ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4867/2010

Asupra cauzei civile de față, constată

următoarele:

Prin sentința nr. 1520 din 21 octombrie 2009,

Tribunalul Galați, secția civilă,

a

respins acțiunea formulată de reclamantul Inspectoratul Național pentru

Evidența Persoanelor din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, în

baza Legii nr. 248/2005, în contradictoriu cu pârâtul S.N., având ca obiect

restrângerea exercitării dreptului acestuia la liberă circulație în Italia pe o

perioadă de cel mult 3 ani.

In motivarea soluției, tribunalul a

reținut că prin norma comunitară din 29 aprilie 2004 a Consiliului și Parlamentului

European se consacră dreptul la liberă circulație a cetățenilor Uniunii

Europene, iar prin art. 27 alin. (2) din Directiva nr. 2004/38/CE se prevede că

restrângerea liberei circulații a persoanei se poate face doar pentru motive de

ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică, or asemenea motive nu

pot rezulta în mod suficient din faptul însuși al expulzării, pentru că ar

însemna ca principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai

intereseze și astfel să fie ignorată exigența normei comunitare, care se bucură

de supremație în raport de reglementarea internă.

Cetățeanului român nu i se poate

interzice ieșirea de pe teritoriul țării cu referire la art. 38 lit. a) din

Legea nr. 248/2005, normă ce și-a găsit aplicabilitatea atâta vreme cât România

nu aderase la Uniunea Europeană și cât timp nu venea în conflict cu norme de

drept comunitar, cărora trebuie să li se asigure preeminență.

Tribunalului ca instanță, deci autoritate

a statului, îi revine obligația de transpunere în legislația internă a normei

comunitare. Aplicând dreptul comunitar, rezultanta este protejarea drepturilor

conferite de acesta persoanelor, pentru că altfel ar însemna că prin măsurile

dispuse înainte de transpunerea normelor comunitare să nu mai poată fi realizat

obiectivul propus de acestea, ceea ce ar contraveni jurisprudentei Curții de

Justiție a Comunităților Europene, potrivit căreia „ jurisdicțiile naționale

sunt obligate să se abțină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar

risca serios, după epuizarea termenului de transpune, realizarea obiectivului

propus de respectiva directivă".

Împotriva sentinței a declarat apel

reclamantul.

Prin decizia nr. 10/A din 08 ianuarie

2010, Curtea de Apel Galați, secția civilă,

a respins apelul ca nefondat, apreciind că în mod corect prima instanță

a respins acțiunea dedusă judecății, deoarece nu se justifică restrângerea

exercitării dreptului pârâtului la liberă circulație în contextul ordinii

juridice comunitare de la momentul aplicării acestei măsuri, reprezentată de

Directiva Parlamentului și Consiliului Europei 2004/38.

Directiva prevede în mod limitativ doar

trei situații în care se poate restrânge dreptul la liberă circulație,

respectiv pentru motive ce țin de ordinea publică, siguranța publică sau

sănătatea publică, iar în cauză nu s-a făcut dovada că pârâtul s-ar afla

într-una din aceste situații. Nimic din faptele prezentate de reclamant nu pare

să indice că, în prezent sau în trecut, conduita pârâtului ar fi de natură să

provoace temerea că acesta ar putea prezenta un pericol real pentru interesele

fundamentale ale societății, impunând adoptarea de către România a unei măsuri

de limitare a dreptului său de liberă circulație.

Decizia curții de apel a fost atacată cu

recurs de către succesoarea în drepturi a reclamantului,

prevăzută de art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 1367/2009,

respectiv Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date

din cadrul Ministerului Administrației și Internelor.

In motivarea cererii, recurenta a arătat

că pârâtul a fost îndepărtat de pe teritoriul Italiei la data de 07 august

2009, conform Decretului Oficiului de Supraveghere din Palermo, document din

conținutul căruia reiese că, pe timpul șederii pe teritoriul Italiei, pârâtul a

avut un comportament antisocial, motiv pentru care îndepărtarea acestuia a fost

necesară în vederea menținerii ordinii și siguranței publice.

Astfel, în documentul de referință se

precizează că pârâtul „a avut un comportament ce constituie o amenințare

concretă, efectivă și gravă la adresa demnității umane, a drepturilor

fundamentale ale persoanei și a integrității publice, făcând ca permanența sa

pe teritoriul Italiei să fie incompatibilă cu conviețuirea civilizată și în

siguranță", fiind considerat un pericol public.

