ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3016/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3016/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra
recursului civil de față,
Din
examinarea actelor dosarului, constată următoarele:
Prin
acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Galați, secția civilă, la data de 3
iunie 2009, reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor din
cadrul Ministerului Administrației și Internelor a solicitat instanței să dispună
restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în Italia a pârâtului
I.L.
In
motivarea acțiunii, întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 248/2005,
reclamantul a arătat că pârâtul a fost expulzat din Italia la 02 mai 2009, în
baza Decretului Prefecturii Provinciei Udine, întrucât pe perioada șederii sale
a dovedit un comportament antisocial.
Prin
sentința civilă nr. 1047 din 22 iunie 2009, Tribunalul Galați a respins cererea
formulată de reclamant.
Pentru
a hotărî astfel, tribunalul a reținut că după aderarea României la Uniunea
Europeană au devenit incidente normele comunitare care statuează dreptul la
liberă circulație al persoanelor, restrângerea exercitării acestui drept fiind
posibilă în condiții restrictive, referitoare la ordinea publică, sănătate
publică sau siguranță publică, conform art. 27 din Directiva 2004/38/CE.
Astfel
de motive nu pot rezulta din faptul însuși al expulzării, pentru că ar însemna
ca principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai intereseze și
astfel, să fie ignorată existența normei comunitare care a enunțat, în art. 14
din Tratatul CE principiul liberei circulații a cetățenilor europeni care are
aplicabilitate diversă și se bucură de supremație în raport de reglementarea
internă.
Împotriva
sentinței Tribunalului Galați a declarat apel reclamantul Inspectoratul
Național pentru Evidența Persoanelor din Ministerul Administrației și
Internelor, care arată că, din documentele depuse în susținerea cauzei pe fond,
rezultă că pârâtul a fost îndepărtat de pe teritoriul Italiei, întrucât pe
timpul șederii pe teritoriul acestei țări, pârâtul a avut un comportament
antisocial, motiv pentru care a fost necesară îndepărtarea acestuia, în vederea
menținerii ordinii și siguranței publice.
S-a
susținut că, în documentul de referință se precizează că pârâtul „a avut un
comportament ce constituie o amenințare concretă, efectivă și gravă la adresa
drepturilor fundamentale ale persoanei și a integrității publice, făcând ca
permanența sa pe teritoriul Italiei să fie incompatibilă cu conviețuirea
civilizată și în siguranță", fiind considerat un pericol public.
Având
în vedere circumstanțele faptei pârâtului, care nu a respectat o interdicție
anterioară de intrare pe teritoriul statului italian și, încălcând această
interdicție, a revenit pe teritoriul Italiei, muncind fără forme legale, astfel
cum reiese din declarația acestuia, fiind returnat în țară de către
autoritățile italiene, ținând cont și de faptul că prezența pârâtului și
activitățile desfășurate de acesta aduc atingere gravă intereselor României și
relațiilor bilaterale dintre România și Italia, se solicită aplicarea măsurii
restrictive a restrângerii dreptului acestuia la libera circulație.
Prin
decizia civilă nr. 300/A din 03 noiembrie 2009, Curtea de Apel Galați a respins
apelul reclamantului împotriva sentinței Tribunalului Galați.
A
reținut instanța de apel că, potrivit art. 38 lit. b) din Legea nr.248/2005, se
poate limita dreptul la circulație, persoanei a cărei prezență pe teritoriul
unui stat prin activitatea pe care o desfășoară ar aduce atingere gravă,
intereselor României sau relațiilor bilaterale dintre România și acel stat.
Deși
pârâtul a fost expulzat pentru motivul că a avut un comportament ce constituie
o amenințare concretă, efectivă și gravă la adresa demnității umane, nu s-a
făcut nicio dovadă în acest sens, astfel că nu se poate reține situația
potrivit căreia, comportamentul acestuia constituie o amenințare pentru ordinea
și siguranța publică.
S-au
avut în vedere dispozițiile art. 18.1 T.C.E. și ale Directivei Consiliului
2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004.
Raportat
la aceste aspecte, fără a se dovedi un comportament necorespunzător din partea
pârâtului, nu se impune luarea măsurilor solicitate, criticile apelantei fiind
neavenite.
