ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6519/2010

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 7 decembrie 2009 sub nr. 4017/91/2009, reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative (M.I.R.A.) a cerut restrângerea exercițiului dreptului la libera circulație în Italia pentru o perioadă de cel mult 3 ani a pârâtului C.I. invocând, incidența art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că pârâtul a fost expulzat de statul italian, prin Decretul Prefecturii Provinciei Roma, la data de 9 octombrie 2009 și că, prin comportamentul de care a dat dovadă pe perioada șederii în Italia, prin decretul de expulzare s-a dispus măsura interzicerii de a se mai afla pe teritoriul acestui stat.

Reclamantul a susținut că măsura solicitată se impune a fi dispusă în vederea îndeplinirii obiectivelor din planul de măsuri privind sprijinirea cetățenilor români aflați în Italia, ca urmare a adoptării de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriul său a unor persoane. Prin sentința civilă nr. 774 din 17 decembrie 2009 Tribunalul Vrancea, secția civilă, a respins cererea. În motivarea sentinței, instanța a reținut că pârâtul a fost returnat de statul italian pentru ședere ilegală, fără vreo dovadă că acesta s-ar face vinovat de săvârșirea unor fapte grave de natură să pună în pericol ordinea, siguranța sau sănătatea statului italian.

Instanța a apreciat că neîndeplinirea de către o persoană a condițiilor de intrare, ședere sau circulație într-un alt stat nu justifică, în condițiile art. 27 din Directiva 2004/38/CE, limitarea dreptului său la liberă circulație de către statul român, întrucât o asemenea conduită, în sine, nu constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa interesului statului care l-a expulzat. Prin decizia civilă nr. 54/ A din 12 februarie 2010,Curtea de Apel Galați, secția civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant. În motivarea deciziei instanța a reținut că solicitarea formulată de reclamant, în condițiile art. 38 din Legea nr. 248/2005, nu poate fi primită întrucât este contrară dispozițiilor art. 18 din Tratatul de Înființare a Comunităților Europene și, astfel cum a reținut și prima instanță, și dispozițiilor art. 27 din Directiva 2004/38/CE.

Instanța a dezvoltat condițiile în care potrivit normelor comunitare se poate dispune restrângerea dreptului la liberă circulație a unui cetățean comunitar, categorie în care se încadrează și cetățenii români, și a concluzionat că măsura solicitată este disproporționată în raport de conduita imputată pârâtului, cu mențiunea că ea nu este justificată nici în raport de temeiul de drept invocat de reclamant întrucât pârâtul nu a fost returnat în baza acordului de readmisie ci a fost expulzat de statul italian. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului reclamantul susține că, potrivit dispozițiilor art. 2 lit. d) din H.G.

nr. 1347/2007 (pentru aprobarea Planului de măsuri privind sprijinirea cetățenilor români aflați în Italia, ca urmare a situației create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu) coroborate cu dispozițiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, are obligația de a înainta către instanța judecătorească competentă dosarul întocmit cetățenilor expulzați din statul italian pentru ca aceasta să pronunțe o decizie vizând interzicerea deplasării lor în statul care i-a expulzat pe o perioadă determinată de timp.

Recurentul susține că atâta timp cât expulzarea s-a dispus, potrivit Decretului Prefecturii Provinciei Roma, justificat și de faptul că pârâtul a avut un comportament ce constituie o amenințare concretă, efectivă și gravă la adresa demnității umane, a drepturilor fundamentale ale persoanei și a integrității publice, făcând ca permanența sa pe teritoriul Italiei să fie incompatibilă cu conviețuirea civilizată și în siguranță, fiind considerat un pericol public, interzicându-i, sub sancțiunea privării de libertate, să revină pe teritoriul statului italian pentru o perioadă de la 5 la 10 ani, în cauză se impunea admiterea cererii deduse judecății. Recurentul reiterează conținutul dispozițiilor art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE și art. 1 pct. 1 din Acordul încheiat de cele două state, ratificat prin Legea nr. 173/1997 și apreciază că măsura se justifica în scopul stopării migrației ilegale.

Analizând criticile formulate, care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente: În drept, potrivit art. 38 lit. a) și b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat și, respectiv, cu privire la persoana a cărei prezență pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfășoară sau ar urma să o desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relațiilor bilaterale dintre România și acel stat.

Totodată, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 173/1997 pentru ratificarea Acordului dintre România și Republica Italiană privind readmisia persoanelor aflate în situație ilegală, semnat la București la 4 martie 1997, fiecare parte contractantă readmite pe teritoriul său, la cererea celeilalte părți contractante și fără alte formalități, oricare persoană care nu îndeplinește condițiile necesare pentru intrare sau nu mai întrunește cerințele pentru șederea pe teritoriul părții contractante solicitante, dacă s-a stabilit sau este prezumat că aceasta este cetățean al părții contractante solicitate.

Dispozițiile din actele normative menționate, adoptate anterior datei de 1 ianuarie 2007 la care România a aderat la Uniunea Europeană, au fost analizate de instanțele de fond în legătură cu dispozițiile art. 27 alin. (1) din Directiva 2004/38/CE (potrivit cărora statele membre pot restrânge libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie, indiferent de cetățenie, pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică) și au statuat că reglementarea internă este restrictivă și vine în conflict cu prevederile Directivei ca, de altminteri, și cu cele ale art. 2 alin. (3) din Protocolul nr. 4 adițional la CEDO.

Potrivit dispozițiilor comunitare, pentru ca motivele de ordine publică sau de siguranță publică să justifice măsurile de îngrădire a dreptului la libera circulație este necesar, potrivit art. 27 alin. (2) din Directivă, ca măsura să se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză, care trebuie să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății, condamnările penale anterioare neputând justifica în sine luarea unor asemenea măsuri. Referitor la conduita pârâtului, instanțele de fond au constatat, pe de o parte, că nerespectarea condițiilor de ședere pe teritoriul unui alt stat nu satisface exigențele dispozițiilor comunitare (cu care vin în conflict dispozițiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005) iar, pe de altă parte, că nu s-a dovedit că aceasta ar fi constituit sau urma să constituie o amenințare gravă la adresa intereselor fundamentale ale unei societăți democratice.

Instanțele de fond au statuat în mod corect că astfel de motive, de ordine publică sau de siguranță publică, nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuși al expulzării unei persoane și, cu atât mai puțin, nu pot fi reținute doar pe considerațiuni de prevenție generală (nefiind dovedit faptul unei condamnări penale) sau de stopare a fenomenului migrației ilegale, astfel cum a invocat reclamantul, pentru că ar însemna că principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai intereseze, ceea ce nu este permis.

De altminteri, este de observat că, prin cererea de recurs, reclamantul nu a arătat motivele pe care își fundamentează critica de nelegalitate formulată la adresa hotărârii recurate ci a invocat, fără a argumenta, că instanțele de fond au făcut o greșită apreciere a circumstanțelor de fapt ale speței, care, în opinia sa, justificau restrângerea dreptului pârâtului la liberă circulație în raport de dispozițiile legale interne, prezentând și conținutul normelor comunitare. Pentru considerentele arătate, Înalta Curte urmează a respinge recursul dedus judecății ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date împotriva deciziei nr. 54/ A din 12 februarie 2010 a Curții de Apel Galați, secția civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 decembrie 2010.