ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6519/2010

Asupra recursului

civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 7 decembrie 2009

sub nr. 4017/91/2009, reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența

Persoanelor din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative (M.I.R.A.)

a cerut restrângerea exercițiului dreptului la libera circulație în Italia

pentru o perioadă de cel mult 3 ani a pârâtului C.I. invocând, incidența art. 38

lit. b) din Legea nr. 248/2005.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că pârâtul a fost expulzat de statul italian, prin

Decretul Prefecturii Provinciei Roma, la data de 9 octombrie 2009 și că, prin

comportamentul de care a dat dovadă pe perioada șederii în Italia, prin

decretul de expulzare s-a dispus măsura interzicerii de a se mai afla pe

teritoriul acestui stat.

Reclamantul a

susținut că măsura solicitată se impune a fi dispusă în vederea îndeplinirii

obiectivelor din planul de măsuri privind sprijinirea cetățenilor români aflați

în Italia, ca urmare a adoptării de către statul italian a noilor reglementări

ce vizează îndepărtarea de pe teritoriul său a unor persoane.

Prin sentința civilă nr.

774 din 17 decembrie 2009 Tribunalul Vrancea, secția civilă, a respins cererea.

În motivarea

sentinței, instanța a reținut că pârâtul a fost returnat de statul italian

pentru ședere ilegală, fără vreo dovadă că acesta s-ar face vinovat de

săvârșirea unor fapte grave de natură să pună în pericol ordinea, siguranța sau

sănătatea statului italian.

Instanța a apreciat

că neîndeplinirea de către o persoană a condițiilor de intrare, ședere sau

circulație într-un alt stat nu justifică, în condițiile art. 27 din Directiva

2004/38/CE, limitarea dreptului său la liberă circulație de către statul român,

întrucât o asemenea conduită, în sine, nu constituie o amenințare reală,

prezentă și suficient de gravă la adresa interesului statului care l-a

expulzat.

Prin decizia civilă nr.

54/ A din 12 februarie 2010,Curtea de Apel Galați, secția civilă a respins, ca

nefondat, apelul declarat de reclamant.

În motivarea deciziei

instanța a reținut că solicitarea formulată de reclamant, în condițiile art. 38

din Legea nr. 248/2005, nu poate fi primită întrucât este contrară

dispozițiilor art. 18 din Tratatul de Înființare a Comunităților Europene și,

astfel cum a reținut și prima instanță, și dispozițiilor art. 27 din Directiva

2004/38/CE.

Instanța a dezvoltat

condițiile în care potrivit normelor comunitare se poate dispune restrângerea

dreptului la liberă circulație a unui cetățean comunitar, categorie în care se

încadrează și cetățenii români, și a concluzionat că măsura solicitată este

disproporționată în raport de conduita imputată pârâtului, cu mențiunea că ea

nu este justificată nici în raport de temeiul de drept invocat de reclamant

întrucât pârâtul nu a fost returnat în baza acordului de readmisie ci a fost

expulzat de statul italian.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul, invocând incidența art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În

motivarea recursului reclamantul susține că, potrivit dispozițiilor art. 2 lit.

d) din H.G. nr. 1347/2007 (pentru aprobarea Planului de măsuri privind sprijinirea

cetățenilor români aflați în Italia, ca urmare a situației create prin

adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea

de pe teritoriu) coroborate cu dispozițiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005,

are obligația de a înainta către instanța judecătorească competentă dosarul

întocmit cetățenilor expulzați din statul italian pentru ca aceasta să pronunțe

o decizie vizând interzicerea deplasării lor în statul care i-a expulzat pe o

perioadă determinată de timp.

Recurentul susține că

atâta timp cât expulzarea s-a dispus, potrivit Decretului Prefecturii

Provinciei Roma, justificat și de faptul că pârâtul a avut un comportament ce

constituie o amenințare concretă, efectivă și gravă la adresa demnității umane,

a drepturilor fundamentale ale persoanei și a integrității publice, făcând ca

permanența sa pe teritoriul Italiei să fie incompatibilă cu conviețuirea

civilizată și în siguranță, fiind considerat un pericol public, interzicându-i,

sub sancțiunea privării de libertate, să revină pe teritoriul statului italian

pentru o perioadă de la 5 la 10 ani, în cauză se impunea admiterea cererii

deduse judecății.

