenea, intimatul arată

că recurenții la data de 10 iunie 2004 au introdus acțiune de revendicare

pentru terenul descris, acțiune ce le-a fost respinsă conform sentinței civile

nr. 4556/2004 dată în dosarul nr. 5838/2004 al Judecătoriei Pitești, întrucât

nu aveau calitate procesuală activă, iar faptul că ulterior au dobândit titlul

de proprietate nr. 127910/2004 de care nu a avut cunoștință la întocmirea

contractului este lipsit de relevanță, întrucât antecontractele obliga numai

părțile semnatare, cu obligația de a face, existând două soluții pe care le

poate da instanța sesizată. Potrivit art. 716 C. proc. civ., părțile

contractante pot renunța la certificatul de sarcini al imobilul, iar la acea

dată, potrivit Legii nr. 7/1996 întocmirea documentației cadastrale nu era

obligatorie, cartea funciară fiind nedefinitivă, anexând mai multe înscrisuri.

Petiționarii în concluziile orale, în

dezbateri au solicitat admiterea recursurilor, învederând că își mențin

plângerile formulate, depunând la dosar mai multe înscrisuri, respectiv adresa

nr. 120/2004 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești, plicul de

expeditor de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești, copia titlului de

proprietate nr. 127.910 din 12 mai 2004.

Examinând recursurile

declarate de petiționarii Șt.I. și Șt.G. împotriva sentinței instanței de fond

în raport cu motivele invocate ce se vor analiza prin prisma cazului de casare

prevăzut de art. 385

9

pct. 17

1

C. proc. pen., cât și din

oficiu potrivit art. 385

6

C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursurile

petiționarilor ca fiind nefondate pentru considerentele ce se vor arăta.

Din analiza cauzei rezultă

că în mod judicios și temeinic motivat prima instanță a respins, ca nefondate,

plângerile petiționarilor Șt.I. și Șt.G.

Înalta Curte consideră că a

fost făcută o evaluare justă asupra actelor efectuate de procuror care au

condus la soluția de neîncepere a urmăririi penale față de notarul public G.A.,

pentru infracțiunea prevăzută de art. 289 C. pen., deoarece fapta nu există.

Așa cum rezultă din cauză au

fost examinate criticile formulate de petiționari, în raport cu persoana și

fapta pretins a fi săvârșită de către acesta, constatându-se că nu poate fi

avută în vedere, deoarece notarul public G.A. a avut în vedere la întocmirea

contractului de vânzare-cumpărare, actul încheiat la 14 octombrie 1978

legalizat de fostul comitet executiv al Consiliului Popular al comunei Cocu,

județul Argeș, adeverința de rol nr. 1204, precum și certificatul fiscal nr.

1203/2004 prin care Primăria comunei Cocu atesta că vânzătoarea M.D. figurează

în rolul agricol cu terenul vândut, astfel că nu a încălcat nici o dispoziție

legală cu privire la întocmirea contractului și nici nu a consemnat date care

să nu corespundă adevărului.

Înalta Curte apreciază că

instanța de fond a făcut o corectă și obiectivă evaluare a materialului

probator administrat, analizându-se condițiile în care a fost încheiat actul de

vânzare-cumpărare reclamat, constatând motivat că nu se poate reține în sarcina

notarului public infracțiunea de fals intelectual.

Astfel, criticile formulate

de recurenții petiționari nu pot fi avute în vedere, deoarece prima instanță a

făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale prin sentința pronunțată,

nefiind incident cazul de casare invocat, respectiv art. 385

9

pct.

17

1

C. proc. pen.

De asemenea, Înalta Curte,

în recursurile declarate de petiționari nu poate examina admisibilitatea

plângerilor formulate de către aceștia în raport cu lipsa rezoluției

procurorului general asupra soluției de neîncepere a urmăririi penale dispusă

inițial de procuror, deoarece s-ar încălca principiul neagravării situației în

propriul recurs.

În raport cu cele

menționate, Înalta Curte consideră că instanța de fond a pronunțat o soluție

legală și temeinică, pe baza evaluării ansamblului probelor administrate,

neconstatând nici existența vreunui caz de casare ce s-ar fi putut invoca din

oficiu potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen.

Față de aceste considerente,

Înalta Curte, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va

respinge, ca nefondate, recursurile declarate de petiționarii Șt.I. și Șt.G.

împotriva sentinței penale nr. 102/ F din 2 noiembrie 2004 a Curții de Apel

Pitești.

În conformitate cu art. 192

alin. (2) C. proc. pen., se va obliga fiecare recurent petiționar la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de petiționarii Șt.I. și Șt.G. împotriva sentinței penale

nr. 102/ F din 2 noiembrie 2004 a Curții de Apel Pitești.

Obligă pe fiecare recurent

petiționar la plata sumei de câte 600.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 17 martie 2005.