ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4158/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4158/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta T.N.G.,

a solicitat ca în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Tineretului și

Sportului, suspendarea Ordinului nr. 1603 din 5 octombrie 2009 emis de pârât cu

privire la încetarea efectelor contractului de management nr. 470 din 23 mai

2009, suspendarea aducerii la îndeplinire de către Direcția de Resurse Umane

din cadrul ministerului și de către Direcția pentru Sport a județului Prahova a

actului atacat, menținerea efectelor produse de Ordinul nr. 924 din 22 mai 2009

și contractul de management

nr. 470 din 23

mai 2009, până la pronunțarea unei hotărâri definitive și irevocabile privind

anularea

actului și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a

arătat că prin Ordinul nr. 924 din 22 mai 2009, a fost numită în funcția de director coordonator - adjunct a Direcției pentru Tineret a

județului Prahova. Conform art. 3 din contractul de management nr. 470/2009,

durata contractului la care a făcut referire se întindea pe o perioadă de patru

ani, începând cu data de 23 mai 2009 - 23 mai 2013, însă cu toate acestea,

datorită haosului politic, ministrul a emis Ordinul nr. 1603 din 5 octombrie

2009 prin care potrivit art. 1, începând cu data de 5 octombrie 2009, i-a încetat

contractul de management ca urmare a desființării postului.

Reclamanta a mai susținut ca în

cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea 554/2004,

respectiv existența unui caz bine justificat, invocând și lipsa unei prezumții

de legalitate a ordinului atacat, arătând că potrivit art. 2 alin. (5) din H.G.

nr. 572/2009, privind aprobarea modelului cadru al contractului de management:

„Contractul de management se reziliază în cazul neîndeplinirii obligațiilor

prevăzute în acesta", rezilierea contractului de management fiind

sancțiunea ce intervine în cazul nerespectării unei obligații specifice

contractelor bilaterale.

Reclamanta a mai susținut că în

cauză este îndeplinită și cea de a doua condiție, respectiv paguba iminentă,

prev. de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul

administrativ, fiind definită ca fiind prejudiciu material viitor dar și

previzibil cu evidența sau după caz perturbarea previzibilă gravă a

funcționării unei autorități publice ori a unui serviciu public.

Prin sentința civilă nr. 4 din 11

ianuarie 2010 Curtea de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și

fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă, a dispus suspendarea

executării Ordinului nr. 1603 din 5 octombrie 2009 emis de pârât, până la

soluționarea irevocabilă a acțiunii și a obligat pârâtul la plata sumei de 600

lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție instanța

de fond a reținut că reclamanta T.N.G. a deținut funcția de director

coordonator - adjunct la Direcția pentru Tineret a județului Prahova, fiind

numită prin Ordinul nr. 924 din 22 mai 2009, emis de către pârât și în baza

contractului de management nr. 470/2009, durata acestui contract fiind de patru

ani, urmând să expire la data de 23 mai 2013.

Ulterior, prin emiterea Ordinului

1603 din 5 octombrie 2009, reclamanta a fost demisă din funcția publică de director

coordonator-adjunct, ca urmare a desființării postului.

Actele administrative sunt

executorii din oficiu și prin ele însele, adică nu necesită intervenția unui

alt organ pentru a le învesti cu formulă executorie. Datorită acestui specific,

devine necesară suspendarea lor, atunci când sunt contestate din punct de

vedere al legalității și când prin executarea lor, s-ar putea provoca o pagubă,

persoanelor fizice sau juridice protejate prin instituția contenciosului

administrativ.

Ca atare, Legea nr. 554/2004,

consacră ca regulă generală, suspendarea judecătorească la cerere, fie odată cu

introducerea plângerii prealabile administrative, deci, până la sesizarea

instanței de judecată, fie odată cu acțiunea în fața instanței de contencios

administrativ.

Instanța de fond a constatat că

reclamanta are interesul legitim, actual, personal și direct, de a promova o

acțiune în suspendarea executării Ordinului 1603 din 5 octombrie 2009, întrucât

se consideră vătămată în drepturile sale prin emiterea acestui act

administrativ cu caracter individual, menținerea soluției de încetare a

producerii efectelor acestui ordin, fiindu-i evident, defavorabilă.

Instanța de fond a mai constatat că

reclamanta a formulat plângere prealabilă în condițiile art. 7 din legea

contenciosului administrativ, făcând dovada îndeplinirii acestei condiții

imperative. Pe de altă parte, în cauză există o îndoială legitimă cu privire la

legalitatea Ordinului nr. 1603 5 octombrie 2009, prin care practic reclamanta a

fost demisă

din funcția de conducere, câtă

vreme până în prezent, pârâtul nu a făcut dovada și nici

nu s-a apărat

în sensul existenței în cauză a unei situații de revocare a reclamantei din

această funcție, prin îndeplinirea necorespunzătoare sau neîndeplinirea

obligațiilor prevăzute în contractul de management. Din conținutul ordinului în

discuție și din întâmpinare rezultă că încetarea contractului de management a

avut loc în baza O.U.G. nr. 37/2009 și a prevederilor art. 9 alin. (1) lit. g)

din contractul de management 470 din 23 mai 2009.

Prin Decizia nr. 1257 din 7

octombrie 2009, Curtea Constituțională a decis însă că, legea pentru aprobarea

acestei ordonanțe este neconstituțională, iar aceste decizii sunt obligatorii.