In
legislația primară, art. 18.1 TCE prevede că orice cetățean al Uniunii are
dreptul de a circula și de a locui liber pe teritoriul statelor membre, sub
rezerva limitării condițiilor prevăzute de tratat și de dispozițiile luate
pentru aplicarea sa.
In
legislația secundară, Directiva Consiliului nr. 2004/38/CE a Parlamentului
European și a Consiliului din 29 aprilie 2004, privind libera circulație a
cetățenilor Uniunii Europene și membrilor de familie ai acestora pe teritoriul
statelor membre, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de
abrogare a directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE,
75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE, publicată în
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 158 din 30 aprilie 2004, stabilește
prin art. 27, că limitarea dreptului cetățenilor statelor membre la liberă
circulație poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate
publică sau sănătate publică, cu respectarea principiului proporționalității și
să se bazeze exclusiv pe comportamentul personal al individului vizat.
Instanța
de control judiciar ordinar a păstrat motivarea tribunalului, în sensul că
reclamantul nu a probat, în condițiile art. 1169 C. civ., incidența vreunuia
dintre cazurile de limitare prevăzute în Directivă.
Împotriva
acestei decizii civile a declarat recurs reclamantul, criticând hotărârea ca
nelegală, pentru următoarele motive:
Autoritățile
române au luat act de măsura dispusă de autoritățile italiene în baza H.G. nr.
1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetățenilor
români aflați în Italia, ca urmare a situației create prin adoptarea de către
Statul Italian a unor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu,
coroborate cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 cu
modificările și completările ulterioare.
Conform
art. 25 din Constituție, condițiile exercitării dreptului la libera circulație
se stabilesc prin lege, așa încât, ține de opțiunea legiuitorului instituirea
anumitor cerințe specifice în care cetățenii români să poată circula în
străinătate.
Art.
17 din legea supremă reglementează protecția acordată de statul român în cazul
cetățenilor români, aflați în străinătate, cu condiția îndeplinirii
obligațiilor ce le revin acestora și cu excepția acelora care nu sunt
compatibile cu absența lor din țară.
Măsura
restrângerii se justifică, în speță, pentru apărarea ordinii, situație
prevăzută printre cele limitative, enumerate de art. 53 din Constituție.
Pentru
aceste considerente, a fost elaborată Legea nr. 248/2005, care asigură
implementarea atât a prevederilor constituționale, cât și a art. 13 din
Declarația Universală a Drepturilor Omului, a art. 12 din Pactul internațional
cu privire la drepturile civile și politice și art. 2 din Protocolul nr. 4 la
C.E.D.O.
Actul
normativ menționat reprezintă baza legală în dreptul intern pentru aplicarea
măsurii de restrângere, fiind dat cu respectarea dispozițiilor C.E.D.O. și
îndeplinește calitățile legii, în sensul că este accesibilă justițiabilului și
previzibilă în privința efectelor sale.
România
a negociat prin Tratatul de Aderare, ratificat prin Legea nr. 157 din 24mai
2005, o perioadă de tranziție de doi până la șapte ani, la capitolul privind
libera circulație a persoanelor, astfel că unele state membre pot continua să
aplice restricții pentru cetățenii noilor state pe o perioadă de doi ani după
aderare.
Tot legislația
comunitară mai prevede faptul că oricine poate să circule pe teritoriul unui
stat membru al Uniunii Europene, respectând scopul de a-și căuta un loc de
muncă și de a desfășura o activitate corespunzătoare, cu respectarea art. 5,
art. 7 și art. 8 din Directiva 2004/38/CE.
In
ceea ce privește aplicarea directivei, s-a arătat că, în conformitate cu art.
33, expulzarea poate fi dispusă de statul membru gazdă, ca pedeapsă sau măsură
accesorie a unei pedepse privative de libertate.
Recurenta
a solicitat admiterea căii de atac și pe fond, restrângerea dreptului de
circulație al pârâtului, în Italia.
Analizând
decizia recurată, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte
constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru următoarele
considerente:
Curtea
de Apel Galați a reținut că dreptul cetățenilor la liberă circulație este un
drept garantat de Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor
omului și a libertăților fundamentale și că acest drept poate fi supus anumitor
limitări, dar că, în cauză, nu sunt motive temeinice pentru luarea acestei
măsuri.