Recurentul reiterează

conținutul dispozițiilor art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE și art. 1 pct. 1

din Acordul încheiat de cele două state, ratificat prin Legea nr. 173/1997 și

apreciază că măsura se justifica în scopul stopării migrației ilegale.

Analizând criticile

formulate, care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele

considerente:

În drept,

potrivit art. 38 lit. a) și b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei

circulații a cetățenilor români în străinătate, restrângerea exercitării

dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi

dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana care a fost

returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România

și acel stat și, respectiv, cu privire la persoana a cărei prezență pe

teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfășoară sau ar urma să o

desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz,

relațiilor bilaterale dintre România și acel stat.

Totodată,

potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 173/1997 pentru ratificarea Acordului

dintre România și Republica Italiană privind readmisia persoanelor aflate în

situație ilegală, semnat la București la 4 martie 1997, fiecare parte

contractantă readmite pe teritoriul său, la cererea celeilalte părți

contractante și fără alte formalități, oricare persoană care nu îndeplinește

condițiile necesare pentru intrare sau nu mai întrunește cerințele pentru

șederea pe teritoriul părții contractante solicitante, dacă s-a stabilit sau este

prezumat că aceasta este cetățean al părții contractante solicitate.

Dispozițiile

din actele normative menționate, adoptate anterior datei de 1 ianuarie 2007 la

care România a aderat la Uniunea Europeană, au fost analizate de instanțele de

fond în legătură cu dispozițiile art. 27 alin. (1) din Directiva 2004/38/CE

(potrivit cărora statele membre pot restrânge libertatea de circulație și de

ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie, indiferent de

cetățenie, pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate

publică) și au statuat că reglementarea internă este restrictivă și vine în

conflict cu prevederile Directivei ca, de altminteri, și cu cele ale art. 2 alin.

(3) din Protocolul nr. 4 adițional la CEDO.

Potrivit

dispozițiilor comunitare, pentru ca motivele de ordine publică sau de siguranță

publică să justifice măsurile de îngrădire a dreptului la libera circulație

este necesar, potrivit art. 27 alin. (2) din Directivă, ca măsura să se

întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză, care trebuie să constituie

o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes

fundamental al societății, condamnările penale anterioare neputând justifica în

sine luarea unor asemenea măsuri.

Referitor

la conduita pârâtului, instanțele de fond au constatat, pe de o parte, că

nerespectarea condițiilor de ședere pe teritoriul unui alt stat nu satisface

exigențele dispozițiilor comunitare (cu care vin în conflict dispozițiile art. 38

lit. a) din Legea nr. 248/2005) iar, pe de altă parte, că nu s-a dovedit că

aceasta ar fi constituit sau urma să constituie o amenințare gravă la adresa

intereselor fundamentale ale unei societăți democratice.

Instanțele

de fond au statuat în mod corect că astfel de motive, de ordine publică sau de siguranță

publică, nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuși al expulzării unei

persoane și, cu atât mai puțin, nu pot fi reținute doar pe considerațiuni de

prevenție generală (nefiind dovedit faptul unei condamnări penale) sau de

stopare a fenomenului migrației ilegale, astfel cum a invocat reclamantul,

pentru că ar însemna că principiul proporționalității în adoptarea măsurii să

nu mai intereseze, ceea ce nu este permis.

De altminteri, este

de observat că, prin cererea de recurs, reclamantul nu a arătat motivele pe

care își fundamentează critica de nelegalitate formulată la adresa hotărârii

recurate ci a invocat, fără a argumenta, că instanțele de fond au făcut o

greșită apreciere a circumstanțelor de fapt ale speței, care, în opinia sa,

justificau restrângerea dreptului pârâtului la liberă circulație în raport de

dispozițiile legale interne, prezentând și conținutul normelor comunitare.

Pentru considerentele

arătate, Înalta Curte urmează a respinge recursul dedus judecății ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea

Bazelor de Date împotriva deciziei nr. 54/ A din 12 februarie 2010 a Curții de

Apel Galați, secția civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 2 decembrie 2010.