ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1283/2011

Asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

Galați la data de 7 ianuarie 2010, reclamantul Inspectoratul Național pentru

Evidența Persoanelor din Ministerul Administrației și Internelor a chemat în

judecată pe S.I., solicitând în temeiul dispozițiilor obiectivului nr. 2 lit. d)

din H.G. nr. 1347/2007 coroborate cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005,

ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună restrângerea exercitării

dreptului pârâtului la liberă circulație în Italia.

Tribunalul Galați, secția civilă,

prin sentința nr. 271 din 9 februarie 2010 a respins cererea formulată în baza Legii nr. 248/2005 de către reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența

Persoanelor din M.A.I. în contradictoriu cu pârâtul S.I., ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

constatat că față de probele de la dosar, nu se poate reține că în cauză s-a

făcut dovada că pârâtul a comis vreo faptă care să se încadreze în dispozițiile

art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.

S-a reținut că măsura de returnare a

cetățeanului român dispusă de autoritățile statului italian nu este suficientă

prin ea însăși pentru ca instanța română să interzică dreptul de circulație al

cetățeanului său pe teritoriul statului din care a fost returnat, necesitatea

restrângerii urmând a se aprecia de către instanța națională prin raportare la

situația concretă, avându-se în vedere și faptul că nu a fost făcută nicio

dovadă în sensul unei conduite a pârâtului care să se constituie într-o

amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes

fundamental al societății, de natură a aduce atingere ordinii publice,

securității publice ori sănătății publice a statului din care a fost returnat.

Soluția instanței de fond a fost

menținută de Curtea de Apel Galați, secția civilă, prin decizia nr. 125/A din 27

aprilie 2010, prin care s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta

Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date împotriva

hotărârii tribunalului.

S-a reținut, în esență, de către

instanța de apel, că măsura de restrângere a libertății de circulație a unui

cetățean român pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, potrivit

dispozițiilor art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, se poate realiza numai în

situația în care activitatea pe care o desfășoară ar aduce o atingere gravă

intereselor României sau relațiilor bilaterale din România și respectivul stat.

Or, în speță, deși pârâtul a fost

expulzat pe motivul că a avut un comportament ce constituie o amenințare

concretă, efectivă și gravă la adresa demnității umane, nu s-a făcut nicio

dovadă în acest sens, neputându-se astfel reține că respectivul comportament

constituie o amenințare pentru ordinea și siguranța publică.

Au fost invocate prevederile art. 18.1

TCE precum și cele ale Directivei Consiliului nr. 2004/38/CE a Parlamentului

European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind libera circulație a

cetățenilor Uniunii Europene și a membrilor de familie ai acestora pe

teritoriul statelor membre, potrivit cărora limitarea dreptului la liberă circulație

poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau

sănătate publică, cu respectarea principiului proporționalității și să se

bazeze exclusiv pe comportamentul personal al cetățeanului vizat.

Împotriva acestei ultime decizii a

declarat recurs, în termen legal, reclamantul Ministerul Administrației și

Internelor - Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de

Date.

A arătat că având în vedere

circumstanțele faptei pârâtului, care nu a respectat o interdicție anterioară

de intrare pe teritoriul Statului Italian și ținându-se cont de faptul că

prezența acestuia și activitățile desfășurate aduc atingere gravă intereselor

României și relațiilor bilaterale dintre România și Italia, apreciază ca

oportună impunerea măsurii de restrângere a exercitării dreptului la liberă

circulație pe teritoriul Italiei.

A precizat astfel că pârâtul a avut

o conduită care reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient de

serioasă la adresa interesului fundamental al societății statului italian.

A invocat prevederile art. 27 din

Directiva nr. 2004/38/CE, apreciind că în mod eronat curtea de apel a

considerat că respectivul comportament al pârâtului nu constituie o amenințare

pentru ordinea și siguranța publică, în condițiile art. 1 pct. 1 din Acordul

dintre România și Republica Italia privind readmisia persoanelor aflate în

situație ilegală, ratificat prin Legea nr. 137/1997.

