ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4879/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată

la 14 aprilie 2010, Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor

de Date din cadrul Ministerului Administrației și Internelor a solicitat instanței

restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în Italia, pârâtului M.P.,

expulzat din această țară la data de 15 martie 2010, în baza decretului Prefectului

Romei.

Învestit în primă instanță,

Tribunalul Galați, secția civilă, prin sentința nr. 1104 din 19 mai 2010, a respins

acțiunea reținând, în esență, că măsura restrângerii temporare a exercitării dreptului

unui cetățean român la liberă circulație în statele membre ale Uniunii Europene,

poate fi dispusă în baza legislației naționale care o reglementează, doar în concordanță

cu legislația comunitară.

Or, se arată, potrivit

art. 2 alin. (2) și (3) din Protocolul nr. 4 la Convenție, orice persoană este liberă

să părăsească orice țară, inclusiv pe a sa, exercitarea acestor drepturi neputând

face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie

măsuri necesare într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța

publică, menținerea ordinii publice, protecția sănătății sau a moralei, ori pentru

protejarea drepturilor și libertăților altora.

Ca atare, conchide instanța

fondului, măsura de returnare a cetățeanului român, dispusă de autoritățile statului

italian nu este suficientă prin ea însăși pentru ca instanța română să interzică

dreptul de circulație al cetățeanului său pe teritoriul statului din care a fost

returnat, necesitatea restrângerii dreptului la liberă circulație urmând a se aprecia

de către instanța națională, prin raportare la situația concretă a cetățeanului

respectiv.

Soluția a fost menținută

de Curtea de Apel Galați, secția civilă care, prin decizia nr. 212/A din 19 august

2010, în esență cu aceeași motivare, a respins ca nefondat apelul reclamantei.

În cauză, a declarat recurs

în termen legal, reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea

Bazelor de Date care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

critică hotărârile date în cauză, arătând în esență că faptele reținute în sarcina

pârâtului sunt suficiente pentru a se putea aprecia că există temeiuri că acesta

ar putea săvârși și pe viitor alte fapte de natură a aduce atingere ordinii publice

pe teritoriul Italiei. Chiar decretul Prefectului Provinciei Roma, se arată, precizează

că pârâtul a avut un comportament ce constituie o amenințare concretă, efectivă

și gravă la adresa demnității umane, a drepturilor fundamentale ale persoanei și

a integrității publice, făcând ca prezența sa pe teritoriul Italiei să fie incompatibilă

cu conviețuirea civilizată și „fiind considerat un pericol public”.

Recursul se privește ca

nefondat, în considerarea argumentelor ce succed.

Potrivit art. 4-6 din

Directiva nr. 38 din 29 aprilie 2004 a Parlamentului European și Consiliului Uniunii

Europene, cetățenii acestei Uniuni (prin urmare și cetățenii români, cu începere

de la 01 ianuarie 2007) au dreptul de a intra, de a rămâne timp de 3 luni și de

a ieși de pe teritoriul altui stat membru, fără nicio condiționare sau formalitate,

alta decât aceea de a deține o carte de identitate sau un pașaport.

În baza art. 27-33 din

aceeași Directivă, cetățenilor Uniunii Europene li se poate restricționa dreptul

la liberă circulație și de rezidență pe teritoriul unui stat membru numai pentru

motive de ordine, securitate sau sănătate publică, de regulă în modalitățile refuzului

de a acorda dreptul de intrare sau a expulzării, aplicate de statul afectat.

Aceste norme au fost transpuse,

de altfel, în legislația internă prin O.U.G. nr. 102/2005 privind libera circulație

pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale U.E. și Spațiului Economic

European.

Textul art. 38 lit.

b) din Legea nr. 248/2005 prin care se stipulează o modalitate suplimentară de restrângere

a dreptului la liberă circulație în cazul returnării unui cetățean român în temeiul

unui acord de readmisie are un caracter discriminatoriu în raport cu regimul de

care beneficiază ceilalți cetățeni ai Uniunii Europene și se situează în afara ipotezelor

strict și limitativ prevăzute prin dispozițiile art. 27 din Directiva nr. 38

din 29 aprilie 2004, devenită aplicabilă în baza art. 20 (2) din Constituție.

Cum legislația comunitară,

prioritară în speță, nu permite restricționarea dreptului discutat decât în condițiile

art. 27 din Directivă, excluzând rațiuni de ordin economic, de imagine ori cu caracter

preventiv, soluția instanțelor se justifică.

Astfel, în mod corect

s-a apreciat că împrejurarea condamnării pârâtului pe teritoriul Italiei, la pedeapsa

închisorii pentru săvârșirea unor infracțiuni, pedeapsă pe care a executat-o, nu

constituie prin ea însăși un motiv suficient pentru aplicarea măsurii extreme a

îngrădirii libertății de circulație, fiind necesară pentru aceasta existența unor

dovezi că pârâtul, prin conduita sa, ar constitui o amenințare serioasă și actuală

la adresa valorilor ocrotite de norma comunitară.

Tot astfel, admiterea

cererii reclamantei ar echivala cu aplicarea unei duble sancțiuni, pentru aceeași

faptă, în condițiile în care prin decretul Prefectului Provinciei Roma s-a statuat

deja asupra interdicției pârâtului de a intra pe teritoriul Italiei, pe o perioadă

de 5 ani de la data emiterii acestuia, respectiv 18 ianuarie 2010.

Așa fiind, în considerarea

celor ce preced, recursul urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul Ministerul Administrației și Internelor - Direcția pentru

Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date împotriva deciziei nr. 212/A

din 19 august 2010 a Curții de Apel Galați, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 07 iunie 2011.