ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7329/2009

Asupra recursului civil de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la 20

noiembrie 2008, reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor

din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative (M.I.R.A.) a

cerut restrângerea exercițiului dreptului la libera circulație în Italia pentru

o perioadă de cel mult 3 ani a pârâtului O.M., invocând incidența art. 38 lit.

b) din Legea nr. 248/2005.

În motivarea cererii, reclamantul

a arătat că pârâtul a fost expulzat de statul italian, prin Decretul

Prefecturii Provinciei Bari, la data de 10 octombrie 2008 și că, prin

comportamentul de care a dat dovadă pe perioada șederii în Italia, prin

decretul de expulzare s-a dispus măsura interzicerii de a se mai afla pe

teritoriul acestui stat.

În motivarea sentinței, instanța a

reținut că pârâtul a fost returnat de statul italian motivat de faptul că nu

îndeplinea condițiile legale de ședere în această țară, fără vreo dovadă că

acesta s-ar face vinovat de săvârșirea unor fapte grave de natură să pună în

pericol ordinea, siguranța sau sănătatea statului italian.

Instanța a apreciat că

neîndeplinirea de către o persoană a condițiilor de intrare, ședere sau

circulație într-un alt stat nu justifică, în condițiile art. 27 din Directiva

2004/38/CE, limitarea dreptului său la liberă circulație de către statul român,

întrucât o asemenea conduită, în sine, nu constituie o amenințare reală,

prezentă și suficient de gravă la adresa interesului statului care l-a

expulzat.

în motivarea deciziei instanța a

reținut că solicitarea formulată de reclamant, în condițiile art. 38 din Legea

nr. 248/2005, nu poate fi primită întrucât este contrară dispozițiilor art. 18

din Tratatul de înființare a Comunităților Europene și, astfel cum a reținut și

prima instanță, și dispozițiilor art. 27 din Directiva 2004/38/CE.

Instanța a dezvoltat condițiile în

care potrivit normelor comunitare se poate dispune restrângerea dreptului la

liberă circulație a unui cetățean comunitar, categorie în care se încadrează și

cetățenii români, și a concluzionat că măsura solicitată este disproporționată

în raport de conduita imputată pârâtului, cu mențiunea că ea nu este

justificată nici în raport de temeiul de drept invocat de reclamant întrucât

pârâtul nu a fost returnat în baza acordului de readmisie ci a fost expulzat de

statul italian.

Împotriva acestei decizii a

declarat recurs reclamantul, invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul susține că atâta timp

cât expulzarea s-a dispus, potrivit Decretului Prefecturii Provinciei Bari,

justificat și de faptul că pârâtul a avut un comportament antisocial, fiind

arestat de autoritățile italiene pentru comiterea unei infracțiuni de furt

agravat, interzicându-i, sub sancțiunea privării de libertate, să revină pe

teritoriul statului italian timp de 5 ani, în cauză se impunea admiterea

cererii deduse judecății.

Recurentul reiterează conținutul

dispozițiilor art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE și art. 1 pct. 1 din Acordul

încheiat de cele două state, ratificat prin Legea nr. 173/1997 și apreciază că

măsura se justifica în scopul stopării migrației ilegale.

Analizând

criticile formulate, care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de

art. 304 pct.9 C. proc. civ., Înalta Curte

constată că nu pot fi primite pentru

următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor comunitare,

pentru ca motivele de ordine publică sau de siguranță publică să justifice

măsurile de îngrădire a dreptului la libera circulație este necesar, potrivit

art. 27 alin. (2) din Directivă, ca măsura să se întemeiază exclusiv pe

conduita persoanei în cauză, care trebuie să constituie o amenințare reală,

prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății,

condamnările penale anterioare neputând justifica în sine luarea unor asemenea

măsuri.

Referitor la conduita pârâtului,

instanțele de fond au constatat, pe de o parte, că nerespectarea condițiilor de

ședere pe teritoriul unui alt stat nu satisface exigențele dispozițiilor

comunitare (cu care vin în conflict dispozițiile art. 38 lit. a) din Legea nr.

248/2005) iar, pe de altă parte, că nu s-a dovedit că aceasta ar fi constituit

sau urma să constituie o amenințare gravă la adresa intereselor fundamentale

ale unei societăți democratice.

Instanțele de fond au statuat în

mod corect că astfel de motive, de ordine publică sau de siguranță publică, nu

pot rezulta în mod suficient din faptul însuși al expulzării unei persoane și,

cu atât mai puțin, nu pot fi reținute doar pe considerațiuni de prevenție

generală (nefiind dovedit faptul unei condamnări penale pentru infracțiunea

imputată) sau de stopare a fenomenului migrației ilegale, astfel cum a invocat

reclamantul, pentru că ar însemna că principiul proporționalității în adoptarea

măsurii să nu mai intereseze, ceea ce nu este permis.

De altminteri, este de observat

că, prin cererea de recurs, reclamantul nu a arătat motivele pe care își

fundamentează critica de nelegalitate formulată la adresa hotărârii recurate ci

a invocat, fără a argumenta, că instanțele de fond au făcut o greșită apreciere

a circumstanțelor de fapt ale speței, care, în opinia sa, justificau

restrângerea dreptului pârâtului la liberă circulație în raport de dispozițiile

legale interne, prezentând și conținutul normelor comunitare.

Pentru considerentele arătate,

Înalta Curte urmează a respinge recursul dedus judecății nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul Inspectoratul Național pentru

Evidența Persoanelor împotriva deciziei nr. 16 din 19 ianuarie 2009 a Curții de

Apel Craiova, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iulie 2009.