ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 388/2012

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

Tribunalul Vrancea, secția civilă, prin

sentința nr. 18 din 13 ianuarie 2011 a respins, ca neîntemeiată, cererea

formulată de reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea

Bazelor de Date, prin reprezentanții săi legali, în contradictoriu cu pârâtul A.M.I.,

potrivit Legii nr.248/2005.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a constatat, din actele dosarului, că pârâtul a fost

returnat din Italia la 15 septembrie 2010, fapt ce rezultă din declarația

acestuia și din talonul de returnare.

Reclamanta a susținut

că pârâtul a fost returnat în baza acordului de readmisie, dar prima instanță a

reținut că limitarea dreptului la liberă circulație pentru acest motiv nu mai

poate fi dispusă, dat fiind că prin Legea nr. 206/2010 a fost abrogat art. 38 lit.

a) din Legea nr. 248/2005.

În ceea ce privește

limitarea dreptului în temeiul art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, temei pe

care l-a invocat reclamanta, tribunalul a constatat că pentru ca această măsură

să poată fi dispusă, este necesar ca persoana să aibă un asemenea comportament

încât prin activitatea pe care o desfășoară să aducă atingere intereselor

României sau relațiilor bilaterale dintre România și statul respectiv.

Reclamanta a depus la

dosar un decret al Prefectului din Roma din 10 decembrie 2009 din care rezultă

că pârâtul a săvârșit anumite fapte de natură penală pe teritoriul Italiei în

perioada 6 iunie 2005 - 12 noiembrie 2009, motiv pentru care s-a dispus

îndepărtarea lui de pe teritoriul Italiei și i s-a interzis să reintre în

Italia timp de 10 ani.

Instanța de fond a

reținut că restrângerea dreptului la liberă circulație poate fi aplicată doar

în măsura în care se face dovada că persoana a avut un comportament antisocial

cu ocazia ultimei deplasări care a produs returnarea.

Or, în cauză nu s-a

făcut dovada că la călătoria din 9 septembrie 2010, pârâtul a desfășurat vreo

activitate infracțională sau antisocială.

S-a reținut că

decretul depus la dosar vizează o perioadă anterioară pentru care s-a dispus

deja o măsură, iar pentru violarea interdicției de intrare, autoritățile

italiene pot dispune noi măsuri, așa cum s-a prevăzut la art. II din Decretul

Prefectului de Roma din 10 decembrie 2009.

Soluția instanței de

fond a fost menținută de Curtea de Apel Galați, secția civilă, prin decizia

nr.38/ A din 2 martie 2011, prin care s-a respins ca nefondat apelul declarat

de reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de

Date împotriva sentinței tribunalului.

S-a reținut de către

instanța de apel că potrivit art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, pentru

cetățeanul român care a fost returnat dintr-un stat în baza unui acord de

readmisie încheiat între România și acel stat, se poate dispune restrângerea

exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate.

Măsura restrângerii

temporare a exercitării dreptului unui cetățean român la libera circulație în

statele membre ale Uniunii Europene poate fi dispusă în baza legislației

naționale care o reglementează, dar în concordanță cu legislația comunitară.

Potrivit art. 2 alin.

(2) și (3) din Protocolul nr. 4 la Convenție, orice persoană este liberă să

părăsească orice țară, inclusiv pe a sa, exercitarea acestor drepturi neputând

face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege,

constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională,

siguranță publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale,

protecția sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și

libertăților altora.

Pe de altă parte,

potrivit art. 53 din Constituția României, exercițiul unor drepturi sau al unor

libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz,

pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei

publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției

penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru

ori ale unui sinistru deosebit de grav, iar restrângerea poate fi dispusă numai

dacă este necesară într-o societate democratică, măsura trebuind să fie

proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod

nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a

libertății.

În raport de

dispozițiile legale mai sus citate, curtea a constatat că simpla împrejurare că

față de pârât s-a dispus de către autoritățile statului italian returnarea pe

teritoriul României nu este suficientă prin ea însăși pentru ca dreptul de

circulație al cetățeanului român, pe teritoriul statului din care a fost

returnat, să fie îngrădit.

Faptul că pârâtul a

fost reținut pe teritoriul Italiei pentru posesie de documente falsificate,

furt calificat și jaf nu poate constitui motivul suficient pentru îngrădirea

libertății de circulație, câtă vreme în cauză nu s-au făcut dovezi în sensul că

pârâtul, prin conduita sa, constituie o amenințare reală, prezentă și suficient

de gravă la adresa unui interes fundamental al societății care să justifice

aplicarea măsurii drastice a limitării exercitării dreptului acestuia la libera

circulație și cu atât mai mult cu cât, așa cum a reținut și prima instanță, nu

s-a făcut dovada faptului că la călătoria din 9 septembrie 2010, pârâtul a

desfășurat vreo activitate infracțională sau antisocială, neexistând alte

elemente din care să rezulte că, în prezent, prezența pârâtului constituie o

amenințare serioasă la adresa cetățenilor italieni.

În caz contrar, prin

limitarea exercitării dreptului pârâtului la libera circulație, astfel cum a

solicitat reclamanta, s-ar ajunge la nesocotirea principiului

proporționalității în adoptarea măsurii restrictive.