Instanța de fond a apreciat ca fiind

îndeplinită și cea de a doua condiție a pagubei iminente, având în vedere că în

cauză nu s-a făcut dovada delegării temporare a unei alte persoane care să

preia atribuțiile reclamantei, acest lucru fiind de natură a crea o perturbare

gravă a activității.

Împotriva hotărârii instanței de

fond pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului a

declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurentul arată că prin H.G. nr.

527/2009 a fost aprobat modelul cadru de contract de management, rezultând clar

caracterul derogatoriu de la dreptul comun al contractului de management și

anume acela că regimul său juridic este suspus legii speciale.

Recurentul

consideră că legiuitorul a avut în vedere, atunci când a reglementat instituția

juridică a suspendării unui act administrativ, protejarea instituției publice,

instituție care în speță nu este

prejudiciată în nici un fel.

O analiză teoretică a premiselor

suspendării executării actului administrativ, fără a reține existența în

concret a cazului bine justificat și iminența unei pagube în raport cu natura

și amploarea măsurii dispuse de autoritatea publică emitentă , nu poate

justifica măsura suspendării actului administrativ.

Examinând cauza și sentința atacată

în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale

incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că recursul este fondat.

Pentru a ajunge la această soluție,

instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Așa cum s-a reținut anterior,

obiectul acțiunii deduse judecății îl reprezintă suspendarea executării actelor

administrative reprezentate de Ordinul nr. 1603 din 5 octombrie

2009 până la pronunțarea unei hotărâri

definitive și irevocabile privind

anularea actului și obligarea

pârâtului la plata cheltuielilor de judecată

.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea

contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, în cazuri bine

justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile

art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic

superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună

suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea

instanței de fond.

Din lecturarea textului legal

anterior arătat rezultă că o primă cerință pentru a interveni această măsură

excepțională de întrerupere a efectelor unui act administrativ este aceea de a

fi în prezența unui asemenea act.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c)

din actul normativ mai sus citat, prin noțiunea de act administrativ se

înțelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o

autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării

executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică

sau stinge raporturi juridice.

În plus, măsura supusă analizei în

cauza de față a fost luată în regim de putere publică, în vederea organizării

executării unei norme cu putere de lege, respectiv a O.U.G. nr. 37/2009.

După cum se cunoaște, suspendarea

actelor juridice reprezintă operațiunea de întrerupere vremelnică a efectelor

acestora, ca și cum actul dispare din circuitul juridic, deși, formal-juridic,

el există.

Actul administrativ se bucură de

prezumția de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumția de

autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) și pe prezumția de

veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă).

De aici rezultă principiul

executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este el însuși

titlu executoriu.

Cu alte cuvinte, a nu executa actele

administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa

legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de

drept și o democrație constituțională.

Din acest motiv, suspendarea

efectelor actelor administrative reprezintă o situație de excepție, la care

judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt

îndeplinite condițiile impuse de Legea nr. 554/2004.

Așa cum am amintit mai sus, o

condiție impusă de legiuitor pentru a se dispune această măsură este aceea a

existenței unui caz bine justificat.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din

Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări

legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială

serioasă în privința legalității actului administrativ.

Prin urmare, condiția existenței

unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc

argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului

administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a interveni

suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un

indiciu temeinic de nelegalitate.

În acest context, trebuie subliniat

faptul că, în prezent, principiul legalității a devenit un principiu

fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în respectarea

întocmai a legii de către destinatarii ei (cetățeanul și statul).

În sistemul juridic românesc, acest

principiu este reglementat în art. 1 alin. (5) și art. 16 alin. (2) din

Constituție. Astfel, primul text constituțional precizează faptul că, în

România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este

obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală

arată că nimeni nu este mai presus de lege.

În cazul actelor administrative,

legalitatea înseamnă recunoașterea caracterului valabil al actelor și al

efectelor lor până în momentul anulării, în baza prezumției de legalitate.

Chiar dacă beneficiază de putere

discreționară, autoritățile publice nu pot ignora legea, a cărei organizare a

executării și executare în concret trebuie să o realizeze.

Cu alte cuvinte, între actul

administrativ și lege există în mod necesar un raport de subordonare.

În cauza de față, Înalta Curte

constată că suntem în prezența unui caz bine justificat în raport de

împrejurarea că O.U.G. nr. 37/2009 a fost declarată neconstituțională, prin

decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 pronunțată de Curtea Constituțională.

Or, actele administrative aflate în

discuție au fost emise tocmai pentru a se asigura punerea în executare a unei

norme cu putere de lege, respectiv, a ordonanței anterior individualizate.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. ș)

din Legea nr. 554/2004, modificată, prin noțiunea de pagubă iminentă se

înțelege prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea

previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu

public.

În concepția instanței de control

judiciar, și această condiție legală este îndeplinită în cauză.

Pe de altă parte, se poate afirma

faptul că măsura adoptată în privința intimatei-reclamante, datorită, pe de-o

parte, caracterului său imprevizibil iar, pe de altă parte, funcției de

conducere deținute de aceasta, poate genera o perturbare previzibilă gravă a

funcționării serviciului public.

Astfel fiind, Înalta Curte constată

că susținerile recurentului-pârât sunt neîntemeiate, iar instanța de fond a

pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, motiv pentru care, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul

Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, împotriva sentinței civile nr.

4 din 11 ianuarie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 7

octombrie 2010.