ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 388/2012

Asupra recursului de față, constată următoarele: Tribunalul Vrancea, secția civilă, prin sentința nr. 18 din 13 ianuarie 2011 a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, prin reprezentanții săi legali, în contradictoriu cu pârâtul A.M.I., potrivit Legii nr.248/2005. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat, din actele dosarului, că pârâtul a fost returnat din Italia la 15 septembrie 2010, fapt ce rezultă din declarația acestuia și din talonul de returnare. Reclamanta a susținut că pârâtul a fost returnat în baza acordului de readmisie, dar prima instanță a reținut că limitarea dreptului la liberă circulație pentru acest motiv nu mai poate fi dispusă, dat fiind că prin Legea nr. 206/2010 a fost abrogat art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005.

În ceea ce privește limitarea dreptului în temeiul art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, temei pe care l-a invocat reclamanta, tribunalul a constatat că pentru ca această măsură să poată fi dispusă, este necesar ca persoana să aibă un asemenea comportament încât prin activitatea pe care o desfășoară să aducă atingere intereselor României sau relațiilor bilaterale dintre România și statul respectiv. Reclamanta a depus la dosar un decret al Prefectului din Roma din 10 decembrie 2009 din care rezultă că pârâtul a săvârșit anumite fapte de natură penală pe teritoriul Italiei în perioada 6 iunie 2005 - 12 noiembrie 2009, motiv pentru care s-a dispus îndepărtarea lui de pe teritoriul Italiei și i s-a interzis să reintre în Italia timp de 10 ani.

Instanța de fond a reținut că restrângerea dreptului la liberă circulație poate fi aplicată doar în măsura în care se face dovada că persoana a avut un comportament antisocial cu ocazia ultimei deplasări care a produs returnarea. Or, în cauză nu s-a făcut dovada că la călătoria din 9 septembrie 2010, pârâtul a desfășurat vreo activitate infracțională sau antisocială. S-a reținut că decretul depus la dosar vizează o perioadă anterioară pentru care s-a dispus deja o măsură, iar pentru violarea interdicției de intrare, autoritățile italiene pot dispune noi măsuri, așa cum s-a prevăzut la art. II din Decretul Prefectului de Roma din 10 decembrie 2009. Soluția instanței de fond a fost menținută de Curtea de Apel Galați, secția civilă, prin decizia nr.38/ A din 2 martie 2011, prin care s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date împotriva sentinței tribunalului.

S-a reținut de către instanța de apel că potrivit art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, pentru cetățeanul român care a fost returnat dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat, se poate dispune restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate. Măsura restrângerii temporare a exercitării dreptului unui cetățean român la libera circulație în statele membre ale Uniunii Europene poate fi dispusă în baza legislației naționale care o reglementează, dar în concordanță cu legislația comunitară.

Potrivit art. 2 alin. (2) și (3) din Protocolul nr. 4 la Convenție, orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv pe a sa, exercitarea acestor drepturi neputând face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranță publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora.

Pe de altă parte, potrivit art. 53 din Constituția României, exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav, iar restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică, măsura trebuind să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.

În raport de dispozițiile legale mai sus citate, curtea a constatat că simpla împrejurare că față de pârât s-a dispus de către autoritățile statului italian returnarea pe teritoriul României nu este suficientă prin ea însăși pentru ca dreptul de circulație al cetățeanului român, pe teritoriul statului din care a fost returnat, să fie îngrădit.

Faptul că pârâtul a fost reținut pe teritoriul Italiei pentru posesie de documente falsificate, furt calificat și jaf nu poate constitui motivul suficient pentru îngrădirea libertății de circulație, câtă vreme în cauză nu s-au făcut dovezi în sensul că pârâtul, prin conduita sa, constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății care să justifice aplicarea măsurii drastice a limitării exercitării dreptului acestuia la libera circulație și cu atât mai mult cu cât, așa cum a reținut și prima instanță, nu s-a făcut dovada faptului că la călătoria din 9 septembrie 2010, pârâtul a desfășurat vreo activitate infracțională sau antisocială, neexistând alte elemente din care să rezulte că, în prezent, prezența pârâtului constituie o amenințare serioasă la adresa cetățenilor italieni.

În caz contrar, prin limitarea exercitării dreptului pârâtului la libera circulație, astfel cum a solicitat reclamanta, s-ar ajunge la nesocotirea principiului proporționalității în adoptarea măsurii restrictive. Pentru aceste considerente, constatând ca fiind neîntemeiate criticile formulate de reclamantă, curtea, în conformitate cu dispozițiile art. 296 C. proc. civ., a respins apelul declarat de aceasta, menținând ca temeinică și legală hotărârea instanței de fond. Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul Ministerul Administrației și Internelor - Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date.