Pentru aceste

considerente, constatând ca fiind neîntemeiate criticile formulate de

reclamantă, curtea, în conformitate cu dispozițiile art. 296 C. proc. civ., a

respins apelul declarat de aceasta, menținând ca temeinică și legală hotărârea

instanței de fond.

Împotriva acestei

ultime decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul Ministerul

Administrației și Internelor - Direcția pentru Evidența Persoanelor și

Administrarea Bazelor de Date.

A arătat că având în

vedere circumstanțele faptei pârâtului, împotriva căruia a fost emis de către

Prefectul de Roma un decret de îndepărtare, măsura fiind luată datorită

comportamentului de care a dat dovadă pe perioada șederii în Italia și

ținându-se cont de faptul că prezența acestuia și activitățile desfășurate aduc

atingere gravă valorilor fundamentale protejate, respectiv siguranța publică,

drepturile și libertățile cetățenilor, în statul gazdă, apreciază ca oportună

impunerea măsurii de restrângere a exercitării dreptului la liberă circulație

pe teritoriul Italiei.

A precizat astfel că

pârâtul a avut o activitate infracțională, prin care a adus atingere ordinii și

siguranței publice, fiind arestat pentru săvârșirea infracțiunii de posesie de

documente falsificate, furt calificat și jaf.

A invocat prevederile

art. 27 din Directiva nr.2004/38/CE, apreciind că în mod eronat curtea de apel

nu a luat în considerare dispozițiile obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007

și nici pe cele ale Decretului Prefectului de Roma.

A considerat că având

în vedere exigențele legislației U.E., România trebuie să probeze capacitatea

de a stopa migrația ilegală și că prezența, fără respectarea condițiilor legale

de intrare și ieșire a pârâtului pe teritoriul unor state membre ale U.E. ar

dovedi exact contrariul, cu repercusiuni negative asupra tratamentului aplicat

cetățenilor români ce locuiesc cu forme legale.

A mai precizat faptul

că instanța de apel, respectiv Curtea de Apel Galați a respins în mod

invariabil cererile instituției, indiferent de gravitatea faptelor săvârșite de

persoanele expulzate, indiferent de faptul că acestea au fost condamnate și au

executat pedepse cu închisoarea, aceste aspecte aducând o atingere gravă atât

imaginii cât și intereselor Statului român.

Recursul este

nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.

Măsura restrângerii

libertății de circulație, prin aplicarea dispozițiilor art. 38 lit. b) din

Legea nr.248/2005, ignoră normele de drept internațional.

Aceasta, în

condițiile în care, norma internă impune drept unică condiție de restrângere a

dreptului la libera circulație, ca persoana, prin activitatea pe care o

desfășoară sau ar urma să o desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor

României sau, după caz, relațiilor bilaterale dintre România și acel stat, în

timp ce normele comunitare permit limitarea acestei libertăți în condiții mult

mai restrictive, legate de pericolul pe care persoana l-ar prezenta pentru

ordinea, siguranța sau sănătatea publică a statului din care a fost returnat.

Or, astfel de motive

care să impună restrângerea libertății de circulație trebuie să se circumscrie

și principiului proporționalității în adoptarea măsurii, pentru a nu fi

ignorată exigența normei internaționale.

La această

interpretare obligă dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție, potrivit

cărora „dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la

drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile

interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în

care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.

În consecință, pentru

a se permite persoanei - cetățean român să iasă de pe teritoriul țării și să

circule în statele membre ale Uniunii Europene, nu mai trebuie avută în vedere

neîndeplinirea condițiilor de ședere în spațiul Uniunii (care după data

aderării României oricum nu mai subzistă în aceiași termeni).

Pe de o parte,

nerespectarea culpabilă a cerințelor de ședere pe teritoriul unui stat a fost

sancționată și s-a consumat prin adoptarea măsurii interzicerii pârâtului de a

se întoarce în statul respectiv, în speță, împotriva intimatului - pârât A.M.I.

fiind emis de către Prefectul de Roma un decret de îndepărtare pentru o

perioadă de 5 ani.

Pe de altă parte,

potrivit dreptului internațional, libertatea de circulație poate fi îngrădită

doar atunci când este vorba de măsuri necesare într-un stat democratic, cu

respectarea principiului proporționalității în adoptarea măsurii și a

exigențelor impuse de normele comunitare, situație neregăsită în speță.

Cum interpretarea și

aplicarea dreptului național nu se pot realiza în conformitate cu prevederile

Directivei, datorită condițiilor restrictive impuse (art. 38 lit. b) din Legea

nr.248/2005), rezultă că instanța - ca autoritate a statului căreia îi revine obligația

de transpunere în legislația internă a normei comunitare - trebuie să aplice

dreptul comunitar, protejând astfel, drepturile conferite de acesta

persoanelor.

Or, potrivit

dreptului comunitar (art. 4 alin. (1) din Directivă), toți cetățenii Uniunii au

dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa într-un alt

stat membru, fără a li se putea impune vize de ieșire și nici alte formalități

echivalente.

Așa fiind, în

conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul

declarat de reclamant urmează a se respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Administrației și

Internelor - Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de

Date împotriva deciziei nr.38/ A din 2 martie 2011 a Curții de Apel Galați,

secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 ianuarie 2012.