ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 166/2010

Asupra recursului civil de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr. 576/1/2009

pe rolul Tribunalului Vrancea, secția civilă, reclamantul I.N.E.P. din cadrul

Ministerului Internelor și Reformei Administrative a solicitat, în

contradictoriu cu pârâtul M.N., în temeiul dispozițiilor art. 38 lit. b) din

Legea nr. 248/2005, să se dispună restrângerea executării dreptului acestuia la

liberă circulație în Italia, cu motivarea că, la data de 12 februarie 2009,

pârâtul a fost returnat din această țară în baza Decretului Prefecturii

Provinciei Roma, datorită comportamentului pe care l-a avut pe durata șederii

în țară, fiind invocat și obiectivul nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007.

Prin sentința civilă nr. 188 din 12 martie

2009, Tribunalul Vrancea, secția civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea,

reținând că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru limitarea exercitării

dreptului la liberă circulație, în sensul că norma internă invocată ca temei

juridic al acțiunii este parțial neconcordantă cu norma comunitară, a cărei

aplicare se impune cu prioritate.

Pentru a pronunța această soluție, instanța

de fond a reținut că pârâtul a fost returnat din Italia la 12 februarie 2009

pentru ședere ilegală în această țară, iar din decretul de expulzare din 05

februarie 2009 rezultă că acesta ar fi fost săvârșit în anii 2005 și 2007,

infracțiuni pe teritoriul acestui stat, respectiv, că în 2005 a fost denunțat

în stare de libertate pentru săvârșirea infracțiunii de violare de domiciliu,

iar în 2007 a fost arestat pentru încăierare.

S-a mai arătat că aceste

susțineri nu au fost probate, nefiind dovedit

că pârâtul ar fi fost condamnat pentru aceste

infracțiuni, pentru a se aprecia dacă el constituie pericol pentru ordinea

publică și pentru a justifica măsura de restrângere a dreptului la liberă

circulație, iar simplul fapt că un cetățean al unui stat este condamnat pentru

săvârșirea unei infracțiuni pe teritoriul altui stat este o împrejurare

insuficientă pentru a atrage măsura solicitată, câtă vreme nu s-a făcut dovada

unei conduite care în mod permanent să constituie o amenințare la ordinea,

siguranța sau sănătatea publică.

În ceea ce privește obiectivul nr. l lit. d)

din H.G. nr. 1347/2007, aceasta este o normă de procedură care instituie

obligația D.G.P. sau I.N.E.P. de a înainta „dosarul de îndepărtare” instanței

care prevede însă că demersul trebuie efectuat în directă corelare cu

dispozițiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel

reclamantul, cu motivarea că din probatoriile administrate rezultă că

îndepărtarea pârâtului de pe teritoriul Italiei a fost rezultatul

comportamentului antisocial al acestuia, fiind arestat pentru săvârșirea

infracțiunii de încăierare, motiv pentru care îndepărtarea sa a fost necesară

în vederea menținerii ordinii și siguranței publice.

A mai arătat că, potrivit art. 5 din Legea nr.

248/2005, pe perioada șederii în străinătate, cetățenii români au obligația

respectării legislației României, să nu desfășoare activități de natură a compromite

imaginea statului român ori să contravină obligațiilor asumate de România prin

documente internaționale, cât și respectarea legislației statului în care se

află.

În lumina textelor legale anterior citate,

precum și a celor invocate ca temei juridic al acțiunii, este de reținut gradul

scăzut de integrare socială a pârâtului în perimetrul statului italian,

conduita sa care reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient de

serioasă la adresa interesului fundamental al societății statului italian, împrejurarea

că prin decretul emis de autoritățile italiene împotriva pârâtului s-a dispus

măsura interzicerii de a se întoarce pe teritoriul Italiei pentru o perioadă de

la 5 la 10 ani, sub sancțiunea executării pedepsei privative de libertate,

toate aceste aspecte fiind de natură să conducă la admiterea acțiunii.

De asemenea, a mai arătat că în mod greșit

instanța de fond nu a luat în considerare, la judecarea cauzei, dispozițiile

obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007, precum și ale Decretului

Prefecturii Provinciei Roma.

