ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3572/2010

Deliberând, în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra recursului de față,

Prin sentința civilă nr. 1342 din 21

septembrie 2009 Tribunalul Galați, secția civilă, a respins acțiunea având ca

obiect restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în Italia pentru

o perioadă de 3 ani pârâtului M.M., formulată de reclamantul Inspectoratul

Național pentru Evidența Persoanelor cu motivarea că, potrivit normei

comunitare restrângerea liberei circulații a persoanei se poate face doar

pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică, motive

ce nu au rezultat din faptul însuși al expulzării.

Restrângerea exercitării dreptului

la liberă circulație trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27 din

Directiva 2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate

în acord cu legislația comunitară.

Față de art. 27 alin. (2) din

Directivă, care prevede că măsura trebuie să se bazeze exclusiv pe conduita

celui în cauză, prin restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație a

pârâtului doar pentru motivul șederii ilegale în Italia, nu respectă principiul

proporționalității cu scopul legitim urmărit.

Curtea de Apel Galați, secția civilă,

prin decizia civilă nr. 304A din 5 noiembrie 2009 a respins ca nefondat

recursul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 1342 din 21

septembrie 2009 a Tribunalului Galați, secția civilă, reținând asemănător

primei instanțe că pârâtul nu a săvârșit vreo faptă penală care să aducă

atingere ordinii publice, siguranței publice sau sănătății publice a statului

de unde a fost returnat, așa încât dispozițiile art. 27 din Directivă au fost

corect aplicate de prima instanță.

Împotriva acestei decizii in termen

legal a declarat și motivat recurs apelantul-reclamant Inspectoratul național

pentru Evidența Persoanelor din Ministerul Administrației și Internelor.

Prin motivele de recurs formulate se

critica decizia pronunțată de instanța de apel în temeiul art. 304 alin. (1)

pct. 9 C. proc. civ., în susținerea căruia se aduc mai multe argumente și

anume:

În mod greșit instanța de apel a

apreciat ca neîntemeiată cererea formulată întrucât aplicarea măsurii

restrângerii exercițiului dreptului la liberă circulație în străinătate al unui

cetățean român, reglementată de art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, este

condiționată de returnarea acelui cetățean dintr-un alt stat în baza unui Acord

de readmisie încheiat de România cu acest stat, dacă acel cetățean a încălcat

legislația statului de unde a fost returnat. Or, returnarea pârâtului pentru

ședere ilegală dovedește încălcarea de aceasta a legislației statului italian,

nefiind necesară efectuarea și a altor dovezi în acest sens.

Se arată că măsura restrângerii

exercitării dreptului la libera circulație în străinătate a persoanelor care au

fost returnate dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România

și acel stat nu încalcă prevederile Constituției sau alte instrumente juridice

internaționale referitoare la dreptul la libera circulație. În plus, măsura

returnării dispusă de autoritățile italiene este de natură să facă dovada că

pârâtul nu a respectat condițiile de ședere în spațiul Uniunii Europene. Fiind

în culpă pentru nerespectarea condițiilor de călătorie în străinătate, pârâtul

trebuie să



suporte consecințele

faptelor sale, având în vedere că prin conduita sa a adus atingere imaginii și

intereselor României în raporturile cu statele Uniunii Europene.

Se solicită admiterea recursului,

schimbarea în tot a deciziei recurate și admiterea cererii de restrângere a

dreptului la liberă circulație a intimatului în Italia pe o perioadă de maxim 3

ani.

Analizând decizia recurată în

limitele criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că

recursul nu este fondat urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Astfel, potrivit legii interne, singura

condiție de restrângere a dreptului la libera circulație este ca persoana în

cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza acordului de readmisie

încheiat de România cu respectivul stat.

Această reglementare restrictivă vine

însă în conflict cu prevederile Directivei 2004/38/CE, care permit limitarea

dreptului fundamental la libera circulație doar în situații excepționale

privind motive de ordine publică sau de sănătate publică [art. 27 alin. (1) din

Directivă].

Pentru ca aceste motive de ordine publică

sau de siguranță publică să justifice măsurile de îngrădire a dreptului la

libera circulație este necesar, totodată, să fie respectat principiul

proporționalității iar conduita persoanei în cauză să constituie o amenințare

reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al

societății [art. 27 alin. (2) din Directivă].

Or, astfel de motive nu pot rezulta în

mod suficient din faptul însuși al expulzării, pentru că ar însemna că

principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai intereseze și

astfel să fie ignorată exigența normei comunitare.

Astfel, la data la care instanța trebuie

să aprecieze asupra măsurii îngrădirii dreptului la libera circulație, normele

de drept comunitar sunt pe deplin aplicabile iar potrivit art. 148 alin. (2)

din Constituția României, „ca urmare a aderării, prevederile tratatelor

constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare

cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile

interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”.

Or, sub acest aspect, instanța de

judecată, ca autoritate a statului cu obligații decurgând din aderare, trebuia

să interpreteze și să aplice legea internă, în orice măsură posibilă, în lumina

textului și finalității directivei, în principiu fără aplicabilitate directă în

dreptul intern, pentru a se atinge rezultatul avut în vedere de acesta,

autoritățile statului trebuind să se conformeze prevederilor art. 189 alin. (3)

din Tratatul de instituire a Comunității Europene.

Cum interpretarea și aplicarea dreptului

național nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei datorită

condițiilor restrictive impuse de legea internă [art. 39 lit. a) din Legea nr.

248/2005], rezultă că instanța trebuia să aplice dreptul comunitar, protejând

astfel drepturile conferite de acesta persoanelor.

Nici împrejurarea că Directiva nu a fost

transpusă în totalitate în dreptul intern, nu poate conduce la o altă

interpretare întrucât acest fapt ar contraveni jurisprudenței Curții de

Justiție a Comunităților Europene, potrivit căreia „jurisdicțiile naționale

sunt obligate să se abțină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar

risca serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului

urmărit de respectiva directivă” (în acest sens, hotărârea din 4 iulie 2006 a Marii Camere).

Așadar, constatând incidența normelor

comunitare și faptul că acestora, venind în conflict cu legea internă, trebuie

să li se recunoască preeminența, instanțele de fond au procedat corect

respingând solicitarea de restrângere a exercițiului dreptului la libera

circulație, în temeiul art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005.

Pentru considerentele arătate, recursul

formulat a fost apreciat ca nefondat și va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamantul Ministerul Administrației și Internelor - Direcția pentru

Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date împotriva deciziei nr.

304/A din 5 noiembrie 2009 a Curții de Apel Galați, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8

iunie 2010.