ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2177/2011

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, secția civilă, la data de

29 ianuarie 2010, reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și

Administrarea Bazelor de Date din Ministerul Administrației și Internelor a

solicitat, în temeiul art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, restrângerea

exercitării dreptului la libera circulație în Italia a pârâtului Z.I., motivând

că acesta a fost expulzat la data de 30 decembrie 2009, în baza Decretului

Prefecturii Provinciei Roma datorită comportamentului de care a dat dovadă pe

perioada șederii în această țară.

Prin

sentința nr. 89 din 11 februarie 2010, Tribunalul Vrancea, secția civilă, a

respins ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta Direcția pentru

Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, pentru restrângerea

exercitării dreptului la liberă circulație în Italia a pârâtului Z.I.

Pentru a

hotărî astfel, instanța a reținut, în esență, că pârâtul a fost returnat din

Italia și chiar dacă a fost condamnat pentru comiterea unor infracțiuni (fără

însă a se face o dovadă concretă în acest sens), restrângerea dreptului la

liberă circulație a acestuia nu respectă principiul proporționalității cu

scopul legitim urmărit prevăzut de dispozițiile art. 27 alin. (2) din Directiva

2004/38/CE.

Prin

decizia nr. 117/A din 23 aprilie 2010, Curtea de Apel Galați, secția civilă, a

respins ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței primei

instanțe.

În

motivarea acestei decizii, instanța de apel a constatat că norma internă

prevede o categorie mai largă de situații posibile când poate dispune

restrângerea dreptului cetățeanul român la libera circulație, în raport cu

categoria situațiilor de excepție prevăzute de norma comunitară.

Consecința

firească este aceea că norma internă este parțial incompatibilă cu norma comunitară,

în ceea ce privește alte excepții la libera circulație a persoanelor decât cele

ce vizează ordinea, siguranța sau sănătatea publică.

Cum

reclamanta nu a făcut dovada că pârâtul Z.I. s-ar afla într-una din acele

situații ce ar impune restricționarea dreptului la libera circulație în spațiul

Uniunii Europene a reținut că, instanța de fond a făcut o corectă aplicare a

principiilor de interpretate stabilite în jurisprudența la Curtea Europeană de

Justiție.

În plus,

așa cum a statuat Curtea de Justiție de la Luxemburg în Hotărârea preliminară

emisă în cazul Jipa: „dacă un stat membru nu stabilește în mod specific, în

raport cu unul dintre proprii resortisanți, respectând principiul

proporționalității și exclusiv în temeiul conduitei persoanei în cauză, că exercitarea

de către aceasta a dreptului acordat prin art. 18 alin. (1) CE de a părăsi

propriul stat membru pentru a se deplasa într-un alt stat membru poate

constitui o amenințare reală și suficient de gravă la adresa ordinii publice,

care afectează unul dintre interesele fundamentale ale societății, statul

membru de origine nu poate impune, pentru motive de „ordine publică" sau

de „siguranță publică" în sensul art. 27 din directiva menționată,

limitări ale libertății de circulație a persoanei respective."

În speță,

faptele prezentate de apelantă nu sunt probate, neexistând dovada vreunei

condamnări, iar în lipsa acestor probe nu se poate considera că intimatul are o

conduită de natură să provoace temerea că acesta ar putea prezenta un pericol

real pentru interesele fundamentale ale societății, impunând adoptarea de către

România a unei măsuri de limitare a dreptului său de liberă circulație.

În cererea

de chemare în judecată și în cererea de apel se invocă împrejurarea că pârâtul

nu avea documente de ședere legală în Italia, precum și că a fost condamnat

pentru tentativă de omor și vătămare corporală. Cum nu există dovada unei

condamnări definitive pentru aceste fapte, instanța de apel a constatat că nu

s-a făcut dovada că intimatul din prezenta cauză reprezintă o amenințare reală

și suficient de gravă la adresa ordinii publice.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta Direcția pentru

Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din Ministerul

Administrației și Internelor.

În

dezvoltarea motivelor de recurs, s-a arătat că, în conformitate cu prevederile

obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de

măsuri privind sprijinirea cetățenilor români aflați în Italia, ca urmare a

situației create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări

ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, coroborate cu prevederile art. 38 lit.

b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor

români în străinătate, cu modificările și completările ulterioare,

Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor are obligativitatea de a

înainta către instanța competentă, dosarul de îndepărtare al cetățenilor români

expulzați din Italia.

De

asemenea, dispozițiile obiectivului nr. 2 lit. d) al aceluiași act normativ

prevăd faptul că autoritățile judecătorești urmează a pronunța o decizie vizând

interzicerea deplasării cetățenilor expulzați, în Italia pe o perioadă

determinată.

Așa cum

rezultă din documentele depuse în susținerea cauzei pe fond, pârâtul a fost

îndepărtat de pe teritoriul Italiei la data de 30 decembrie 2009, conform

Decretului Prefectului de Roma; din conținutul documentului emis de

autoritățile italiene reiese că pe timpul șederii pe teritoriul Italiei pârâtul

a avut un comportament antisocial, fiind expulzat de statul italian pentru

săvârșirea mai multor infracțiuni, motiv pentru care îndepărtarea acestuia a

fost necesară în vederea menținerii ordinii și siguranței publice.

