ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9490/2009

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 5

ianuarie 2009, reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor a

solicitat restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație a pârâtului B.L.

în Italia.

În motivarea cererii reclamanta a

învederat că pârâtul a fost expulzat din Italia la data de 10 decembrie 2008 în

baza Decretului Prefecturii Provinciei Roma și că datorită comportamentului de

care a dat dovadă pe perioada șederii în Italia s-a dispus măsura interzicerii

de a se mai afla pe teritoriul acestei țări.

În drept, au fost invocate dispozițiile

art. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007 și art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.

Prin sentința nr. 62 din 13 ianuarie

2009, Tribunalul Galați, secția civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea

reclamantei reținând, în esență că, măsura de returnare a unui cetățean român

dispusă de autoritățile unui stat membru al Uniunii nu este suficientă prin ea

însăși pentru ca instanța română să interzică dreptul de circulație al

cetățeanului său pe teritoriul statului din care a fost returnat, necesitatea

restrângerii dreptului la liberă circulație urmând a se aprecia de către

instanța națională prin raportare la situația concretă a cetățeanului în cauză.

Întrucât în cauză nu s-a făcut nicio

dovadă în sensul unei conduite a pârâtului care să se constituie într-o

amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes

fundamental al societății, de natură a aduce atingere ordinii publice,

securității publice ori sănătății publice a statului din care a fost returnat,

s-a constatat a fi neîntemeiată cererea reclamantei.

Apelul declarat de reclamantă a fost

respins ca nefondat prin decizia nr. 153A din 12 mai 2009 pronunțată de Curtea

de Apel Galați, secția civilă, instanța care a reținut, în esență, că în speță

faptele prezentate de apelantă nu indică împrejurarea că, în prezent sau în

trecut, conduita intimatului ar fi de natură să provoace temerea că acesta ar

putea prezenta un pericol real pentru interesele fundamentale ale societății,

care să justifice adoptarea măsurii solicitată prin cererea dedusă judecății.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care a susținut că

în raport de comportamentul pârâtului astfel cum acesta a fost descris și

sancționat de autoritățile italiene în Decretul Prefectului de Roma emis la

data de 10 decembrie 2008, sunt întrunite cerințele art. 5 și art. 38 lit. b)

din Legea nr. 248/2005, motiv pentru care au solicitat admiterea recursului.

Analizând recursul, în limita

susținerilor recurentei care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., se constată că acesta nu este fondat.

Articolul 38 din Legea nr. 248/2005

prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii dreptului la liberă

circulație în străinătate, pentru o perioadă de cel mult trei ani, în cazul

persoanelor readmise în baza unui acord de readmisie, însă, odată cu semnarea

actului de aderare a României, legea internă trebuie interpretată prin

raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.

Această prioritate este stabilită de art.

148 alin. (2) și (4) din Constituția României, potrivit căruia prevederile

tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări

comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare

din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea

judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din

actul aderării.

Conform dispozițiilor art. 307 alin. (1)

și (2) din Tratatul privind Comunitatea Europeană, statele au obligația de a

lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea între acest tratat și

convențiile încheiate înainte de data aderării, ce au generat drepturi și

obligații, iar față de această prevedere, legislația comunitară este de

imediată aplicare.

De aceea, legea română trebuie

interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la libertatea de

circulație pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de

art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a

Parlamentului European și a Consiliului, din 29 aprilie 2004. Acest act

normativ este încorporat în protocolului de aderare, și cuprinde condițiile

admiterii în Uniunea Europeană și care a devenit parte a tratatelor europene.

Potrivit legislației europene în materie,

dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, însă, conform art. 27

din Directiva 2004/38/C.E., restricționarea libertății de circulație și de

ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie se dispune numai

pentru motive de ordine publică, siguranță națională sau sănătate publică. În

alin. (2) textul prevede că măsurile luate trebuie să respecte principiul

proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză.

Și art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană statuează că drepturile

fundamentale sunt respectate, așa cum sunt garantate de Convenția Europeană a

Drepturilor Omului pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale.

Prin urmare, deși calitatea de membru al

Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de circulație

a cetățenilor săi, limitarea nu se poate dispune numai pentru faptul că o

persoană a fost returnată dintr-un stat cu care România are încheiat acord de

readmisie, așa cum susține recurenta.

Limitarea exercitării dreptului la liberă

circulație trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE,

iar prevederile Legii nr. 248/2005, trebuie interpretate în acord cu legislația

comunitară, deoarece dispozițiile dreptului comunitar sunt de imediată

aplicare.

În cauză, așa cum corect s-a reținut prin

decizia atacată, nu s-a dovedit că sunt îndeplinite condițiile art. 27 din

Directivă.

Pârâtul a fost returnat din Italia fără

să fi fost judecat și condamnat pentru săvârșirea vreunei fapte penale.

Or, față de art. 27 alin. (2) din

Directiva 2004/38/CE, care prevede că măsura trebuie să respecte principiul

proporționalității și să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză, prin

restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație a pârâtului ar fi

încălcat principiul proporționalității, pretins de norma legală evocată.

Pentru considerentele expuse, recursul

declarat de reclamantă va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recursul

declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr.

153/A din 12 mai 2009 a Curții de Apel Galați, secția civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19

noiembrie 2009.