ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2666/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, secția civilă, la nr. 2274/91/2009 reclamantul I.N.E.P. din Ministerul Internelor și Reformei Administrative București a solicitat, în temeiul art. 38 din Legea nr. 248/2005, restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în Italia a pârâtului I.O.E., motivând că acesta a fost expulzat la data de 10 iunie 2009, în baza Decretului Prefecturii provinciei Roma datorită comportamentului de care a dat dovadă pe perioada șederii în această țară. Prin sentința civilă nr. 494 din 23 iulie 2009, Tribunalul Vrancea, secția civilă, a respins ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul I.N.E.P.

din Ministerul Administrației și Internelor, pentru restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în Italia a pârâtului I.O.E. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut, în esență, că pârâtul a fost returnat din Italia pentru ședere ilegală, la data de 10 iunie 2009, în baza Decretului de expulzare al Prefecturii provinciei Roma, decret prin care i s-a interzis accesul pe teritoriul acestei țări pe o durată de 5 ani, însă fără a se face dovada că a acesta a fost judecat și condamnat pentru săvârșirea vreunei fapte penale, astfel că restrângerea dreptului la liberă circulație a acestuia numai pentru acest motiv nu respectă principiul proporționalității cu scopul legitim urmărit prevăzut de dispozițiile art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/38/CE.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul I.N.E.P. din Ministerul Internelor și Reformei Administrative București care a reținut încălcarea prevederilor art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 și faptul că instanța de fond nu a luat în considerare Decretul Prefecturii provinciei Roma din data de 17 iulie 2008. Prin decizia civilă nr. 265/A din 7 octombrie 2009, Curtea de Apel Galați, secția civilă, a respins ca nefondat, apelul declarat de reclamant. În motivarea acestei decizii, instanța de apel a constatat că norma internă prevede o categorie mai largă de situații posibile când poate dispune restrângerea dreptului cetățeanul român la libera circulație, în raport cu categoria situațiilor de excepție prevăzute de norma comunitară.

Consecința firească este aceea că norma internă este parțial incompatibilă cu norma comunitară, în ceea ce privește alte excepții la libera circulație a persoanelor decât cele ce vizează ordinea, siguranța sau sănătatea publică. Cum reclamanta nu a făcut dovada că pârâtul I.O.E. s-ar afla într-una din acele situații ce ar impune restricționarea dreptului la libera circulație în spațiul Uniunii Europene a reținut, că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a principiilor de interpretate stabilite în jurisprudența la Curtea Europeană de Justiție.

În plus, așa cum a statuat Curtea de Justiție de la Luxemburg în Hotărârea preliminară emisă în cazul Jipa: „dacă un stat membru nu stabilește în mod specific în raport cu unul dintre proprii resortisanți, respectând principiul proporționalității și exclusiv în temeiul conduitei persoanei în cauză, că exercitarea de către aceasta a dreptului acordat prin articolul 18 alin. (1) CE de a părăsi propriul stat membru pentru a se deplasa într-un alt stat membru poate constitui o amenințare reală și suficient de gravă la adresa ordinii publice, care afectează unul dintre interesele fundamentale ale societății, statul membru de origine nu poate impune, pentru motive de „ordine publică" sau de „siguranță publică" în sensul art. 27 din directiva menționată, limitări ale libertății de circulație a persoanei respective". În speță, nimic din faptele prezentate de apelantă nu pare să indice că, în prezent sau în trecut, conduita intimatului ar fi de natură să provoace temerea că acesta ar putea prezenta un pericol real pentru interesele fundamentale ale societății, impunând adoptarea de către România a unei măsuri de limitare a dreptului său de liberă circulație.

În cererea de chemare în judecată și-n cererea de apel reclamantul a precizat că, așa cum rezultă din documentele depuse în susținerea cauzei pe fond, pârâtul a fost îndepărtat de pe teritoriul Italiei la data de 10 iunie 2009, conform Decretului Prefecturii provinciei Roma; din conținutul documentului emis de autoritățile italiene reiese că, pe timpul șederii pe teritoriul Italiei pârâtul a avut un comportament antisocial, fiind arestat, de autoritățile italiene pentru săvârșirea infracțiunii de furt agravant, motiv pentru care îndepărtarea acestuia a fost necesară în vederea menținerii ordinii și siguranței publice. Cum nu există dovada unei condamnări definitive pentru aceste fapte se constată că nu s-a făcut dovada că intimatul din prezenta cauză reprezintă o amenințare reală și suficient de gravă la adresa ordinii publice.

Împotriva menționatei decizii a formulat și motivat recurs, în termen legal, apelantul-reclamant I.N.E.P. din Ministerul Internelor și Reformei Administrative București. În dezvoltarea acestuia s-a arătat că, în conformitate cu prevederile obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetățenilor români aflați în Italia, ca urmare a situației create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, coroborate cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, cu modificările și completările ulterioare, I.N.E.P.

are obligativitatea de a înainta către instanța competentă, dosarul de îndepărtare al cetățenilor români expulzați din Italia. De asemenea, dispozițiile obiectivului nr. 2 lit. d) al aceluiași act normativ prevăd faptul că autoritățile judecătorești urmează a pronunța o decizie vizând interzicerea deplasării cetățenilor expulzați, în Italia pe o perioadă determinată. Așa cum rezultă din documentele depuse în susținerea cauzei pe fond, pârâtul a fost îndepărtat de pe teritoriul Italiei la data de 10 iunie 2009, conform Decretului Prefectului de Roma: din conținutul documentului emis de autoritățile italiene reiese că pe timpul șederii pe teritoriul Italiei pârâtul a avut un comportament antisocial, motiv pentru care îndepărtarea acestuia a fost necesară în vederea menținerii ordinii și siguranței publice.