Instanța
nu a considerat că măsura restrângerii dreptului la liberă circulație a
persoanelor care au fost returnate în baza unui acord de readmisie este, în
sine, contrară Constituției sau altor instrumente juridice referitoare la
dreptul la liberă circulație, ci doar că returnarea unei persoane în baza unui
astfel de acord nu este suficientă pentru justificarea măsurii solicitată de
reclamantă.
Deși,
potrivit art. 38 din Legea nr. 248/2005, returnarea cetățeanului român dintr-un
alt stat apare ca fiind o condiție suficientă pentru restrângerea dreptului la
libera circulație a respectivului cetățean, o asemenea interpretare și aplicare
a normei interne ar contraveni Directivei 2004/38/CE, care prevede că o
asemenea măsură se poate lua numai pentru motive de ordine publică, de
securitate publică sau de sănătate publică [art. 27 alin. (1)].
Or,
în speță, chiar dacă instanța nu poate cenzura măsura returnării pârâtului, luată
în baza unei decizii a Prefecturii din Provincia Udine, nu poate nici să
restrângă dreptul acestuia la liberă circulație pe viitor, câtă vreme
reclamantul nu a dovedit prin ce ar amenința conduita părții una dintre
valorile mai sus menționate.
Dobândind
statutul de țară membră a Uniunii Europene, România este obligată să respecte
prevederile dreptului comunitar, aplicabil ca ordine juridică integrată în
ordinea de drept a statelor membre ale Uniunii Europene.
Dreptul
la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii
Uniunii și membrii familiilor lor este reglementat prin Tratatul de instituire
a comunităților europene, precum și prin Directiva 2004/38 a Parlamentului
European și a Consiliului.
Din
perspectiva art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale, alin. (2) din acest articol
vizează dreptul oricărei persoane de a părăsi orice țară, inclusiv pe a sa,
acest drept putând cunoaște anumite limitări în cazurile și condițiile
prevăzute de paragrafele 3 și 4, și anume limitările să fie prevăzute de lege,
să urmărească un scop legitim, să fie necesare într-o societate democratică,
necesitate verificată prin prisma raportului de proporționalitate între scopul
urmărit prin aplicarea limitării dreptului și mijloacele folosite pentru
realizarea lui.
In
plus, pe lângă cerința ca măsura dispusă să aibă o bază legală în dreptul
intern, trebuie să se examineze și calitățile legii în cauză, și anume să fie
accesibilă justițiabilului și previzibilă în privința efectelor sale.
Cele
două condiții sunt îndeplinite, legea fiind publicată în Monitorul Oficial și
prezentând suficiente garanții împotriva eventualelor abuzuri ce s-ar putea
produce (este prevăzută posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva
hotărârii prin care se aplică această măsură și sunt indicate categoriile de
persoane cărora li se aplică măsura respectivă).
Cu
toate acestea, nu se respectă criteriul justificării măsurii, raportat la
interesul public într-o societate democratică. In speță, măsura restrângerii
dreptului la liberă circulație al pârâtului pe o perioadă de cel mult trei ani
este disproporționată față de scopul urmărit prin adoptarea ei, cu consecința
încălcării dispozițiilor art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție.
Cum
reclamantul nu a făcut dovada că pârâtul I.L. s-ar afla într-una din acele
situații ce ar impune restricționarea dreptului la liberă circulație în spațiul
Uniunii Europene, se va reține că instanțele de fond și apel au făcut o corectă
aplicare a principiilor de interpretare stabilite în jurisprudența Curții
Europene de Justiție.
Instanțele
au apreciat corect că nu s-a făcut dovada că intimatul reprezintă o amenințare
reală și suficient de gravă la adresa ordinii publice.
In
concluzie, întrucât reclamantul nu a fost în măsură să demonstreze necesitatea
și proporționalitatea măsurii solicitate față de scopul urmărit, recursul
declarat de acesta este nefondat și, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C.
proc. civ., Înalta Curte îl va respinge.
PENTRU
ACESTE MOTIVE
ÎN
NUMELE LEGII
D
E C I D E
Respinge
recursul declarat de reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și
Administrarea Bazelor de Date împotriva deciziei nr. 300 din 03 noiembrie 2009
a Curții de Apel Galați, secția civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 14 mai 2010.