ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7035/2011

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată sub nr.

8452/121/2010 reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor

din cadrul Ministerului Administrației și Internelor București a solicitat ca

prin hotărâre judecătorească să se dispună restrângerea exercitării dreptului

la liberă circulație în Italia pentru pârâtul Ș.S.

Reclamantul a arătat

că pârâtul a fost expulzat din Italia la 21 iulie 2010 în baza Acordului de

readmisie încheiat între România și Italia ratificat prin Legea nr. 173/1977.

Prin Sentința civilă

nr. 2088 din 22 octombrie 2010, Tribunalul Galați a respins cererea

reclamantului.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut că prin Decretul de expulzare nu s-au stabilit

faptele pentru care a fost reținut și dacă a fost sancționat pentru fiecare din

ele în parte. Prin aplicarea unei alte sancțiuni de către Statul Român, s-ar

ajunge la o dublă sancționare ceea ce contravine principiilor de drept

aplicabile în România.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența

Persoanelor din cadrul Ministerului Administrației și Internelor București.

Prin Decizia civilă

nr. 298/A din 7 decembrie 2010, Curtea de Apel Galați, secția civilă a respins,

ca nefondat, apelul.

În motivarea acestei

soluții, instanța de apel a reținut că pârâtul a fost expulzat din Italia la

data de 21 iulie 2010 în baza în baza Acordului de readmisie încheiat între

România și Italia ratificat prin Legea nr. 173/1977 și că, datorită

comportamentului de care a dat dovadă pe perioada șederii în Italia, s-a dispus

măsura interzicerii acestuia de a se mai afla pe teritoriul Italiei.

Astfel, instanța de

apel a reținut că în mod corect instanța de fond a apreciat că o asemenea

sancționare încalcă principiile de drept aplicabile pe teritoriul României și a

respins cererea reclamantului, ca nefondată.

Împotriva menționatei

decizii a formulat și motivat recurs, în termen legal, reclamantul

Inspectoratul Național pentru Evidența persoanelor din Ministerul Internelor și

Reformei Administrative București. În dezvoltarea motivelor de recurs s-a

arătat că, în conformitate cu prevederile obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G.

nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea

cetățenilor români aflați în Italia, ca urmare a situației create prin

adoptarea de către Statul Italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea

de pe teritoriu, coroborate cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr.

248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în

străinătate, cu modificările și completările ulterioare, Inspectoratul Național

pentru Evidența Persoanelor are obligativitatea de a înainta către instanța

competentă dosarul de îndepărtare al cetățenilor români expulzați din Italia.

De asemenea, dispozițiile obiectivului nr. 2 lit. d) al aceluiași act normativ

prevăd faptul că autoritățile judecătorești urmează a pronunța o decizie vizând

interzicerea deplasării cetățenilor expulzați din Italia pe o perioadă

determinată.

În context, arată

recurentul, așa cum rezultă din documentele depuse în susținerea cauzei pe fond,

pârâtul a fost îndepărtat de pe teritoriul Italiei la data de 21 iulie 2010, în

baza Acordului de readmisie încheiat între România și Italia ratificat prin

Legea nr. 173/1977. Din conținutul documentului emis de autoritățile italiene

reiese că, pe timpul șederii pe teritoriul Italiei, pârâtul a avut un

comportament antisocial, motiv pentru care îndepărtarea acestuia a fost

necesară în vederea menținerii ordinii și siguranței publice.

Astfel, în documentul

de referință se precizează că pârâtul "a avut un comportament ce

constituie o amenințare concretă, efectivă și gravă la adresa demnității umane,

a drepturilor fundamentale ale persoanei și a integrității publice, făcând ca

permanența sa pe teritoriul Italiei să fie incompatibilă cu conviețuirea civilizată

și în siguranță", fiind considerat un pericol public.

Având în vedere

circumstanțele faptei pârâtului, care nu a respectat interdicțiile anterioare

de intrare pe teritoriul statului italian și încălcând aceste interdicții, a

revenit pe teritoriul Italiei, fiind returnat în țară de autoritățile italiene,

ținând cont și de faptul că prezența pârâtului pe teritoriul italian și

activitățile desfășurate de pârât pe acest teritoriu, anterior menționate, aduc

atingere gravă intereselor României și relațiilor bilaterale dintre România și

Italia, recurentul a apreciat oportună restrângerea exercitării dreptului

acestuia la libera circulație pe teritoriul Italiei.

