ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3080/2011

Asupra cauzei civile de

față;

Prin cererea înregistrată la sub nr. 657/91/2010,

pe rolul Tribunalului Vrancea, secția civilă, reclamanta Direcția pentru Evidența

Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date a solicitat instanței, ca prin hotărârea

ce se va pronunța, să se dispună restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație

în Italia a pârâtului Ș.I.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că, în baza obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007

coroborat cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul

liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, modificată, pârâtul Ș.I.

a fost expulzat din Italia, la data de 17 februarie 2010, în baza Decretului Prefectului

de Roma, datorită comportamentului de care a dat dovadă pe perioada șederii în Italia.

Prin sentința civilă

nr. 184 din 16 martie 2010, Tribunalul Vrancea, secția civilă, a respins ca nefondată,

acțiunea declarată de reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea

Bazelor de Date, cu motivarea că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de

art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, care prevede că se poate interzice dreptul

la liberă circulație a cetățenilor români în străinătate dacă prin activitatea pe

care o desfășoară sau ar urma să o desfășoare, cetățeanul român ar aduce atingere

gravă intereselor României sau, după caz, relațiilor bilaterale dintre România și

statul respectiv și că nu s-a făcut dovada că pârâtul a desfășurat o astfel de activitate

sau ar urma să desfășoare o activitate prin care să aducă atingere gravă intereselor

României sau relațiilor bilaterale dintre România și Italia.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat apel reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea

Bazelor de Date care a reținut încălcarea prevederilor art. 38 lit. b) din Legea

nr. 248/2005 și faptul că instanța de fond nu a luat în considerare Decretul Prefecturii

Provinciei Roma din data de 17 februarie 2010 din care a rezultat că pârâtul a avut

un comportament antisocial.

S-a mai invocat art. 1

pct. 1 din Acordul dintre România și Republica Italiană privind readmisia persoanelor

aflate în situație ilegală.

Prin decizia nr. 172/A

din 11 iunie 2010, Curtea de Apel Galați, secția civilă, a respins, ca nefondat,

apelul declarat de reclamantă, reținând, în esență, că art. 38 din Legea nr. 248/2005

prevede posibilitatea restrângerii dreptului la liberă circulație în străinătate

pe o perioadă de cel mult 3 ani, în cazul persoanelor returnate dintr-o țară în

baza unui acord de readmisie, însă odată cu aderarea României la Uniunea Europeană,

legea internă trebuie interpretată prin raportare la dreptul comunitar care are

prioritate, potrivit art. 148 alin. (2) și (4) din Constituție; că, spre deosebire

de norma internă, Legea nr. 248/2005, care prevede că, pentru restrângerea dreptului

cetățeanului român la liberă circulație în străinătate, este suficient ca acesta

să fi fost returnat dintr-un stat, în baza unui acord de readmisie încheiat între

România și acel stat, independent de motivul pentru care a fost returnat, norma

comunitară, art. 27 din Directiva 2004/38/CE, stabilește expres și limitativ, doar

trei cazuri în care autoritățile statelor membre pot lua o astfel de măsură restrictivă,

respectiv afectarea ordinii publice, siguranței publice sau sănătății publice și

că, în speță, condițiile mai sus enunțate nu sunt incidente, întrucât simplu fapt

că pârâtul s-a aflat pe teritoriul statului italian și nu se afla în derularea unui

contract de muncă, nu duce la concluzia că aceasta ar constitui o amenințare la

siguranța publică a statului respectiv.

Împotriva acestei decizii,

în termen legal, a declarat recurs reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor

și Administrarea Bazelor de Date, criticând-o ca fiind nelegală și fără a invoca

vreun motiv de casare sau modificare, a arătat că, față de prevederile obiectivului

nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007, coroborate cu art. 38 lit. b) din Legea

nr. 248/2005, are obligația să înainteze instanței competente dosarul de îndepărtare

a cetățenilor români expulzați din Italia, iar autoritățile judecătorești urmează

să pronunțe o decizie vizând interzicerea deplasării cetățenilor expulzați din Italia

pe o perioadă determinată.

Din Decretul Prefectului

de Roma, prin care pârâtul a fost îndepărtat de pe teritoriul Italiei, rezultă că

acesta a avut un comportament antisocial, motiv pentru care îndepărtarea acestuia

a fost necesară în vederea menținerii ordinii și siguranței publice.