Măsura restrictivă solicitată prin

acțiune se justifică din perspectiva încălcării atât a ordinii publice a

Statului Italian, prin nerespectarea interdicției anterioare de a pătrunde pe

teritoriul Italiei și a obligației de încadrare în muncă prin respectarea

formelor legale, pârâtul perseverând în atitudinea sa nelegală, cât și a

ordinii de drept a Statului Român, prin ignorarea dispozițiilor interne și

internaționale ratificate de România vizând obligațiile cetățenilor români

aflați în străinătate și măsurile de combatere a migrației ilegale.

In conformitate cu art. 5 din Legea nr.

248/2005, modificată și completată, pe perioada șederii în străinătate,

cetățenii români au obligația să respecte legislația României și să nu

desfășoare activități de natură să compromită imaginea României ori să

contravină obligațiilor asumate de România prin documente internaționale, cât

și legislația statului în care se află.

In raport de prevederile legale

menționate, trebuia reținut gradul scăzut de integrare a pârâtului în

perimetrul statului italian, având în vedere că acesta a avut o activitate

infracțională prin care a adus atingere ordinii și siguranței publice. Astfel,

conduita pârâtului reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient de

serioasă la adresa interesului fundamental al societății statului italian.

Conform Decretului emis de autoritățile

italiene, împotriva pârâtului s-a dispus interzicerea de a se întoarce pe

teritoriul Italiei pentru o perioadă de la 5 la 10 ani, sub sancțiunea

executării pedepsei privative de libertate.

In aceste condiții, trebuia să se

dispună, în baza Legii nr. 248/2005, restrângerea exercitării dreptului

pârâtului la liberă circulație în Italia pe o perioadă de până la 3 ani, măsură

care nu încalcă dispozițiile dreptului comunitar privind libera circulație a

cetățenilor Uniunii Europene, reprezentate de Directiva 2004/38/CE, deoarece

nerespectarea condițiilor de ședere într-un stat membru al Uniunii constituie o

atingere adusă ordinii publice din acel stat.

Examinând decizia atacată prin prisma

criticilor formulate, care fac posibilă încadrarea recursului în dispozitiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte retine următoarele:

Instanța de apel a reținut că dreptul

cetățenilor la liberă circulație este un drept garantat de dreptul comunitar,

aplicabil și în România de la data de 1 ianuarie 2007, când aceasta a devenit

tară membră a Uniunii Europene. Totodată, a reținut că acest drept poate fi

supus anumitor limitări, dar că, în cauză, nu sunt motive temeinice pentru

luarea acestei măsuri.

Instanța nu a reținut că măsura

restrângerii dreptului la liberă circulație a persoanelor care au fost

returnate în baza unui ordin de expulzare dintr-un stat membru al Uniunii

Europene este, în sine, contrară normelor dreptului comunitar referitoare la

dreptul la liberă circulație, ci doar că returnarea unei persoane în baza unui

astfel de ordin nu este suficientă pentru justificarea măsurii solicitate de

reclamantă.

Într-adevăr, simpla returnare a pârâtului

din Italia în baza unui ordin de expulzare nu poate să constituie un temei

suficient pentru restrângerea pe viitor a dreptului acestuia la libera

circulație în statul din care a fost returnat.

Deși potrivit art. 38 lit. a) din Legea

nr. 248/2005, returnarea cetățeanului român dintr-un alt stat apare ca fiind o

condiție suficientă pentru restrângerea dreptului la liberă circulație a

respectivului cetățean, o asemenea interpretare și aplicare a normei interne ar

contraveni Directivei 2004/38/CE, care prevede că o astfel de măsură se poate

lua numai pentru motive de ordine publică, de securitate publică sau de

sănătate publică.

In speță, chiar dacă instanța nu poate

cenzura măsura returnării pârâtului din Italia, nu poate nici să restrângă

dreptul pârâtului la liberă circulație pe viitor, câtă vreme reclamanta nu a

dovedit prin ce ar amenința conduita acestuia una din valorile mai

susmenționate.