Astfel, în documentul de referință se precizează că pârâtul „a avut un comportament ce constituie o amenințare concretă, efectivă și gravă la adresa demnității umane, a drepturilor fundamentale ale persoanei și a integrității publice, făcând ca prezența sa pe teritoriul Italiei să fie incompatibilă cu conviețuirea civilizată și în siguranță", fiind considerat un pericol public. Având în vedere circumstanțele faptei pârâtului, care nu a respectat interdicțiile anterioare de intrare pe teritoriul statului italian și încălcând aceste interdicții, a revenit pe teritoriul Italiei, fiind returnat în țară de autoritățile italiene, ținând cont și de faptul că prezența pârâtului pe teritoriul italian și activitățile desfășurate de pârât pe acest teritoriu, anterior menționate, aduc atingere gravă intereselor României și relațiilor bilaterale dintre România și Italia, s-a apreciat oportună restrângerea exercitării dreptului acestuia la liberă circulație pe teritoriul Italiei.

Au fost invocate prevederile art. 5 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, modificată și completată prin O.U.G. nr. 5/2006, potrivit cu care pe perioada șederii, cetățenii români au obligația respectării legislației României și să nu desfășoare activități de natură să compromită imaginea României ori să contravină obligațiilor asumate de România prin documente internaționale, cât și respectarea legislației statului în care se află. În raport de prevederile legale menționate mai sus, reține atenția gradul scăzut de integrare a pârâtului în perimetrul statului italian, având în vedere că acesta a avut o activitate infracțională prin care a adus atingere ordinii și siguranței publice.

Astfel, conduita pârâtului reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient de serioasă la adresa interesului fundamental al societății statului italian. Potrivit art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE restricționarea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor uniunii și a membrilor lor de familie poate fi dispusă pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. Conform decretului emis de autoritățile italiene, împotriva pârâtului s-a dispus măsura interzicerii de a se întoarce pe teritoriul Italiei pentru o perioadă de 5 ani, sub sancțiunea executării pedepsei privative de libertate. Dreptul la liberă circulație este în strânsă legătură cu respectarea legislației statului român, precum și a tratatelor și convențiilor pe care România l-a ratificat și care fac parte astfel din dreptul intern.

Totodată, s-au învederat instanței dispozițiile art. 1 pct. 1 din Acordul dintre România și Republica Italiană privind readmisia persoanelor aflate în situație ilegală, ratificat prin Legea nr. 173/1997, potrivit căruia: „1.

Fiecare parte contractantă readmite pe teritoriul său, la cererea celeilalte părți contractante și fară alte formalități, oricare persoană care nu îndeplinește condițiile necesare pentru intrare sau nu mai întrunește cerințele pentru șederea pe teritoriul părții contractante solicitante, dacă s-a stabilit sau este prezumat că aceasta este cetățean al părții contractante solicitate". Având în vedere exigențele legislației Uniunii Europene, România trebuie să probeze capacitatea de a stopa migrația ilegală și că prezența, fără respectarea condițiilor legale de intrare și ședere a pârâtului pe teritoriul unor state membre ale UE ar dovedi exact contrariul, cu repercusiuni negative asupra tratamentului aplicat cetățenilor români ce locuiesc cu forme legale.

În acest sens în mod greșit instanța de fond, la judecarea cauzei, nu a luat în considerare dispozițiile obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007, precum și a Decretului Prefectului de Roma. Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte îl apreciază ca fiind nefondat, pentru considerentele ce urmează: Admiterea cererii de restrângere a exercitării dreptului la liberă circulație a pârâtului pe teritoriul Italiei se poate realiza numai în condițiile art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, conform căruia restricționarea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor uniunii și a membrilor lor de familie poate fi dispusă pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică.

În alin. (2) același text prevede că măsurile luate trebuie să respecte principiul proporționalității și să se întemeieze pe conduita persoanei în cauză. Astfel, conform decretului emis de autoritățile italiene împotriva pârâtului, s-a dispus măsura interzicerii acestuia de a se întoarce pe teritoriul Italiei pentru o perioadă de 5 ani, sub sancțiunea executării pedepsei privative de libertate.

Prin prezenta cerere se solicită a se lua din nou față de pârât măsura de restrângere a exercitării dreptului la liberă circulație a pârâtului pe teritoriul Italiei, de către autoritățile române, în temeiul art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate . Înalta Curte apreciază însă că o astfel de măsură poate fi luată o singură dată, căci nimeni nu poate fi sancționat pentru aceeași faptă de două ori, motiv pentru care nu poate fi primit argumentul adus de recurentă, în sensul că o astfel de sancțiune ar fi posibil de aplicat a doua oară în temeiul art 2 lit. d) din H.G.

nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetățenilor români aflați în Italia, ca urmare a situației create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, conform cu care “dosarul de îndepărtare” trebuie înaintat instanței pentru a se lua măsura prevăzută de art. 38 lit. b) al Legii nr. 248/2005. Prin urmare, indiferent de temeiurile juridice invocate de către recurentă în susținerea măsurii de a restrânge exercitarea dreptului la liberă circulație a intimatului, o astfel de măsură nu poate fi dispusă și de către instanțele române, în baza dispozițiilor legii interne, cât timp această sancțiune s-a dispus de către autoritățile italiene, căci ar fi încălcat principiul imposibilității dublei sancțiuni recunoscut de legislația română.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul I.N.E.P. – actualmente D.E.P.A.B.D. împotriva deciziei nr. 265/A din 7 octombrie 2009 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 aprilie 2010.