S-a mai arătat, că

art. 27 din Directiva 2004/38/CE prevede că restricționarea libertății de circulație

și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie poate fi dispusă

pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică și că autoritățile

italiene au dispus măsura interzicerii pârâtului de a se întoarce pe teritoriul

Italiei pentru o perioadă de la 5 la 10 ani, sub sancțiunea executării pedepsei

privative de libertate, iar, conform art. 1 pct. 1 din acordul de readmisie dintre

România și Republica Italia, ratificat prin Legea nr. 173/1977, fiecare parte contractantă

readmite pe teritoriul său, la cererea celeilalte părți, fără alte formalități,

orice persoană care nu îndeplinește condițiile necesare pentru intrare sau nu mai

întrunește cerințele pentru șederea pe teritoriul părții contractante solicitante.

Analizând recursul, în

limita susținerilor recurentului care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9

C. proc. civ., se constată că nu este întemeiat.

Prin H.G. nr. 1347/2007

s-a stabilit pentru Direcția Generală de Pașapoarte sau, după caz, Inspectoratul

Național pentru Evidența Persoanelor obligația înaintării către instanță a dosarului

de îndepărtare, demers care trebuie efectuat în directă corelare cu prevederile

art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, potrivit cărora restrângerea exercitării

dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă

pe o perioadă de cel mult 3 ani, cu privire la persoana a cărei prezență pe teritoriul

unui stat, prin activitatea pe care o desfășoară sau ar urma să o desfășoare, ar

aduce atingere gravă intereselor României, sau, după caz, relațiilor bilaterale

dintre România și acel stat.

Măsura restrângerii exercitării

dreptului la liberă circulație se dispune de către instanță, în raport de prevederile

acestui text, care trebuie interpretate prin raportare la dreptul comunitar, care

are prioritate.

Această prioritate

este stabilită de art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, potrivit căruia

prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări

comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din

legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea judecătorească

garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării.

Conform dispozițiilor

art. 307 alin. (1) și (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele

au obligația de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest

Tratat și convențiile încheiate înainte de data aderării ce au generat drepturi

și obligații, iar, față de această prevedere, legislația comunitară este de imediată

aplicare.

De aceea,

legea română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la

liberă circulație pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat

de art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE

a Parlamentului European și a Consiliului, din 29 aprilie 2004.

Acest act

normativ este cuprins în anexele Protocolului de aderare, care cuprinde condițiile

admiterii în Uniunea Europeană și care a devenit parte a tratatelor europene.

Potrivit legislației europene

în materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, însă, conform

art. 27 din Directiva 2004/38/CE, restricționarea libertății de circulație și de

ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie se dispune numai pentru

motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. În alin. (2),

textul prevede că măsura trebuie să respecte principiul proporționalității și să

se întemeieze exclusiv pe conduita celui în cauză. Condamnările penale anterioare

nu pot justifica, în sine, luarea unor asemenea măsuri. Și art. 6 din Tratatul privind

Uniunea Europeană statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, așa cum

sunt garantate de Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Prin urmare, deși calitatea

de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea

de circulație a cetățenilor săi, restrângerea nu se poate dispune numai pentru faptul

că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu care România are încheiat acord

de readmisie.

Restrângerea exercitării

dreptului la liberă circulație trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27 din

Directiva 2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în

acord cu legislația comunitară.

În cauză, nu sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE.

Prin Decretul emis de

Prefectul de Roma se menționează faptul că pârâtul a fost expulzat de pe teritoriul

Italiei doar pe motiv că ar putea comite infracțiuni și că prezența sa poate să

constituie motiv de prejudiciu pentru siguranța publică.

Măsura restrângerii dreptului

la liberă circulație doar pentru faptul că prezența intimatului-pârât pe teritoriul

Italiei ar constitui o amenințare la adresa siguranței publice a acelui stat, nu

ar respecta principiul proporționalității și nu s-ar baza pe comportamentul acestuia.

Pentru considerentele

expuse, recursul declarat de reclamant va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamatul Ministerul Administrației și Internelor reprezentat

de Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date împotriva

deciziei nr. 172/A din 11 iunie 2010 a Curții de Apel Galați, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 aprilie 2011.