ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3748/2010

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Galați la data de 16 iulie 2009, reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor din Ministerul Administrației și Internelor a chemat în judecată pe C.M.C., solicitând, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună restrângerea exercitării dreptului pârâtului la liberă circulație în Italia. Tribunalul Galați, secția civilă, prin sentința nr. 1231 din 14 august 2009 a respins acțiunea formulată de reclamant ca fiind nefondată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că având în vedere reglementările cuprinse la art.14 (7A), art. 18 (8A), art. 61 (731) și urmat.

din Tratatul de la Roma, art. 45 din Cartea Uniunii Europene, dispozițiile art. 39 - 42 privind libera circulație a persoanelor din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, precum și faptul că în decembrie 2000, România a acceptat în întregime acquis-ul comunitar și că instanța națională are obligația să aplice dreptul comunitar și să-i asigure efectul direct deplin, înlăturând chiar din oficiu orice normă contrară internă, solicitarea de a se restrânge exercitarea dreptului pârâtului la liberă circulație în statele Uniunii Europene este nefondată. S-a avut totodată în vedere și faptul că spre deosebire de reglementarea internă cuprinsă la art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE stabilește expres și limitativ doar trei cazuri în care autoritățile statelor membre ar putea restrânge libertatea de circulație a cetățenilor Uniunii, respectiv afectarea ordinii publice, siguranței publice sau sănătății publice.

În consecință, norma comunitară este mai favorabilă, cea internă fiind parțial neconcordantă, în condițiile în care permite îngrădirea dreptului fundamental analizat și în alte cazuri decât cele menționate, urmând ca aceasta să fie aplicată cu prioritate. Soluția instanței de fond a fost menținută de Curtea de Apel Galați, secția civilă, prin decizia nr. 299A din 29 octombrie 2009, prin care s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva hotărârii tribunalului, în acțiunea civilă având ca obiect interdicție în baza Legii nr. 248/2005. S-a reținut, în esență, de către instanța de apel, că restrângerea unui atare drept fundamental la libera circulație poate fi luată doar pentru motive de ordine publică, siguranță națională sau sănătate publică, în condițiile prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/30/C.E., așa cum corect s-a reținut prin hotărârea atacată.

În plus, luarea unei astfel de măsuri excepționale impune respectarea principiului proporționalității întemeiat exclusiv pe conduita celui în cauză, iar în speță, prin restrângerea dreptului la liberă circulație al pârâtului s-ar ajunge la o dublă sancționare. Î mpotriva acestei ultime decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul, care a susținut că în conformitate cu prevederile obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007 coroborate cu cele ale art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor are obligația de a înainta către instanța competentă, dosarul cetățenilor români expulzați din Italia. S-a apreciat ca fiind oportună restrângerea exercitării dreptului pârâtului la liberă circulație pe teritoriul Italiei, având în vedere circumstanțele faptei acestuia, care aduc atingere gravă intereselor României și relațiilor bilaterale cu Italia.

Conform Decretului emis de autoritățile italiene, împotriva pârâtului s-a dispus măsura interzicerii de a se întoarce pe teritoriul Italiei pentru o perioadă de la 5 la 10 ani, sub sancțiunea executării pedepsei privative de libertate. Având în vedere exigențele legislației Uniunii Europene, România trebuie să probeze capacitatea de a stopa migrația ilegală, iar prezența, fără respectarea condițiilor legale de intrare și ședere a pârâtului pe teritoriul unor state membre ale uniunii ar dovedi exact contrariul, cu repercursiuni negative asupra tratamentului aplicat cetățenilor români ce locuiesc cu forme legale. Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor de mai jos.

Măsura restrângerii libertății de circulație, prin aplicarea dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, pentru singurul motiv al returnării intimatului-pârât, pe baza unui acord de readmisie, ignoră normele de drept internațional. Aceasta, în condițiile în care, norma internă impune drept unică condiție de restrângere a dreptului la libera circulație, ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie, în timp ce normele comunitare permit limitarea acestei libertăți în condiții mult mai restrictive, legate de pericolul pe care persoana l-ar prezenta pentru ordinea, siguranța sau sănătatea publică a statului din care a fost returnat.

Or, astfel de motive care să impună restrângerea libertății de circulație nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuși al expulzării determinat de șederea ilegală, pentru că ar însemna ca principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai intereseze și astfel, să fie ignorată exigența normei internaționale.

La această interpretare obligă dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora „dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile". In consecință, pentru a se permite persoanei - cetățean român să iasă de pe teritoriul țării și să circule în statele membre ale Uniunii Europene, nu mai trebuie avută în vedere neîndeplinirea condițiilor de ședere în spațiul Uniunii (care după data aderării României oricum nu mai subzistă în aceiași termeni). Pe de o parte, nerespectarea culpabilă a cerințelor de ședere pe teritoriul unui stat a fost sancționată și s-a consumat prin adoptarea măsurii interzicerii pârâtului de a se întoarce în statul respectiv.

Pe de altă parte, potrivit dreptului internațional, libertatea de circulație poate fi îngrădită doar atunci când este vorba de măsuri necesare într-un stat democratic, cu respectarea principiului proporționalității în adoptarea măsurii și a exigențelor impuse de normele comunitare, situație neregăsită în speță. Cum interpretarea și aplicarea dreptului național nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei, datorită condițiilor restrictive impuse (art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005), rezultă că instanța - ca autoritate a statului căruia îi revine obligația de transpunere în legislația internă a normei comunitare - trebuie să aplice dreptul comunitar, protejând astfel, drepturile conferite de acesta persoanelor.

Altminteri, ar însemna ca, prin măsurile dispuse înainte de transpunerea normelor comunitare să nu mai poată fi realizat obiectivul propus de acestea, ceea ce ar contraveni jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene, potrivit căreia „jurisdicțiile naționale sunt obligate să se abțină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar risca serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului propus de respectiva directivă". Or, potrivit dreptului comunitar [art. 4 alin. (1) din Directivă], toți cetățenii Uniunii au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa într-un alt stat membru, fără a li se putea impune vize de ieșire și nici alte formalități echivalente.

Așa fiind, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamant urmează a se respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor (în prezent Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date) împotriva deciziei nr. 299A din 29 octombrie 2009 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 iunie 2010.