ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2177/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, secția civilă, la data de 29 ianuarie 2010, reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din Ministerul Administrației și Internelor a solicitat, în temeiul art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în Italia a pârâtului Z.I., motivând că acesta a fost expulzat la data de 30 decembrie 2009, în baza Decretului Prefecturii Provinciei Roma datorită comportamentului de care a dat dovadă pe perioada șederii în această țară. Prin sentința nr. 89 din 11 februarie 2010, Tribunalul Vrancea, secția civilă, a respins ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, pentru restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în Italia a pârâtului Z.I.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut, în esență, că pârâtul a fost returnat din Italia și chiar dacă a fost condamnat pentru comiterea unor infracțiuni (fără însă a se face o dovadă concretă în acest sens), restrângerea dreptului la liberă circulație a acestuia nu respectă principiul proporționalității cu scopul legitim urmărit prevăzut de dispozițiile art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/38/CE. Prin decizia nr. 117/A din 23 aprilie 2010, Curtea de Apel Galați, secția civilă, a respins ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței primei instanțe. În motivarea acestei decizii, instanța de apel a constatat că norma internă prevede o categorie mai largă de situații posibile când poate dispune restrângerea dreptului cetățeanul român la libera circulație, în raport cu categoria situațiilor de excepție prevăzute de norma comunitară.

Consecința firească este aceea că norma internă este parțial incompatibilă cu norma comunitară, în ceea ce privește alte excepții la libera circulație a persoanelor decât cele ce vizează ordinea, siguranța sau sănătatea publică. Cum reclamanta nu a făcut dovada că pârâtul Z.I. s-ar afla într-una din acele situații ce ar impune restricționarea dreptului la libera circulație în spațiul Uniunii Europene a reținut că, instanța de fond a făcut o corectă aplicare a principiilor de interpretate stabilite în jurisprudența la Curtea Europeană de Justiție.

În plus, așa cum a statuat Curtea de Justiție de la Luxemburg în Hotărârea preliminară emisă în cazul Jipa: „dacă un stat membru nu stabilește în mod specific, în raport cu unul dintre proprii resortisanți, respectând principiul proporționalității și exclusiv în temeiul conduitei persoanei în cauză, că exercitarea de către aceasta a dreptului acordat prin art. 18 alin. (1) CE de a părăsi propriul stat membru pentru a se deplasa într-un alt stat membru poate constitui o amenințare reală și suficient de gravă la adresa ordinii publice, care afectează unul dintre interesele fundamentale ale societății, statul membru de origine nu poate impune, pentru motive de „ordine publică" sau de „siguranță publică" în sensul art. 27 din directiva menționată, limitări ale libertății de circulație a persoanei respective." În speță, faptele prezentate de apelantă nu sunt probate, neexistând dovada vreunei condamnări, iar în lipsa acestor probe nu se poate considera că intimatul are o conduită de natură să provoace temerea că acesta ar putea prezenta un pericol real pentru interesele fundamentale ale societății, impunând adoptarea de către România a unei măsuri de limitare a dreptului său de liberă circulație.

În cererea de chemare în judecată și în cererea de apel se invocă împrejurarea că pârâtul nu avea documente de ședere legală în Italia, precum și că a fost condamnat pentru tentativă de omor și vătămare corporală. Cum nu există dovada unei condamnări definitive pentru aceste fapte, instanța de apel a constatat că nu s-a făcut dovada că intimatul din prezenta cauză reprezintă o amenințare reală și suficient de gravă la adresa ordinii publice. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din Ministerul Administrației și Internelor. În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a arătat că, în conformitate cu prevederile obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G.

nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetățenilor români aflați în Italia, ca urmare a situației create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, coroborate cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, cu modificările și completările ulterioare, Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor are obligativitatea de a înainta către instanța competentă, dosarul de îndepărtare al cetățenilor români expulzați din Italia. De asemenea, dispozițiile obiectivului nr. 2 lit. d) al aceluiași act normativ prevăd faptul că autoritățile judecătorești urmează a pronunța o decizie vizând interzicerea deplasării cetățenilor expulzați, în Italia pe o perioadă determinată.

Așa cum rezultă din documentele depuse în susținerea cauzei pe fond, pârâtul a fost îndepărtat de pe teritoriul Italiei la data de 30 decembrie 2009, conform Decretului Prefectului de Roma; din conținutul documentului emis de autoritățile italiene reiese că pe timpul șederii pe teritoriul Italiei pârâtul a avut un comportament antisocial, fiind expulzat de statul italian pentru săvârșirea mai multor infracțiuni, motiv pentru care îndepărtarea acestuia a fost necesară în vederea menținerii ordinii și siguranței publice. Astfel, în documentul de referință se precizează că pârâtul „a avut un comportament ce constituie o amenințare concretă, efectivă și gravă la adresa demnității umane, a drepturilor fundamentale ale persoanei și a integrității publice, făcând ca prezența sa pe teritoriul Italiei să fie incompatibilă cu conviețuirea civilizată și în siguranță", fiind considerat un pericol public.

