ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6702/2010

Asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin cererea înregistrată la sub nr. 4850/121/2009, reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor din Ministerul Internelor și Reformei Administrative a solicitat instanței, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în Italia a pârâtului S.I.F. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în baza obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007 coroborat cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, modificată, pârâtul S.I.F. a fost expulzat din Italia, la data de 30 iunie 2009, în baza Decretului Prefectului de Roma, datorită comportamentului de care a dat dovadă pe perioada șederii în Italia.

Prin sentința civilă nr. 1507 din 21 octombrie 2009, Tribunalul Galați a respins, ca nefondată, acțiunea declarată de reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor din Ministerul Internelor și Reformei Administrative București, cu motivarea că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, care prevede că se poate interzice dreptul la liberă circulație a cetățenilor români în străinătate dacă prin activitatea pe care o desfășoară sau ar urma să o desfășoare, cetățeanul român ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relațiilor bilaterale dintre România și statul respectiv, și că nu s-a făcut dovada că pârâtul a desfășurat o astfel de activitate sau ar urma să desfășoare o activitate prin care să aducă atingere gravă intereselor României sau relațiilor bilaterale dintre România și Italia.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor din Ministerul Internelor și Reformei Administrative București care a reținut încălcarea prevederilor art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 și faptul că instanța de fond nu a luat în considerare Decretul Prefecturii Provinciei Roma din data de 19 mai 2008 din care a rezultat că pârâtul a avut un comportament antisocial. S-a mai invocat art. 1 pct. 1 din Acordul dintre România și Republica Italiană privind readmisia persoanelor aflate în situație ilegală.

Prin decizia nr. 51/ A din 12 februarie 2010, Curtea de Apel Galați, secția civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant, reținând, în esență, că art. 38 din Legea nr. 248/2005 prevede posibilitatea restrângerii dreptului la liberă circulație în străinătate pe o perioadă de cel mult 3 ani, în cazul persoanelor returnate dintr-o țară în baza unui acord de readmisie, însă odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, legea internă trebuie interpretată prin raportare la dreptul comunitar care are prioritate, potrivit art. 148 alin. (2) și alin. (4) din Constituție; că, spre deosebire de norma internă, Legea nr. 248/2005, care prevede că, pentru restrângerea dreptului cetățeanului român la liberă circulație în străinătate, este suficient ca acesta să fi fost returnat dintr-un stat, în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat, independent de motivul pentru care a fost returnat, norma comunitară, art. 27 din Directiva 2004/38/CE, stabilește expres și limitativ, doar trei cazuri în care autoritățile statelor membre pot lua o astfel de măsură restrictivă, respectiv afectarea ordinii publice, siguranței publice sau sănătății publice, și că, în speță, condițiile mai sus enunțate nu sunt incidente, întrucât simplu fapt că pârâtul s-a aflat pe teritoriul statului italian și nu se afla în derularea unui contract de muncă,

nu duce la concluzia că aceasta ar constitui o amenințare la siguranța publică a statului respectiv. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul, criticând-o ca fiind nelegală și fără a invoca vreun motiv de casare sau modificare, a arătat că, față de prevederile obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007, coroborate cu art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, are obligația să înainteze instanței competente dosarul de îndepărtare a cetățenilor români expulzați din Italia, iar autoritățile judecătorești urmează să pronunțe o decizie vizând interzicerea deplasării cetățenilor expulzați din Italia pe o perioadă determinată. Din Decretul Prefectului de Roma, prin care pârâtul a fost îndepărtat de pe teritoriul Italiei, rezultă că acesta a avut un comportament antisocial, motiv pentru care îndepărtarea acestuia a fost necesară în vederea menținerii ordinii și siguranței publice.

S-a mai arătat, că art. 27 din Directiva 2004/38/CE prevede că restricționarea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie poate fi dispusă pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică și că autoritățile italiene au dispus măsura interzicerii pârâtului de a se întoarce pe teritoriul Italiei pentru o perioadă de la 5 la 10 ani, sub sancțiunea executării pedepsei privative de libertate, iar, conform art. 1 pct. 1 din acordul de readmisie dintre România și Republica Italia, ratificat prin Legea nr. 173/1977, fiecare parte contractantă readmite pe teritoriul său, la cererea celeilalte părți, fără alte formalități, orice persoană care nu îndeplinește condițiile necesare pentru intrare sau nu mai întrunește cerințele pentru șederea pe teritoriul părții contractante solicitante.

Analizând recursul, în limita susținerilor recurentului care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că nu este întemeiat. Prin H.G. nr. 1347/2007 s-a stabilit pentru Direcția Generală de Pașapoarte sau, după caz, Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor obligația înaintării către instanță a dosarului de îndepărtare, demers care trebuie efectuat în directă corelare cu prevederile art. 38 lit. b din Legea nr. 248/2005, potrivit cărora restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pe o perioadă de cel mult 3 ani, cu privire la persoana a cărei prezență pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfășoară sau ar urma să o desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor României, sau, după caz, relațiilor bilaterale dintre România și acel stat.

Măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație se dispune de către instanță, în raport de prevederile acestui text, care trebuie interpretate prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate Această prioritate este stabilită de art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, potrivit căruia prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării.

Conform dispozițiilor art. 307 alin. (1) și (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligația de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest Tratat și convențiile încheiate înainte de data aderării ce au generat drepturi și obligații, iar, față de această prevedere, legislația comunitară este de imediată aplicare. De aceea, legea română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la liberă circulație pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului, din 29 aprilie 2004. Acest act normativ este cuprins în anexele Protocolului de aderare, care cuprinde condițiile admiterii în Uniunea Europeană și care a devenit parte a tratatelor europene.

Potrivit legislației europene în materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, însă, conform art. 27 din Directiva 2004/38/CE, restricționarea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie se dispune numai pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. În alin. (2), textul prevede că măsura trebuie să respecte principiul proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe conduita celui în cauză. Condamnările penale anterioare nu pot justifica, în sine, luarea unor asemenea măsuri. Și art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, așa cum sunt garantate de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Prin urmare, deși calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de circulație a cetățenilor săi, restrângerea nu se poate dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie. Restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislația comunitară. În cauză, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE. Prin Decretul emis de Prefectul de Roma se menționează faptul că pârâtul a fost expulzat de pe teritoriul Italiei doar pe motiv că ar putea comite infracțiuni și că prezența sa poate să constituie motiv de prejudiciu pentru siguranța publică.

Măsura restrângerii dreptului la liberă circulație doar pentru faptul că prezența intimatului-pârât pe teritoriul Italiei ar constitui o amenințare la adresa siguranței publice a acelui stat, nu ar respecta principiul proporționalității și nu s-ar baza pe comportamentul acestuia. Pentru considerentele expuse, recursul declarat de reclamant va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Administrației și Internelor, Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date împotriva deciziei civile nr. 51/ A din 12 februarie 2010 a Curții de Galați, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 decembrie 2010.