Conform art. 5 din

Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în

străinătate, modificată și completată prin O.U.G. nr. 5/2006, pe perioada

șederii, cetățenii români au obligația respectării legislației României și să

nu desfășoare activități de natură să compromită imaginea României ori să

contravină obligațiilor asumate de România prin documente internaționale, cât

și respectarea legislației statului în care se află.

În raport de

prevederile legale menționate mai sus, se reține gradul scăzut de integrare a

pârâtului în perimetrul statului italian, având în vedere că acesta a avut o

activitate infracțională prin care a adus atingere ordinii și siguranței

publice, conduita pârâtului reprezentând o amenințare reală, prezentă și

suficient de serioasă la adresa interesului fundamental al societății Statului

Italian.

Totodată, potrivit

art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, restricționarea libertății de circulație

și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie poate fi

dispusă pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate

publică. Alin. (2) al aceluiași text prevede că măsurile luate trebuie să

respecte principiul proporționalității și să se întemeieze pe conduita

persoanei în cauză.

Dreptul la liberă

circulație este în strânsă legătură cu respectarea legislației Statului Român,

precum și a tratatelor și convențiilor pe care România le-a ratificat și care

fac parte astfel din dreptul intern.

Totodată, recurentul

învederează dispozițiile art. 1 pct. 1 din Acordul dintre România și Republica

Italiană privind readmisia persoanelor aflate în situație ilegală, ratificat

prin Legea nr. 173/1997, potrivit căruia: "Fiecare parte contractantă

readmite pe teritoriul său, la cererea celeilalte părți contractante și fără

alte formalități, oricare persoană care nu îndeplinește condițiile necesare

pentru intrare sau nu mai întrunește cerințele pentru șederea pe teritoriul

părții contractante solicitante, dacă s-a stabilit sau este prezumat că aceasta

este cetățean al părții contractante solicitate."

Având în vedere

exigențele legislației Uniunii Europene, România trebuie să probeze capacitatea

de a stopa migrația ilegală și că prezența, fără respectarea condițiilor legale

de intrare și ședere a pârâtului pe teritoriul unor state membre ale U.E. ar

dovedi exact contrariul, cu repercusiuni negative asupra tratamentului aplicat

cetățenilor români ce locuiesc cu forme legale.

În acest sens, în mod

greșit instanța de fond, la judecarea cauzei, nu a luat în considerare

dispozițiile obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007, precum și a

Decretului Prefectului Provinciei Roma.

Înalta Curte constată

a fi nul recursul pentru considerentele ce urmează:

Înalta Curte reține

că recurenta nu s-a conformat exigențelor cerute de art. 302

1

C.

proc. civ., recursul fiind nul în raport de dispozițiile art. 306 alin. (1) C.

proc. civ.

Potrivit art. 302

1

lit. c), C. proc. civ. cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de

nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz,

mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Motivele de

recurs sunt arătate limitativ de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., iar art.

306 alin. (1) C. proc. civ., prevede că recursul este nul dacă nu a fost

motivat în termen legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se

referă la motivele de ordine publică.

A motiva recursul

înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia din

motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea

acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței,

raportat la motivul de recurs invocat.

În prezenta cauză

recurenta nu a indicat niciunul din motivele de recurs prevăzut de art. 304

pct. 1 - 9, C. proc. civ., iar dezvoltarea criticilor formulate nu face

posibilă încadrarea într-unul din motivele de recurs, în condițiile art. 306

alin. (3), C. proc. civ., de către instanță.

Criticile formulate

de recurentă, vizează netemeinicia deciziei recurate și nu se circumscriu

niciunuia din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Sunt considerentele

pentru care recursul formulat se constată a fi nul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea

Bazelor de Date din Ministerul Administrației și Internelor împotriva Deciziei

nr. 298/A din 7 decembrie 2010 a Curții de Apel Galați, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 octombrie 2011.