ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5532/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 26 august 2009 reclamantul Ministerul Administrației și Internelor - Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date a cerut restrângerea exercițiului dreptului la libera circulație în Italia al pârâtului C.J.V., returnat în baza Decretului Prefectului de Roma, invocând incidența art. 38 lit. a) și art. 5 lit. a) din Legea nr. 248/2005. Prin sentința civilă nr. 1058 din 21 octombrie 2009 Tribunalul Galați, secția civilă, a respins cererea, apreciind că după data de 1 ianuarie 2007, la care România a aderat la Uniunea Europeană, nu se mai poate dispune o asemenea măsură împotriva cetățenilor români, dreptul la libera circulație constituind, conform art. 18 din TCE și art. 14 (7A) din Tratatul de la Roma, una din libertățile fundamentale ale cetățenilor europeni.

Tribunalul a reținut că, după data de 1 ianuarie 2007, limitarea exercitării dreptului la liberă circulație al cetățenilor români în statele membre ale UE poate fi dispusă, în condițiile art. 27 din Directiva nr. 2004/38, doar din rațiuni de ordine publică, securitate națională ori sănătate publică, cu respectarea principiului proporționalității și că o asemenea măsură trebuie să aibă la bază exclusiv comportamentul persoanei în cauză, condiții care nu sunt îndeplinite în speța dedusă judecății, pârâtul fiind expulzat de statul italian pe motiv că ar fi fost condamnat la pedeapsa închisorii pentru săvârșirea unei infracțiuni. Prin decizia civilă nr. 37/A din 4 februarie 2010, Curtea de Apel Galați, secția civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă, pentru aceleași considerente reținute și de prima instanță.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul invocând nelegalitatea acesteia în raport de Legea nr. 248/2005 și Decretul Prefectului de Roma. In motivarea recursului reclamantul susține că instanțele au înlăturat în mod eronat aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, dispoziții care impun o singură condiție pentru restrângerea libertății de circulație, aceea a returnării persoanei dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu respectivul stat, fiind irelevant motivul pentru care s-a dispus această măsură și cu mențiunea că instanțele române nu sunt abilitate a cenzura cauzele pentru care s-a dispus returnarea.

Recurentul susține și că, potrivit art. 25 din Constituție, cetățenii români se bucură în străinătate de protecția statului român dar în aceleași timp trebuie să își îndeplinească obligațiile care le revin, în caz contrar, impunându-se sancționarea acestora conform Legii nr. 248/2005 în scopul apărării ordinii publice, situație prevăzută și de art. 53 din Constituție. Totodată, recurentul apreciază că dispozițiile art. 2 alin. (1) din Protocolul 4 la CEDO trebuie să fie interpretate în sensul că orice persoană are dreptul de a circula liber atunci când se găsește în mod legal pe teritoriul unui alt stat, interpretare care se impune și în condițiile existenței principiilor preeminenței dreptului comunitar și al efectului direct al aplicării acestuia.

Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente: Contrar susținerii recurentei, înlăturarea aplicabilității la speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 s-a făcut în mod corect cu referire la normele comunitare și la raportul care trebuie să existe între acestea și normele de drept comun intern. Astfel, potrivit art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat.

Dispoziția legală menționată, adoptată anterior momentului aderării României la Uniunea Europeană, a fost analizată de instanțele de fond în legătură cu dispozițiile art. 27 alin. (1) din Directiva 2004/38/CE (potrivit cărora statele membre pot restrânge libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie, indiferent de cetățenie, pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică) și acestea au statuat, în mod legal, că reglementarea internă este restrictivă și vine în conflict cu prevederile Directivei ca, de altminteri, și cu cele ale art. 2 alin. (3) din Protocolul nr. 4 adițional la CEDO.

Potrivit dispozițiilor comunitare, pentru ca motivele de ordine publică sau de siguranță publică să justifice măsurile de îngrădire a dreptului la libera circulație este necesar, potrivit art. 27 alin. (2) din Directivă, ca măsura să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză, care trebuie să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății, condamnările penale anterioare neputând justifica în sine luarea unor asemenea măsuri.

Referitor la conduita pârâtului este de observat, pe de o parte, că nerespectarea condițiilor de ședere pe teritoriul unui alt stat nu satisface exigențele dispozițiilor comunitare [cu care vin în conflict dispozițiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005] iar, pe de altă parte, că starea de pericol pe care o prezenta pârâtul, care ar fi comis infracțiuni de drept comun, s-a epuizat prin faptul expulzării acestuia de pe teritoriul statului italian și stabilirea de către autoritățile italiene a interdicției de a intra pe teritoriul acestui stat timp de 5 ani. Totodată, este de menționat că astfel de motive, de ordine publică sau de siguranță publică, nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuși al expulzării unei persoane și, cu atât mai puțin, nu pot fi reținute doar pe considerațiuni de prevenție generală, astfel cum susține reclamantul, pentru că ar însemna ca principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai intereseze, ceea ce nu este permis.

In acest context al analizei este de observat, totodată, că cerințele restrictive în care poate fi dispusă restrângerea dreptului unei persoane la libera circulație, consacrat și de art. 25 Constituția României, sunt enunțate și prin dispozițiile art. 53. Potrivit dispoziției constituționale menționate, „exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav" [alin. (1)] iar restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică, măsura trebuind să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății [alin. (2)]. Așa fiind, pentru considerentele arătate care, în parte, le completează pe cele reținute de instanțele de fond, Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecății de reclamant se dovedește a fi nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Ministerul Administrației și Internelor - Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date împotriva deciziei civile nr. 37 A din 04 februarie 2010 a Curții de Apel Galați. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 octombrie 2010.