ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1283/2011

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Galați la data de 7 ianuarie 2010, reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor din Ministerul Administrației și Internelor a chemat în judecată pe S.I., solicitând în temeiul dispozițiilor obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007 coroborate cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună restrângerea exercitării dreptului pârâtului la liberă circulație în Italia. Tribunalul Galați, secția civilă, prin sentința nr. 271 din 9 februarie 2010 a respins cererea formulată în baza Legii nr. 248/2005 de către reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor din M.A.I.

în contradictoriu cu pârâtul S.I., ca nefondată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că față de probele de la dosar, nu se poate reține că în cauză s-a făcut dovada că pârâtul a comis vreo faptă care să se încadreze în dispozițiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.

S-a reținut că măsura de returnare a cetățeanului român dispusă de autoritățile statului italian nu este suficientă prin ea însăși pentru ca instanța română să interzică dreptul de circulație al cetățeanului său pe teritoriul statului din care a fost returnat, necesitatea restrângerii urmând a se aprecia de către instanța națională prin raportare la situația concretă, avându-se în vedere și faptul că nu a fost făcută nicio dovadă în sensul unei conduite a pârâtului care să se constituie într-o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății, de natură a aduce atingere ordinii publice, securității publice ori sănătății publice a statului din care a fost returnat.

Soluția instanței de fond a fost menținută de Curtea de Apel Galați, secția civilă, prin decizia nr. 125/A din 27 aprilie 2010, prin care s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date împotriva hotărârii tribunalului. S-a reținut, în esență, de către instanța de apel, că măsura de restrângere a libertății de circulație a unui cetățean român pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, potrivit dispozițiilor art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, se poate realiza numai în situația în care activitatea pe care o desfășoară ar aduce o atingere gravă intereselor României sau relațiilor bilaterale din România și respectivul stat.

Or, în speță, deși pârâtul a fost expulzat pe motivul că a avut un comportament ce constituie o amenințare concretă, efectivă și gravă la adresa demnității umane, nu s-a făcut nicio dovadă în acest sens, neputându-se astfel reține că respectivul comportament constituie o amenințare pentru ordinea și siguranța publică. Au fost invocate prevederile art. 18.1 TCE precum și cele ale Directivei Consiliului nr. 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind libera circulație a cetățenilor Uniunii Europene și a membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre, potrivit cărora limitarea dreptului la liberă circulație poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică, cu respectarea principiului proporționalității și să se bazeze exclusiv pe comportamentul personal al cetățeanului vizat.

Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul Ministerul Administrației și Internelor - Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date. A arătat că având în vedere circumstanțele faptei pârâtului, care nu a respectat o interdicție anterioară de intrare pe teritoriul Statului Italian și ținându-se cont de faptul că prezența acestuia și activitățile desfășurate aduc atingere gravă intereselor României și relațiilor bilaterale dintre România și Italia, apreciază ca oportună impunerea măsurii de restrângere a exercitării dreptului la liberă circulație pe teritoriul Italiei. A precizat astfel că pârâtul a avut o conduită care reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient de serioasă la adresa interesului fundamental al societății statului italian.

A invocat prevederile art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, apreciind că în mod eronat curtea de apel a considerat că respectivul comportament al pârâtului nu constituie o amenințare pentru ordinea și siguranța publică, în condițiile art. 1 pct. 1 din Acordul dintre România și Republica Italia privind readmisia persoanelor aflate în situație ilegală, ratificat prin Legea nr. 137/1997. A considerat că având în vedere exigențele legislației Uniunii Europene, România trebuie să probeze capacitatea de a stopa migrația ilegală și că prezența, fără respectarea condițiilor legale de intrare și ieșire a pârâtului pe teritoriul unor state membre ale UE ar dovedi exact contrariul, cu repercusiuni negative asupra tratamentului aplicat cetățenilor români ce locuiesc cu forme legale.

Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed. Măsura restrângerii libertății de circulație, prin aplicarea dispozițiilor art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, ignoră normele de drept internațional. Aceasta, în condițiile în care, norma internă impune drept unică condiție de restrângere a dreptului la libera circulație, ca persoana, prin activitatea pe care o desfășoară sau ar urma să o desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relațiilor bilaterale dintre România și acel stat , în timp ce normele comunitare permit limitarea acestei libertăți în condiții mult mai restrictive, legate de pericolul pe care persoana l-ar prezenta pentru ordinea, siguranța sau sănătatea publică a statului din care a fost returnat.

Or, astfel de motive care să impună restrângerea libertății de circulație nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuși al expulzării determinat de șederea ilegală, pentru că ar însemna ca principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai intereseze și astfel, să fie ignorată exigența normei internaționale. La această interpretare obligă dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora „dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.

În consecință, pentru a se permite persoanei – cetățean român să iasă de pe teritoriul țării și să circule în statele membre ale Uniunii Europene, nu mai trebuie avută în vedere neîndeplinirea condițiilor de ședere în spațiul Uniunii (care după data aderării României oricum nu mai subzistă în aceiași termeni). Pe de o parte, nerespectarea culpabilă a cerințelor de ședere pe teritoriul unui stat a fost sancționată și s-a consumat prin adoptarea măsurii interzicerii pârâtului de a se întoarce în statul respectiv. Pe de altă parte, potrivit dreptului internațional, libertatea de circulație poate fi îngrădită doar atunci când este vorba de măsuri necesare într-un stat democratic, cu respectarea principiului proporționalității în adoptarea măsurii și a exigențelor impuse de normele comunitare, situație neregăsită în speță.

Cum interpretarea și aplicarea dreptului național nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei, datorită condițiilor restrictive impuse [art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005], rezultă că instanța, ca autoritate a statului căruia îi revine obligația de transpunere în legislația internă a normei comunitare, trebuie să aplice dreptul comunitar, protejând astfel, drepturile conferite de acesta persoanelor. Altminteri, ar însemna ca, prin măsurile dispuse înainte de transpunerea normelor comunitare să nu mai poată fi realizat obiectivul propus de acestea, ceea ce ar contraveni jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene, potrivit căreia „jurisdicțiile naționale sunt obligate să se abțină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar risca serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului propus de respectiva directivă”.

Or, potrivit dreptului comunitar [art. 4 alin. (1) din Directivă], toți cetățenii Uniunii au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa într-un alt stat membru, fără a li se putea impune vize de ieșire și nici alte formalități echivalente. Așa fiind, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamant urmează a se respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Ministerul Administrației și Internelor - Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date împotriva deciziei nr. 125/A din 27 aprilie 2010 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 februarie 2011.