ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7035/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin cererea înregistrată sub nr. 8452/121/2010 reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor din cadrul Ministerului Administrației și Internelor București a solicitat ca prin hotărâre judecătorească să se dispună restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în Italia pentru pârâtul Ș.S. Reclamantul a arătat că pârâtul a fost expulzat din Italia la 21 iulie 2010 în baza Acordului de readmisie încheiat între România și Italia ratificat prin Legea nr. 173/1977. Prin Sentința civilă nr. 2088 din 22 octombrie 2010, Tribunalul Galați a respins cererea reclamantului. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că prin Decretul de expulzare nu s-au stabilit faptele pentru care a fost reținut și dacă a fost sancționat pentru fiecare din ele în parte.

Prin aplicarea unei alte sancțiuni de către Statul Român, s-ar ajunge la o dublă sancționare ceea ce contravine principiilor de drept aplicabile în România. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor din cadrul Ministerului Administrației și Internelor București. Prin Decizia civilă nr. 298/A din 7 decembrie 2010, Curtea de Apel Galați, secția civilă a respins, ca nefondat, apelul. În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că pârâtul a fost expulzat din Italia la data de 21 iulie 2010 în baza în baza Acordului de readmisie încheiat între România și Italia ratificat prin Legea nr. 173/1977 și că, datorită comportamentului de care a dat dovadă pe perioada șederii în Italia, s-a dispus măsura interzicerii acestuia de a se mai afla pe teritoriul Italiei.

Astfel, instanța de apel a reținut că în mod corect instanța de fond a apreciat că o asemenea sancționare încalcă principiile de drept aplicabile pe teritoriul României și a respins cererea reclamantului, ca nefondată. Împotriva menționatei decizii a formulat și motivat recurs, în termen legal, reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența persoanelor din Ministerul Internelor și Reformei Administrative București. În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că, în conformitate cu prevederile obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G.

nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetățenilor români aflați în Italia, ca urmare a situației create prin adoptarea de către Statul Italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, coroborate cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, cu modificările și completările ulterioare, Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor are obligativitatea de a înainta către instanța competentă dosarul de îndepărtare al cetățenilor români expulzați din Italia. De asemenea, dispozițiile obiectivului nr. 2 lit. d) al aceluiași act normativ prevăd faptul că autoritățile judecătorești urmează a pronunța o decizie vizând interzicerea deplasării cetățenilor expulzați din Italia pe o perioadă determinată.

În context, arată recurentul, așa cum rezultă din documentele depuse în susținerea cauzei pe fond, pârâtul a fost îndepărtat de pe teritoriul Italiei la data de 21 iulie 2010, în baza Acordului de readmisie încheiat între România și Italia ratificat prin Legea nr. 173/1977. Din conținutul documentului emis de autoritățile italiene reiese că, pe timpul șederii pe teritoriul Italiei, pârâtul a avut un comportament antisocial, motiv pentru care îndepărtarea acestuia a fost necesară în vederea menținerii ordinii și siguranței publice. Astfel, în documentul de referință se precizează că pârâtul "a avut un comportament ce constituie o amenințare concretă, efectivă și gravă la adresa demnității umane, a drepturilor fundamentale ale persoanei și a integrității publice, făcând ca permanența sa pe teritoriul Italiei să fie incompatibilă cu conviețuirea civilizată și în siguranță", fiind considerat un pericol public.

Având în vedere circumstanțele faptei pârâtului, care nu a respectat interdicțiile anterioare de intrare pe teritoriul statului italian și încălcând aceste interdicții, a revenit pe teritoriul Italiei, fiind returnat în țară de autoritățile italiene, ținând cont și de faptul că prezența pârâtului pe teritoriul italian și activitățile desfășurate de pârât pe acest teritoriu, anterior menționate, aduc atingere gravă intereselor României și relațiilor bilaterale dintre România și Italia, recurentul a apreciat oportună restrângerea exercitării dreptului acestuia la libera circulație pe teritoriul Italiei. Conform art. 5 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, modificată și completată prin O.U.G.

nr. 5/2006, pe perioada șederii, cetățenii români au obligația respectării legislației României și să nu desfășoare activități de natură să compromită imaginea României ori să contravină obligațiilor asumate de România prin documente internaționale, cât și respectarea legislației statului în care se află. În raport de prevederile legale menționate mai sus, se reține gradul scăzut de integrare a pârâtului în perimetrul statului italian, având în vedere că acesta a avut o activitate infracțională prin care a adus atingere ordinii și siguranței publice, conduita pârâtului reprezentând o amenințare reală, prezentă și suficient de serioasă la adresa interesului fundamental al societății Statului Italian.

Totodată, potrivit art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, restricționarea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie poate fi dispusă pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. Alin. (2) al aceluiași text prevede că măsurile luate trebuie să respecte principiul proporționalității și să se întemeieze pe conduita persoanei în cauză. Dreptul la liberă circulație este în strânsă legătură cu respectarea legislației Statului Român, precum și a tratatelor și convențiilor pe care România le-a ratificat și care fac parte astfel din dreptul intern.

Totodată, recurentul învederează dispozițiile art. 1 pct. 1 din Acordul dintre România și Republica Italiană privind readmisia persoanelor aflate în situație ilegală, ratificat prin Legea nr. 173/1997, potrivit căruia: "Fiecare parte contractantă readmite pe teritoriul său, la cererea celeilalte părți contractante și fără alte formalități, oricare persoană care nu îndeplinește condițiile necesare pentru intrare sau nu mai întrunește cerințele pentru șederea pe teritoriul părții contractante solicitante, dacă s-a stabilit sau este prezumat că aceasta este cetățean al părții contractante solicitate." Având în vedere exigențele legislației Uniunii Europene, România trebuie să probeze capacitatea de a stopa migrația ilegală și că prezența, fără respectarea condițiilor legale de intrare și ședere a pârâtului pe teritoriul unor state membre ale U.E.

ar dovedi exact contrariul, cu repercusiuni negative asupra tratamentului aplicat cetățenilor români ce locuiesc cu forme legale. În acest sens, în mod greșit instanța de fond, la judecarea cauzei, nu a luat în considerare dispozițiile obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007, precum și a Decretului Prefectului Provinciei Roma. Înalta Curte constată a fi nul recursul pentru considerentele ce urmează: Înalta Curte reține că recurenta nu s-a conformat exigențelor cerute de art. 302 1 C. proc. civ., recursul fiind nul în raport de dispozițiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ. Potrivit art. 302 1 lit. c), C. proc. civ. cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Motivele de recurs sunt arătate limitativ de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) C. proc. civ., prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termen legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței, raportat la motivul de recurs invocat. În prezenta cauză recurenta nu a indicat niciunul din motivele de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 - 9, C. proc. civ., iar dezvoltarea criticilor formulate nu face posibilă încadrarea într-unul din motivele de recurs, în condițiile art. 306 alin. (3), C. proc.

civ., de către instanță. Criticile formulate de recurentă, vizează netemeinicia deciziei recurate și nu se circumscriu niciunuia din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Sunt considerentele pentru care recursul formulat se constată a fi nul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din Ministerul Administrației și Internelor împotriva Deciziei nr. 298/A din 7 decembrie 2010 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 octombrie 2011.