Prin decizia civilă nr. l79/ A din 26 mai 2009,

Curtea de Apel Galați, secția civilă, a respins, ca nefondat, apelul

reclamantului cu motivarea că, deși pârâtul a fost expulzat pe considerentul că

ar fi avut un comportament ce constituie o amenințare pentru ordinea și

siguranța publică, nu s-a făcut nici o dovadă în acest sens, reclamantul

neprobând, în condițiile art. 1169 C. civ., incidența vreunuia din cazurile de

limitare prevăzute de D.C. nr. 2004/38/CE a Parlamentului European.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

reclamantul, invocând următoarele aspecte de nelegalitate:

- Dispozițiile

obiectivului nr. 2

lit. d)

din H.G. nr. 134772007, dispoziții

ce nu au fost avute în vedere de

instanțe cu prilejul soluționării cauzei,

coroborate cu cele ale art. 38

lit. b)

din Legea nr. 248/2005, prevăd

obligativitatea I.N.E.P. de a înainta instanței competente, dosarul de

îndepărtare al cetățenilor români expulzați din Italia.

Același dispoziții stabilesc că autoritățile

judecătorești urmează a pronunța o decizie vizând interzicerea deplasării

cetățenilor expulzați, în Italia, pe o perioadă determinată;

- Probatoriile administrate în cauză au

demonstrat că pârâtului îi sunt aplicabile dispozițiile legale care

reglementează restricționarea dreptului la liberă circulație, așa cum au fost

evocate și interpretate în acțiunea introductivă de instanță, din decretul de

expulzare rezultând un comportament incompatibil cu normele de conviețuire

socială;

- Legislația în materie, respectiv, art. 5

din Legea nr. 248/2005, art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE precum și art.

pct. l din Acordul dintre România și Republica Italiană privind readmisia

persoanelor aflate în

situație ilegală,

ratificat prin Legea nr. 173/1997, este incidență în cauză în

sensul

solicitării formulate.

Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat,

recursul, în considerarea următoarelor argumente:

Alături de libera circulație a produselor,

libera circulație a serviciilor și libera circulație a capitalurilor, libertatea

de circulație a persoanelor constituie una dintre cele patru libertăți

fundamentale din cadrul pieții interne a Uniunii Europene.

Esența acestei libertăți constă în eliminarea

discriminărilor referitoare la condițiile de intrare, deplasare, muncă angajare

sau remunerație între cetățenii statului membru și cetățenii altor state care

își desfășoară activitățile pe teritoriul acestuia.

Reglementarea legală comunitară a liberei

circulații a persoanelor o reprezintă dispozițiile art. 18 (8A) din Tratatul de

la Roma, care statuează dreptul cetățenilor Uniunii de a circula și de a rezida

liber pe teritoriul statelor membre, text legal în aplicarea căruia a fost

adoptată Directiva 2004/3 8/CE, care, prin art. 27, stabilește restricționarea

dreptului la libera circulație numai pentru motive de ordine publică, siguranță

publică sau sănătate publică, arătând că măsura luată trebuie să respecte

principiul proporționalității și să se întemeieze pe conduita persoanei în

cauză.

Dispozițiile legale sus-menționate sunt parțial

neconcordante cu legislația națională în materie, motiv pentru care

interpretarea lor trebuie raportată la principiul preeminenței dreptului

comunitar care, spre deosebire de reglementarea internă, stabilește doar trei

cazuri în care operează restrângerea dreptului la liberă circulație, norma

comunitară fiind astfel mai favorabilă și, deci, preferabilă.

Dealtfel chiar dispozițiile constituționale

statuează că, ori de câte ori dispoziția legală internă contravine dispoziției

legale comunitare, se va aplica cu prioritate aceasta din urmă, astfel încât

rezultatul să fie compatibilizarea și armonizarea celor două categorii de

norme.

În cauză nu s-a făcut dovada incidenței

vreunuia din cazurile de limitare prevăzute de Directiva 2004/38/CE, astfel

încât dispozițiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 trebuie analizate și

raportate în acord cu legislația comunitară.

Referitor la obiectivul nr. 2 lit. d) din H.G.

nr. 1347/2007, acesta prevede înaintarea, de către Ministerul Internelor și

Reformei Administrative București, prin D.G.P., sau, după caz, I.N.E.P., către

instanțe, a dosarului „de îndepărtare”, cu precizarea că acest demers trebuie

făcut în directă corelare cu dispozițiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.

Or, având în vedere că art. 38 lit. b) din

Legea nr. 248/2005 trebuie interpretat în corelare cu dispoziția comunitară

care reglementează cazurile de restrângere a dreptului la liberă circulație,

rezultă că și această prevedere trebuie circumscrisă aceleiași norme, înaintarea

dosarului instanței de judecată nereprezentând pentru aceasta o obligație de a

se pronunța în sensul restrângerii dreptului fundamental analizat.

Față de argumentele

expuse mai sus, în temeiul dispozițiilor art. 312

C. proc. civ., recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul

Ministerul Administrației și Internelor – I.N.E.P. împotriva deciziei civile

nr. l79/ A din 26 mai 2009 a Curții de Apel Galați, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15

ianuarie 2010.