ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5532/2010

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la 26 august

2009 reclamantul Ministerul Administrației și Internelor - Direcția pentru

Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date a cerut restrângerea

exercițiului dreptului la libera circulație în Italia al pârâtului C.J.V.,

returnat în baza Decretului Prefectului de Roma, invocând incidența art. 38 lit.

a) și art. 5 lit. a) din Legea nr. 248/2005.

Prin sentința civilă nr. 1058 din 21

octombrie 2009 Tribunalul Galați, secția civilă, a respins cererea, apreciind

că după data de 1 ianuarie 2007, la care România a aderat la Uniunea Europeană,

nu se mai poate dispune o asemenea măsură împotriva cetățenilor români, dreptul

la libera circulație constituind, conform art. 18 din TCE și art. 14 (7A) din

Tratatul de la Roma, una din libertățile fundamentale ale cetățenilor europeni.

Tribunalul a reținut că, după data de 1

ianuarie 2007, limitarea exercitării dreptului la liberă circulație al

cetățenilor români în statele membre ale UE poate fi dispusă, în condițiile

art. 27 din Directiva nr. 2004/38, doar din rațiuni de ordine publică,

securitate națională ori sănătate publică, cu respectarea principiului

proporționalității și că o asemenea măsură trebuie să aibă la bază exclusiv

comportamentul persoanei în cauză, condiții care nu sunt îndeplinite în speța

dedusă judecății, pârâtul fiind expulzat de statul italian pe motiv că ar fi

fost condamnat la pedeapsa închisorii pentru săvârșirea unei infracțiuni.

Prin decizia civilă nr. 37/A din 4

februarie 2010, Curtea de Apel Galați, secția civilă, a respins, ca nefondat,

apelul declarat de reclamantă, pentru aceleași considerente reținute și de

prima instanță.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul invocând nelegalitatea acesteia în raport de Legea nr.

248/2005 și Decretul Prefectului de Roma.

In motivarea recursului reclamantul

susține că instanțele au înlăturat în mod eronat aplicabilitatea în speță a

dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, dispoziții care impun o

singură condiție pentru restrângerea libertății de circulație, aceea a

returnării persoanei dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de

România cu respectivul stat, fiind irelevant motivul pentru care s-a dispus

această măsură și cu mențiunea că instanțele române nu sunt abilitate a cenzura

cauzele pentru care s-a dispus returnarea.

Recurentul susține și că, potrivit art.

25 din Constituție, cetățenii români se bucură în străinătate de protecția

statului român dar în aceleași timp trebuie să își îndeplinească obligațiile

care le revin, în caz contrar, impunându-se sancționarea acestora conform Legii

nr. 248/2005 în scopul apărării ordinii publice, situație prevăzută și de art.

53 din Constituție.

Totodată, recurentul apreciază că

dispozițiile art. 2 alin. (1) din Protocolul 4 la CEDO trebuie să fie

interpretate în sensul că orice persoană are dreptul de a circula liber atunci

când se găsește în mod legal pe teritoriul unui alt stat, interpretare care se

impune și în condițiile existenței principiilor preeminenței dreptului

comunitar și al efectului direct al aplicării acestuia.

Analizând recursul, Înalta Curte constată

că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:

Contrar susținerii recurentei,

înlăturarea aplicabilității la speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea

nr. 248/2005 s-a făcut în mod corect cu referire la normele comunitare și la

raportul care trebuie să existe între acestea și normele de drept comun intern.

Astfel, potrivit art. 38 lit. a) din

Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în

străinătate, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în

străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult

3 ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui

acord de readmisie încheiat între România și acel stat.

Dispoziția legală menționată, adoptată

anterior momentului aderării României la Uniunea Europeană, a fost analizată de

instanțele de fond în legătură cu dispozițiile art. 27 alin. (1) din Directiva

2004/38/CE (potrivit cărora statele membre pot restrânge libertatea de

circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie,

indiferent de cetățenie, pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau

sănătate publică) și acestea au statuat, în mod legal, că reglementarea internă

este restrictivă și vine în conflict cu prevederile Directivei ca, de

altminteri, și cu cele ale art. 2 alin. (3) din Protocolul nr. 4 adițional la

CEDO.

Potrivit dispozițiilor comunitare, pentru

ca motivele de ordine publică sau de siguranță publică să justifice măsurile de

îngrădire a dreptului la libera circulație este necesar, potrivit art. 27 alin.

(2) din Directivă, ca măsura să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în

cauză, care trebuie să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de

gravă la adresa unui interes fundamental al societății, condamnările penale

anterioare neputând justifica în sine luarea unor asemenea măsuri.

Referitor la conduita pârâtului este de

observat, pe de o parte, că nerespectarea condițiilor de ședere pe teritoriul

unui alt stat nu satisface exigențele dispozițiilor comunitare [cu care vin în

conflict dispozițiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005] iar, pe de altă parte,

că starea de pericol pe care o prezenta pârâtul, care ar fi comis infracțiuni

de drept comun, s-a epuizat prin faptul expulzării acestuia de pe teritoriul

statului italian și stabilirea de către autoritățile italiene a interdicției de

a intra pe teritoriul acestui stat timp de 5 ani.

Totodată, este de menționat că astfel de

motive, de ordine publică sau de siguranță publică, nu pot rezulta în mod

suficient din faptul însuși al expulzării unei persoane și, cu atât mai puțin,

nu pot fi reținute doar pe considerațiuni de prevenție generală, astfel cum

susține reclamantul, pentru că ar însemna ca principiul proporționalității în adoptarea

măsurii să nu mai intereseze, ceea ce nu este permis.

In acest context al analizei este de

observat, totodată, că cerințele restrictive în care poate fi dispusă

restrângerea dreptului unei persoane la libera circulație, consacrat și de art.

25 Constituția României, sunt enunțate și prin dispozițiile art. 53.

Potrivit dispoziției constituționale

menționate, „exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns

numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității

naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a

libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea

consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru

deosebit de grav" [alin. (1)] iar restrângerea poate fi dispusă numai dacă

este necesară într-o societate democratică, măsura trebuind să fie

proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod

nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a

libertății [alin. (2)].

Așa fiind, pentru considerentele arătate

care, în parte, le completează pe cele reținute de instanțele de fond, Înalta

Curte urmează a constata că recursul dedus judecății de reclamant se dovedește

a fi nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul Ministerul Administrației și Internelor -

Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date împotriva

deciziei civile nr. 37 A din 04 februarie 2010 a Curții de Apel Galați.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 octombrie 2010.