ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4019/2011

Asupra cauzei civile de față; Prin cererea înregistrată la sub nr. 4140/62/2010, pe rolul Tribunalului Brașov, secția civilă, reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date a solicitat instanței, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație a pârâtului G.N.C., în Italia, pe o perioadă de cel mult 3 ani. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în baza dispozițiilor art. 3, 38 și 39 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, modificată, pârâtul G.N.C. a fost expulzat din Italia, la data de 11 februarie 2010, în baza Decretului Prefectului provinciei Milano, datorită comportamentului de care a dat dovadă pe perioada șederii în Italia.

Prin sentința civilă nr. 156 din 13 mai 2010, Tribunalul Brașov, secția civilă a respins, ca nefondată, acțiunea declarată de reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, cu motivarea că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, care prevede că se poate interzice dreptul la liberă circulație a cetățenilor români în străinătate dacă prin activitatea pe care o desfășoară sau ar urma să o desfășoare, cetățeanul român ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relațiilor bilaterale dintre România și statul respectiv, și că nu s-a făcut dovada că pârâtul a desfășurat o astfel de activitate sau ar urma să desfășoare o activitate prin care să aducă atingere gravă intereselor României sau relațiilor bilaterale dintre România și Italia.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, susținând că prima instanță nu a făcut aplicarea obiectivului nr. 2 lit. e) din H.G. nr. 1347/2007 coroborat cu dispozițiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, care prevăd planul de măsuri pentru sprijinirea cetățenilor români aflați în Italia și care impun instanțelor de a pronunța o decizie vizând interzicerea deplasării cetățenilor expulzați în Italia pentru o perioadă delimitată de timp. Din materialul probator rezultă că sunt întrunite cerințele textelor legale sus-citate, precum și cele ale art. 5 din Legea nr. 248/2005, astfel cum a fost modificată și completată, ale art. 27 din Directiva nr. 200/38/CE și ale art. 1 pct. 1 din Acordul dintre România și Republica Italiană ratificat prin Legea nr. 137/1997.

Prin decizia nr. 84/A din 25 iunie 2010, Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamantă.

În dezvoltarea motivelor de apel formulate, reclamanta a arătat că: Potrivit art. 5 din Legea nr. 248/2005 pe perioada șederii lor în străinătate, cetățenii români au următoarele obligații: a) să respecte legislația României și să nu desfășoare activități de natură să compromită imaginea României ori care să contravină obligațiilor asumate de România prin documente internaționale; b) să respecte legislația statului în care se află, precum și scopul pentru care li s-a acordat dreptul de a intra și, după caz, de a rămâne pe teritoriul statului respectiv, în condițiile stabilite prin legislația acestuia sau prin documentele internaționale încheiate cu România; c) să depună toate diligențele în vederea acordării de ajutor cetățenilor români aflați în dificultate pe teritoriul statului pe care se află, informând cu privire la astfel de situații misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României din statul respectiv; d) în cazul stabilirii reședinței sau a domiciliului în străinătate, să informeze cea mai apropiată misiune diplomatică sau oficiu consular al României; e) să informeze cea mai apropiată misiune diplomatică sau oficiu consular al României cu privire la orice schimbare intervenită în starea lor civilă.

Restricționarea călătoriei în străinătate se poate însă face numai în condițiile impuse de art. 38 lit. b), care este incidentă în cauză și care se referă la faptul că prin activitatea pe care o desfășoară sau ar urma să o desfășoare, persoana ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relațiilor bilaterale dintre România și acel stat. Art. 1 pct. 1 din Acordul dintre România și Republica Italia privind readmisia persoanelor aflate în situație ilegală este o dispoziție generală referitoare la readmisia propriilor cetățeni returnați de către celălalt stat. Această dispoziție nu poate însă să impună o limitare a dreptului la libera circulație a persoanelor. De asemenea, art. 2 lit. d) din H.G.

nr. 1347/2007 pentru aprobarea Planului de măsuri privind sprijinirea cetățenilor români aflați în Italia, ca urmare a situației create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, prevede doar obligativitatea structurilor naționale de a înainta către instanță „dosarul de îndepărtare”, cu respectarea însă a cerințelor impuse de art. 38 din Legea nr. 248/2005. În consecință, verificarea îndeplinirii condițiilor legale de limitare a liberei circulații rămâne în sarcina instanțelor judecătorești. Din documentele de expulzare aflate la dosar rezultă doar că persoana a fost expulzată pentru faptul că nu a făcut dovada unui loc de muncă sau a altor mijloace de subzistență, nu are un domiciliu stabil sau o rudă ori o persoană la care să locuiască și a depășit termenul de ședere în Italia, fără a fi înregistrat la biroul de stare civilă.