A considerat că având în vedere

exigențele legislației Uniunii Europene, România trebuie să probeze capacitatea

de a stopa migrația ilegală și că prezența, fără respectarea condițiilor legale

de intrare și ieșire a pârâtului pe teritoriul unor state membre ale UE ar

dovedi exact contrariul, cu repercusiuni negative asupra tratamentului aplicat

cetățenilor români ce locuiesc cu forme legale.

Recursul este nefondat, urmând a fi

respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.

Măsura restrângerii libertății de

circulație, prin aplicarea dispozițiilor art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005,

ignoră normele de drept internațional.

Aceasta, în condițiile în care,

norma internă impune drept unică condiție de restrângere a dreptului la libera

circulație, ca

persoana, prin activitatea pe care o

desfășoară sau ar urma să o desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor

României sau, după caz, relațiilor bilaterale dintre România și acel stat

,

în timp ce normele comunitare permit limitarea acestei libertăți în condiții

mult mai restrictive, legate de pericolul pe care persoana l-ar prezenta pentru

ordinea, siguranța sau sănătatea publică a statului din care a fost returnat.

Or, astfel de motive care să impună

restrângerea libertății de circulație nu pot rezulta în mod suficient din

faptul însuși al expulzării determinat de șederea ilegală, pentru că ar însemna

ca principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai intereseze și

astfel, să fie ignorată exigența normei internaționale.

La această interpretare obligă

dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora „dacă există neconcordanțe

între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la

care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările

internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne

conțin dispoziții mai favorabile”.

În consecință, pentru a se permite

persoanei – cetățean român să iasă de pe teritoriul țării și să circule în

statele membre ale Uniunii Europene, nu mai trebuie avută în vedere

neîndeplinirea condițiilor de ședere în spațiul Uniunii (care după data

aderării României oricum nu mai subzistă în aceiași termeni).

Pe de o parte, nerespectarea

culpabilă a cerințelor de ședere pe teritoriul unui stat a fost sancționată și

s-a consumat prin adoptarea măsurii interzicerii pârâtului de a se întoarce în

statul respectiv.

Pe de altă parte, potrivit dreptului

internațional, libertatea de circulație poate fi îngrădită doar atunci când

este vorba de măsuri necesare într-un stat democratic, cu respectarea

principiului proporționalității în adoptarea măsurii și a exigențelor impuse de

normele comunitare, situație neregăsită în speță.

Cum interpretarea și aplicarea

dreptului național nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei,

datorită condițiilor restrictive impuse [art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005],

rezultă că instanța, ca autoritate a statului căruia îi revine obligația de

transpunere în legislația internă a normei comunitare, trebuie să aplice

dreptul comunitar, protejând astfel, drepturile conferite de acesta

persoanelor.

Altminteri, ar însemna ca, prin

măsurile dispuse înainte de transpunerea normelor comunitare să nu mai poată fi

realizat obiectivul propus de acestea, ceea ce ar contraveni jurisprudenței

Curții de Justiție a Comunităților Europene, potrivit căreia „jurisdicțiile

naționale sunt obligate să se abțină să interpreteze dreptul intern într-un mod

care ar risca serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea

obiectivului propus de respectiva directivă”.

Or, potrivit dreptului comunitar [art.

4 alin. (1) din Directivă], toți cetățenii Uniunii au dreptul de a părăsi

teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa într-un alt stat membru, fără a

li se putea impune vize de ieșire și nici alte formalități echivalente.

Așa fiind, în conformitate cu

dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamant

urmează a se respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat

de reclamantul Ministerul Administrației și Internelor - Direcția pentru

Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date împotriva deciziei nr. 125/A

din 27 aprilie 2010 a Curții de Apel Galați, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 februarie 2011.