Având în vedere circumstanțele faptei pârâtului, care poate fi considerată o persoană socialmente periculoasă, s-a apreciat oportună restrângerea exercitării dreptului acestuia la liberă circulație pe teritoriul Italiei, pe o perioadă de 3 ani, rămânerea sa în această țară fiind un evident și grav pericol pentru o coexistență civilă sigură, câtă vreme faptele săvârșite au constituit o amenințare reală, efectivă și o încălcare gravă a drepturilor fundamentale ale persoanei și a siguranței publice. Au fost invocate prevederile art. 5 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, modificată și completată prin O.U.G.

nr. 5/2006, potrivit cu care pe perioada șederii, cetățenii români au obligația respectării legislației României și să nu desfășoare activități de natură să compromită imaginea României ori să contravină obligațiilor asumate de România prin documente internaționale, cât și respectarea legislației statului în care se află. În raport de prevederile legale menționate mai sus, reține atenția gradul scăzut de integrare a pârâtului în perimetrul statului italian, având în vedere că acesta a avut o activitate infracțională prin care a adus atingere ordinii și siguranței publice. Astfel, conduita pârâtului reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient de serioasă la adresa interesului fundamental al societății statului italian.

Potrivit art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE restricționarea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor uniunii și a membrilor lor de familie poate fi dispusă pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. Conform decretului emis de autoritățile italiene, împotriva pârâtului s-a dispus măsura interzicerii de a se întoarce pe teritoriul Italiei pentru o perioadă de 5 ani, sub sancțiunea executării pedepsei privative de libertate. Dreptul la liberă circulație este în strânsă legătură cu respectarea legislației statului român, precum și a tratatelor și convențiilor pe care România l-a ratificat și care fac parte astfel din dreptul intern.

Având în vedere exigențele legislației Uniunii Europene, România trebuie să probeze capacitatea de a stopa migrația ilegală și că prezența, fără respectarea condițiilor legale de intrare și ședere a pârâtului pe teritoriul unor state membre ale UE ar dovedi exact contrariul, cu repercusiuni negative asupra tratamentului aplicat cetățenilor români ce locuiesc cu forme legale. În acest sens, în mod greșit instanța de fond, la judecarea cauzei, nu a luat în considerare dispozițiile obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007, precum și a Decretului Prefectului de Roma.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte îl apreciază ca fiind nefondat, pentru considerentele ce urmează: Admiterea cererii de restrângere a exercitării dreptului la liberă circulație a pârâtului pe teritoriul Italiei se poate realiza numai în condițiile art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, conform căruia restricționarea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor uniunii și a membrilor lor de familie poate fi dispusă pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. În alin. (2) același text prevede că măsurile luate trebuie să respecte principiul proporționalității și să se întemeieze pe conduita persoanei în cauză. Astfel, conform decretului emis de autoritățile italiene împotriva pârâtului, s-a dispus măsura interzicerii acestuia de a se întoarce pe teritoriul Italiei pentru o perioadă de 5 ani, sub sancțiunea executării pedepsei privative de libertate.

Prin prezenta cerere se solicită a se lua din nou față de pârât măsura de restrângere a exercitării dreptului la liberă circulație a pârâtului pe teritoriul Italiei, de către autoritățile române, în temeiul art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate. Înalta Curte apreciază însă că o astfel de măsură poate fi luată o singură dată, căci nimeni nu poate fi sancționat pentru aceeași faptă de două ori, motiv pentru care nu poate fi primit argumentul adus de recurentă, în sensul că o astfel de sancțiune ar fi posibil de aplicat a doua oară în temeiul art 2 lit. d) din H.G.

nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetățenilor români aflați în Italia, ca urmare a situației create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, conform cu care “dosarul de îndepărtare” trebuie înaintat instanței pentru a se lua măsura prevăzută de art. 38 lit. b) al Legii nr. 248/2005. Prin urmare, indiferent de temeiurile juridice invocate de către recurentă în susținerea măsurii de a restrânge exercitarea dreptului la liberă circulație a intimatului, o astfel de măsură nu poate fi dispusă și de către instanțele române, în baza dispozițiilor legii interne, cât timp această sancțiune s-a dispus de către autoritățile italiene, căci ar fi încălcat principiul imposibilității dublei sancțiuni recunoscut de legislația română.

Capacitatea României de a stopa migrația ilegală reprezintă un obiectiv general și nu poate constitui temei de admitere a unei cereri determinate, fără o analiză în concret a legalității și temeiniciei acesteia. Pentru aceste motive, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din Ministerul Administrației și Internelor împotriva deciziei nr. 117/A din 23 aprilie 2010 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 martie 2011.