Nu rezultă din niciun act al autorității italiene faptul că acesta ar fi comis vreo infracțiune pe teritoriul statului italian, simpla sa declarație dată cu ocazia readmisiei referitoare la comiterea unei infracțiuni de furt nefiind coroborată cu nicio altă probă din dosar. În măsura în care ar fi comis o infracțiune pe teritoriul statului italian, cu siguranță că acest lucru ar fi fost evidențiat în documentele de readmisie. În aceste condiții considerentele primei instanțe sunt legale și temeinice. Prevederile legale naționale, în materia limitării dreptului la libera circulație trebuie interpretate în lumina directivelor CEE și a practicii Curții Europene de Justiție, ceea ce a și făcut prima instanță, dispozițiile art. 27 din Directiva 2004/38/CE nefiind aplicabile în speță întrucât nu există motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică care să poată fi invocate.

Din actele de readmisie nu rezultă că persoana în cauză a avut un comportament care să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății, reținându-se doar o „ședere ilegală” din prisma legislației italiene. Împotriva deciziei menționate mai sus, a declarat recurs, în termen legal , reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, în temeiul dispozițiilor art. 302 C. proc. civ., arătând că, față de prevederile obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007, coroborate cu art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, are obligația să înainteze instanței competente dosarul de îndepărtare a cetățenilor români expulzați din Italia, iar autoritățile judecătorești urmează să pronunțe o decizie vizând interzicerea deplasării cetățenilor expulzați din Italia pe o perioadă determinată.

Din decretul Prefectului Provinciei Milano, prin care pârâtul a fost îndepărtat de pe teritoriul Italiei, rezultă că acesta a avut un comportament antisocial, motiv pentru care îndepărtarea acestuia a fost necesară în vederea menținerii ordinii și siguranței publice. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (2) din Directiva nr. 2004/38/CE, nerespectarea cerinței de înregistrare, în trei luni de la data sosirii în statul membru gazdă, de către persoana respectivă, o poate face pe aceasta posibilă de sancțiuni nediscriminatorii și proporționale.

S-a mai arătat, că art. 27 din Directiva 2004/38/CE prevede că restricționarea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie poate fi dispusă pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică și că autoritățile italiene au dispus măsura interzicerii pârâtului de a se întoarce pe teritoriul Italiei pentru o perioadă de la 5 la 10 ani, sub sancțiunea executării pedepsei privative de libertate, iar, conform art. 1 pct. 1 din acordul de readmisie dintre România și Republica Italia, ratificat prin Legea nr. 137/1997, fiecare parte contractantă readmite pe teritoriul său, la cererea celeilalte părți, fără alte formalități, orice persoană care nu îndeplinește condițiile necesare pentru intrare sau nu mai întrunește cerințele pentru șederea pe teritoriul părții contractante solicitante.

Analizând recursul, în limita susținerilor recurentului care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că nu este întemeiat. Prin H.G. nr. 1347/2007 s-a stabilit pentru Direcția Generală de Pașapoarte sau, după caz, Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor obligația înaintării către instanță a dosarului de îndepărtare, demers care trebuie efectuat în directă corelare cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, potrivit cărora restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pe o perioadă de cel mult 3 ani, cu privire la persoana a cărei prezență pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfășoară sau ar urma să o desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor României, sau, după caz, relațiilor bilaterale dintre România și acel stat.

Măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație se dispune de către instanță, în raport de prevederile acestui text, care trebuie interpretate prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate Această prioritate este stabilită de art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, potrivit căruia prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării.

Conform dispozițiilor art. 307 alin. (1) și (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligația de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest Tratat și convențiile încheiate înainte de data aderării ce au generat drepturi și obligații, iar, față de această prevedere, legislația comunitară este de imediată aplicare. De aceea, legea română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la liberă circulație pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului, din 29 aprilie 2004. Acest act normativ este cuprins în anexele Protocolului de aderare, care cuprinde condițiile admiterii în Uniunea Europeană și care a devenit parte a tratatelor europene.

Potrivit legislației europene în materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, însă, conform art. 27 din Directiva 2004/38/CE, restricționarea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie se dispune numai pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. În alin. (2), textul prevede că măsura trebuie să respecte principiul proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe conduita celui în cauză. Condamnările penale anterioare nu pot justifica, în sine, luarea unor asemenea măsuri. Și art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, așa cum sunt garantate de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Prin urmare, deși calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de circulație a cetățenilor săi, restrângerea nu se poate dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie. Restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislația comunitară. În cauză, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE. Prin decretul emis de Prefectul Provinciei Milano se menționează faptul că pârâtul a fost expulzat de pe teritoriul Italiei pentru comportamentul de care a dat dovadă pe timpul șederii pe teritoriul italian și că prezența sa poate să constituie motiv de prejudiciu pentru siguranța publică.

Măsura restrângerii dreptului la liberă circulație doar pentru faptul că prezența intimatului-pârât pe teritoriul Italiei ar constitui o amenințare la adresa siguranței publice a acelui stat, nu ar respecta principiul proporționalității și nu s-ar baza pe comportamentul acestuia. Pentru considerentele expuse, recursul declarat de reclamant va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din cadrul Ministerului Administrației și Internelor împotriva deciziei nr. 84/AP din 25 iunie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 mai 2011.