A arătat că având în vedere circumstanțele faptei pârâtului, împotriva căruia a fost emis de către Prefectul de Roma un decret de îndepărtare, măsura fiind luată datorită comportamentului de care a dat dovadă pe perioada șederii în Italia și ținându-se cont de faptul că prezența acestuia și activitățile desfășurate aduc atingere gravă valorilor fundamentale protejate, respectiv siguranța publică, drepturile și libertățile cetățenilor, în statul gazdă, apreciază ca oportună impunerea măsurii de restrângere a exercitării dreptului la liberă circulație pe teritoriul Italiei. A precizat astfel că pârâtul a avut o activitate infracțională, prin care a adus atingere ordinii și siguranței publice, fiind arestat pentru săvârșirea infracțiunii de posesie de documente falsificate, furt calificat și jaf.

A invocat prevederile art. 27 din Directiva nr.2004/38/CE, apreciind că în mod eronat curtea de apel nu a luat în considerare dispozițiile obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007 și nici pe cele ale Decretului Prefectului de Roma. A considerat că având în vedere exigențele legislației U.E., România trebuie să probeze capacitatea de a stopa migrația ilegală și că prezența, fără respectarea condițiilor legale de intrare și ieșire a pârâtului pe teritoriul unor state membre ale U.E. ar dovedi exact contrariul, cu repercusiuni negative asupra tratamentului aplicat cetățenilor români ce locuiesc cu forme legale.

A mai precizat faptul că instanța de apel, respectiv Curtea de Apel Galați a respins în mod invariabil cererile instituției, indiferent de gravitatea faptelor săvârșite de persoanele expulzate, indiferent de faptul că acestea au fost condamnate și au executat pedepse cu închisoarea, aceste aspecte aducând o atingere gravă atât imaginii cât și intereselor Statului român. Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed. Măsura restrângerii libertății de circulație, prin aplicarea dispozițiilor art. 38 lit. b) din Legea nr.248/2005, ignoră normele de drept internațional.

Aceasta, în condițiile în care, norma internă impune drept unică condiție de restrângere a dreptului la libera circulație, ca persoana, prin activitatea pe care o desfășoară sau ar urma să o desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relațiilor bilaterale dintre România și acel stat, în timp ce normele comunitare permit limitarea acestei libertăți în condiții mult mai restrictive, legate de pericolul pe care persoana l-ar prezenta pentru ordinea, siguranța sau sănătatea publică a statului din care a fost returnat. Or, astfel de motive care să impună restrângerea libertății de circulație trebuie să se circumscrie și principiului proporționalității în adoptarea măsurii, pentru a nu fi ignorată exigența normei internaționale.

La această interpretare obligă dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora „dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”. În consecință, pentru a se permite persoanei - cetățean român să iasă de pe teritoriul țării și să circule în statele membre ale Uniunii Europene, nu mai trebuie avută în vedere neîndeplinirea condițiilor de ședere în spațiul Uniunii (care după data aderării României oricum nu mai subzistă în aceiași termeni). Pe de o parte, nerespectarea culpabilă a cerințelor de ședere pe teritoriul unui stat a fost sancționată și s-a consumat prin adoptarea măsurii interzicerii pârâtului de a se întoarce în statul respectiv, în speță, împotriva intimatului - pârât A.M.I.

fiind emis de către Prefectul de Roma un decret de îndepărtare pentru o perioadă de 5 ani. Pe de altă parte, potrivit dreptului internațional, libertatea de circulație poate fi îngrădită doar atunci când este vorba de măsuri necesare într-un stat democratic, cu respectarea principiului proporționalității în adoptarea măsurii și a exigențelor impuse de normele comunitare, situație neregăsită în speță. Cum interpretarea și aplicarea dreptului național nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei, datorită condițiilor restrictive impuse (art. 38 lit. b) din Legea nr.248/2005), rezultă că instanța - ca autoritate a statului căreia îi revine obligația de transpunere în legislația internă a normei comunitare - trebuie să aplice dreptul comunitar, protejând astfel, drepturile conferite de acesta persoanelor.

Or, potrivit dreptului comunitar (art. 4 alin. (1) din Directivă), toți cetățenii Uniunii au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa într-un alt stat membru, fără a li se putea impune vize de ieșire și nici alte formalități echivalente. Așa fiind, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamant urmează a se respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Administrației și Internelor - Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date împotriva deciziei nr.38/ A din 2 martie 2011 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 ianuarie 2012.