Astfel, în

documentul de referință se precizează că pârâtul „a avut un comportament ce

constituie o amenințare concretă, efectivă și gravă la adresa demnității umane,

a drepturilor fundamentale ale persoanei și a integrității publice, făcând ca

prezența sa pe teritoriul Italiei să fie incompatibilă cu conviețuirea

civilizată și în siguranță", fiind considerat un pericol public.

Având în

vedere circumstanțele faptei pârâtului, care poate fi considerată o persoană

socialmente periculoasă, s-a apreciat oportună restrângerea exercitării

dreptului acestuia la liberă circulație pe teritoriul Italiei, pe o perioadă de

3 ani, rămânerea sa în această țară fiind un evident și grav pericol pentru o

coexistență civilă sigură, câtă vreme faptele săvârșite au constituit o

amenințare reală, efectivă și o încălcare gravă a drepturilor fundamentale ale

persoanei și a siguranței publice.

Au fost

invocate prevederile art. 5 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei

circulații a cetățenilor români în străinătate, modificată și completată prin

O.U.G. nr. 5/2006, potrivit cu care pe perioada șederii, cetățenii români au

obligația respectării legislației României și să nu desfășoare activități de

natură să compromită imaginea României ori să contravină obligațiilor asumate

de România prin documente internaționale, cât și respectarea legislației

statului în care se află.

În raport

de prevederile legale menționate mai sus, reține atenția gradul scăzut de

integrare a pârâtului în perimetrul statului italian, având în vedere că acesta

a avut o activitate infracțională prin care a adus atingere ordinii și

siguranței publice.

Astfel,

conduita pârâtului reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient de

serioasă la adresa interesului fundamental al societății statului italian.

Potrivit

art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE restricționarea libertății de circulație

și de ședere a cetățenilor uniunii și a membrilor lor de familie poate fi

dispusă pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate

publică.

Conform

decretului emis de autoritățile italiene, împotriva pârâtului s-a dispus măsura

interzicerii de a se întoarce pe teritoriul Italiei pentru o perioadă de 5 ani,

sub sancțiunea executării pedepsei privative de libertate.

Dreptul la

liberă circulație este în strânsă legătură cu respectarea legislației statului

român, precum și a tratatelor și convențiilor pe care România l-a ratificat și

care fac parte astfel din dreptul intern.

Având în

vedere exigențele legislației Uniunii Europene, România trebuie să probeze

capacitatea de a stopa migrația ilegală și că prezența, fără respectarea

condițiilor legale de intrare și ședere a pârâtului pe teritoriul unor state

membre ale UE ar dovedi exact contrariul, cu repercusiuni negative asupra

tratamentului aplicat cetățenilor români ce locuiesc cu forme legale.

În acest

sens, în mod greșit instanța de fond, la judecarea cauzei, nu a luat în

considerare dispozițiile obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007,

precum și a Decretului Prefectului de Roma.

Analizând

recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte îl apreciază

ca fiind nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Admiterea

cererii de restrângere a exercitării dreptului la liberă circulație a pârâtului

pe teritoriul Italiei se poate realiza numai în condițiile art. 27 din

Directiva nr. 2004/38/CE, conform căruia restricționarea libertății de

circulație și de ședere a cetățenilor uniunii și a membrilor lor de familie

poate fi dispusă pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau

sănătate publică. În alin. (2) același text prevede că măsurile luate trebuie

să respecte principiul proporționalității și să se întemeieze pe conduita

persoanei în cauză.

Astfel,

conform decretului emis de autoritățile italiene împotriva pârâtului, s-a

dispus măsura interzicerii acestuia de a se întoarce pe teritoriul Italiei

pentru o perioadă de 5 ani, sub sancțiunea executării pedepsei privative de

libertate.

Prin

prezenta cerere se solicită a se lua din nou față de pârât măsura de

restrângere a exercitării dreptului la liberă circulație a pârâtului pe

teritoriul Italiei, de către autoritățile române, în temeiul art. 38 lit. b)

din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români

în străinătate.

Înalta

Curte apreciază însă că o astfel de măsură poate fi luată o singură dată, căci

nimeni nu poate fi sancționat pentru aceeași faptă de două ori, motiv pentru

care nu poate fi primit argumentul adus de recurentă, în sensul că o astfel de

sancțiune ar fi posibil de aplicat a doua oară în temeiul art 2 lit. d) din H.G.

nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea

cetățenilor români aflați în Italia, ca urmare a situației create prin

adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea

de pe teritoriu, conform cu care “dosarul de îndepărtare” trebuie înaintat

instanței pentru a se lua măsura prevăzută de art. 38 lit. b) al Legii nr.

248/2005.

Prin

urmare, indiferent de temeiurile juridice invocate de către recurentă în

susținerea măsurii de a restrânge exercitarea dreptului la liberă circulație a

intimatului, o astfel de măsură nu poate fi dispusă și de către instanțele

române, în baza dispozițiilor legii interne, cât timp această sancțiune s-a

dispus de către autoritățile italiene, căci ar fi încălcat principiul

imposibilității dublei sancțiuni recunoscut de legislația română.

Capacitatea

României de a stopa migrația ilegală reprezintă un obiectiv general și nu poate

constitui temei de admitere a unei cereri determinate, fără o analiză în

concret a legalității și temeiniciei acesteia.

Pentru

aceste motive, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a

fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcția pentru Evidența

Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din Ministerul Administrației și

Internelor împotriva deciziei nr. 117/A din 23 aprilie 2010 a Curții de Apel

Galați, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 10 martie 2011.