ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3572/2010

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, Prin sentința civilă nr. 1342 din 21 septembrie 2009 Tribunalul Galați, secția civilă, a respins acțiunea având ca obiect restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în Italia pentru o perioadă de 3 ani pârâtului M.M., formulată de reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor cu motivarea că, potrivit normei comunitare restrângerea liberei circulații a persoanei se poate face doar pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică, motive ce nu au rezultat din faptul însuși al expulzării. Restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislația comunitară.

Față de art. 27 alin. (2) din Directivă, care prevede că măsura trebuie să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză, prin restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație a pârâtului doar pentru motivul șederii ilegale în Italia, nu respectă principiul proporționalității cu scopul legitim urmărit. Curtea de Apel Galați, secția civilă, prin decizia civilă nr. 304A din 5 noiembrie 2009 a respins ca nefondat recursul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 1342 din 21 septembrie 2009 a Tribunalului Galați, secția civilă, reținând asemănător primei instanțe că pârâtul nu a săvârșit vreo faptă penală care să aducă atingere ordinii publice, siguranței publice sau sănătății publice a statului de unde a fost returnat, așa încât dispozițiile art. 27 din Directivă au fost corect aplicate de prima instanță.

Împotriva acestei decizii in termen legal a declarat și motivat recurs apelantul-reclamant Inspectoratul național pentru Evidența Persoanelor din Ministerul Administrației și Internelor. Prin motivele de recurs formulate se critica decizia pronunțată de instanța de apel în temeiul art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., în susținerea căruia se aduc mai multe argumente și anume: În mod greșit instanța de apel a apreciat ca neîntemeiată cererea formulată întrucât aplicarea măsurii restrângerii exercițiului dreptului la liberă circulație în străinătate al unui cetățean român, reglementată de art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, este condiționată de returnarea acelui cetățean dintr-un alt stat în baza unui Acord de readmisie încheiat de România cu acest stat, dacă acel cetățean a încălcat legislația statului de unde a fost returnat.

Or, returnarea pârâtului pentru ședere ilegală dovedește încălcarea de aceasta a legislației statului italian, nefiind necesară efectuarea și a altor dovezi în acest sens. Se arată că măsura restrângerii exercitării dreptului la libera circulație în străinătate a persoanelor care au fost returnate dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat nu încalcă prevederile Constituției sau alte instrumente juridice internaționale referitoare la dreptul la libera circulație. În plus, măsura returnării dispusă de autoritățile italiene este de natură să facă dovada că pârâtul nu a respectat condițiile de ședere în spațiul Uniunii Europene. Fiind în culpă pentru nerespectarea condițiilor de călătorie în străinătate, pârâtul trebuie să  suporte consecințele faptelor sale, având în vedere că prin conduita sa a adus atingere imaginii și intereselor României în raporturile cu statele Uniunii Europene.

Se solicită admiterea recursului, schimbarea în tot a deciziei recurate și admiterea cererii de restrângere a dreptului la liberă circulație a intimatului în Italia pe o perioadă de maxim 3 ani. Analizând decizia recurată în limitele criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat urmând a fi respins, pentru următoarele considerente: Astfel, potrivit legii interne, singura condiție de restrângere a dreptului la libera circulație este ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu respectivul stat. Această reglementare restrictivă vine însă în conflict cu prevederile Directivei 2004/38/CE, care permit limitarea dreptului fundamental la libera circulație doar în situații excepționale privind motive de ordine publică sau de sănătate publică [art. 27 alin. (1) din Directivă].

Pentru ca aceste motive de ordine publică sau de siguranță publică să justifice măsurile de îngrădire a dreptului la libera circulație este necesar, totodată, să fie respectat principiul proporționalității iar conduita persoanei în cauză să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății [art. 27 alin. (2) din Directivă]. Or, astfel de motive nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuși al expulzării, pentru că ar însemna că principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai intereseze și astfel să fie ignorată exigența normei comunitare.

Astfel, la data la care instanța trebuie să aprecieze asupra măsurii îngrădirii dreptului la libera circulație, normele de drept comunitar sunt pe deplin aplicabile iar potrivit art. 148 alin. (2) din Constituția României, „ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”. Or, sub acest aspect, instanța de judecată, ca autoritate a statului cu obligații decurgând din aderare, trebuia să interpreteze și să aplice legea internă, în orice măsură posibilă, în lumina textului și finalității directivei, în principiu fără aplicabilitate directă în dreptul intern, pentru a se atinge rezultatul avut în vedere de acesta, autoritățile statului trebuind să se conformeze prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de instituire a Comunității Europene.

Cum interpretarea și aplicarea dreptului național nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei datorită condițiilor restrictive impuse de legea internă [art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005], rezultă că instanța trebuia să aplice dreptul comunitar, protejând astfel drepturile conferite de acesta persoanelor. Nici împrejurarea că Directiva nu a fost transpusă în totalitate în dreptul intern, nu poate conduce la o altă interpretare întrucât acest fapt ar contraveni jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene, potrivit căreia „jurisdicțiile naționale sunt obligate să se abțină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar risca serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului urmărit de respectiva directivă” (în acest sens, hotărârea din 4 iulie 2006 a Marii Camere).

Așadar, constatând incidența normelor comunitare și faptul că acestora, venind în conflict cu legea internă, trebuie să li se recunoască preeminența, instanțele de fond au procedat corect respingând solicitarea de restrângere a exercițiului dreptului la libera circulație, în temeiul art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005. Pentru considerentele arătate, recursul formulat a fost apreciat ca nefondat și va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Administrației și Internelor - Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date împotriva deciziei nr. 304/A din 5 noiembrie 2009 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iunie 2010.