Reclamanta a invocat că în ordinul de

expulzare emis de autoritățile italiene s-a reținut că pârâtul a avut un

comportament ce constituie o amenințare concretă, efectivă și gravă la adresa

demnității umane, a drepturilor fundamentale ale persoanei și a integrității

publice, făcând ca permanența sa pe teritoriul Italiei să fie incompatibilă cu

conviețuirea civilizată și în siguranță. Ca fapte reprobabile săvârșite de

pârât pe teritoriul statului italian, reclamanta a indicat nerespectarea de

către acesta a unei interdicții anterioare de a pătrunde pe teritoriul Italiei

și a obligației de încadrare în muncă prin respectarea formelor legale.

Or, nu se poate susține că simpla

nerespectare a condițiilor prevăzute de legea statului de unde s-a dispus

returnarea, referitoare la intrarea și șederea pe teritoriul său a unui

cetățean al unui alt stat membru al Uniunii, ar reprezenta, prin ea însăși, o

faptă contrară ordinii publice din acel stat, cu atât mai mult cu cât Directiva

2004/38/CE prevede că nici condamnările penale anterioare nu ar putea justifica

în sine restrângerea libertății de circulație.

Dobândind statutul de țară membră a

Uniunii Europene, România este obligată să respecte prevederile dreptului

comunitar, aplicabil ca ordine juridică integrată în ordinea de drept a

statelor membre ale Uniunii Europene.

Or, dreptul la liberă circulație și

ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii

familiilor lor este reglementat prin Tratatul de instituire a comunităților

europene, precum și prin Directiva 2004/38 a Parlamentului European și a Consiliului.

Într-adevăr, Directiva europeană creează

în sarcina statelor membre obligația implementării în legea internă a

prevederilor sale.

Cum însă pentru motivele expuse anterior,

Legea nr. 248/2005 nu întrunește exigențele impuse de Directivă referitoare la

condițiile limitării dreptului la liberă circulație, lăsând a se înțelege că

simpla returnare a unui cetățean român dintr-un alt stat este suficientă pentru

ca instanța să poată lua față de el măsura restrângerii dreptului la liberă

circulație pe viitor, în mod corect instanța de apel a dat efect direct normei

comunitare - care reprezintă un izvor de drept secundar - dat fiind că litigiul

se poartă între stat și un particular.

Simpla nerespectare a condițiilor

prevăzute de legea statului italian referitoare la dreptul de intrare și ședere

pe teritoriul său a unui cetățean al unui alt stat membru al Uniunii Europene

nu poate fi încadrată în categoria faptelor de natură a aduce atingere ordinii

publice, siguranței publice sau sănătății publice, pentru a se putea admite

acțiunea cu care reclamanta a învestit instanța.

Față de art. 27 alin. (2) din Directiva

2004/38/CE, care prevede că măsura trebuie să respecte principiul

proporționalității și să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză, prin

restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație al pârâtului doar pe

motiv de intrare și ședere ilegală în Italia nu ar fi respectat principiul

proporționalității.

De asemenea, măsura restrângerii

dreptului la liberă circulație a pârâtului nu se justifică nici din perspectiva

art. 2 paragrafele 2-4 din Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece restrângerile la

libera circulație recunoscute de acest text trebuie nu doar să fie prevăzute de

lege și să urmărească un scop legitim, ci și să fie necesare într-o societate

democratică. Or, solicitarea reclamantei de a se restrânge libertatea de

circulație a pârâtului pe o perioadă de cel mult 3 ani pe teritoriul statului

de unde a fost returnat nu poate fi socotită ca o măsură necesară într-o

societate democratică, deoarece nu respectă principiul proporționalității între

scopul urmărit prin aplicarea ei și mijloacele folosite pentru a-l atinge,

atâta timp cât nu s-a făcut dovada că prezența pârâtului pe teritoriul Italiei

ar constitui un pericol pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea

ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei

ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora.

Față de considerentele prezentate,

urmează a se reține că soluția pronunțată de instanța de apel a fost dată cu

aplicarea corectă a legii.

Așa fiind, cazul de modificare prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu își găsește aplicabilitatea în speță,

astfel că recursul reclamantei va fi respins ca nefondat, conform art. 312

alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de

Date din cadrul Ministerului Administrației și Internelor împotriva deciziei

civile nr. 10 A din 08 ianuarie 2010 a Curții de Apel Galați, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 01 octombrie

2010.