ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5004/2009

Asupra recursului de față, constată: Prin cererea înregistrată la 23 noiembrie 2007, reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative (MIRA) a cerut restrângerea exercițiului dreptului la libera circulație în Italia pentru o perioadă de cel mult 3 ani a pârâtului O.M., invocând incidența art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că pârâtul a fost expulzat de statul italian, prin Decretul Prefecturii Provinciei Genova, la data de 17 noiembrie 2007 și că măsura se impune a fi dispusă în vederea îndeplinirii obiectivelor din planul de măsuri privind sprijinirea cetățenilor români aflați în Italia, ca urmare a adoptării de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriul său a unor persoane.

Prin sentința civilă nr. 309 din 12 februarie 2008 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins cererea. În motivarea sentinței, instanța a reținut că pârâtul a fost returnat de statul italian motivat de faptul că nu îndeplinea condițiile legale de ședere în această tară. Instanța a apreciat că neîndeplinirea de către o persoană a condițiilor de intrare, ședere sau circulație într-un alt stat nu justifică limitarea dreptului său la liberă circulație de către statul român, întrucât o asemenea conduită, în sine, nu constituie o amenințare a ordinii publice și nu ridică suspiciuni privind posibilitatea săvârșirii de către acea persoană de fapte penale.

Instanța a reținut și că o asemenea măsură nu îndeplinește cerințele prevăzute de art. 2 alin. (3) din Protocolul nr. 4 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, întrucât nu urmărește un scop legitim și nu constituie o măsură necesară într-o societate democratică, din perspectiva raportului de proporționalitate între scopul urmărit prin aplicarea acestei limitări și mijloacele folosite pentru realizarea lui.

În acest sens, instanța a constatat că la dosarul cauzei s-au depus ca dovezi declarația pârâtului și talonul de returnare datat 17 noiembrie 2007, precum și faptul că, prin instituirea de statul român a unei proceduri judiciare sumare în care s-ar putea dispune o astfel de îngrădire a unui drept fundamental, raportul de proporționalitate între interesul general al societății (evidențiat prin cererea de chemare în judecată ca fiind acela de stopare al migrației ilegale) și interesul particular al persoanei raportat la care se solicită dispunerea unei astfel de măsuri nu este respectat, justul echilibru fiind rupt. Prin decizia civilă nr. 641/A din 11 septembrie 2008, Curtea de Apel București a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant.

În motivarea deciziei instanța a reținut că solicitarea formulată de reclamant s-a bazat exclusiv pe considerentul că pârâtul a locuit în Italia fără forme legale, faptă care nu exprimă un grad de pericol social real pentru ordinea și siguranța publică, cu atât mai mult cu cât, prin Directiva 2004/38/CE s-a statuat că nici existența unor condamnări penale ale unei persoane nu ar putea justifica, în sine, restrângerea libertății de liberă circulație a unei persoane. Instanța de apel a constatat și faptul că prin acordul încheiat cu statul italian, statul român și-a asumat doar obligația de a readmite cetățenii săi și că și că instanțele naționale au obligația să aplice în mod unitar criteriile de apreciere a necesității limitărilor care pot fi aduse dreptului la liberă circulație al unei persoane.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului reclamantul susține că, potrivit dispozițiilor art. 2 lit. b) din H.G. nr. 1347/2007 {pentru aprobarea Planului de măsuri privind sprijinirea cetățenilor români aflați în Italia, ca urmare a situației create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu) coroborate cu dispozițiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, are obligația de a înainta către instanța judecătorească competentă dosarul întocmit cetățenilor expulzați din statul italian pentru ca aceasta să pronunțe o decizie vizând interzicerea deplasării lor.

Recurentul susține că atâta timp cât expulzarea s-a dispus, potrivit Decretului Prefecturii Provinciei Genova, justificat și de faptul că pârâtul ar fi avut un comportament antisocial, interzicându-i, sub sancțiunea privării de libertate, să revină pe teritoriul statului italian timp de 5 ani, în cauză se impunea admiterea cererii deduse judecății. Recurentul reiterează conținutul dispozițiilor art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE și art. 1 pct. 1 din acordul încheiat de cele două state, ratificat prin Legea nr. 173/1997 și apreciază că măsura se justifica în scopul stopării migrației ilegale. Analizând critici le formulate, care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente: În drept, potrivit art. 38 lit. a) și b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat și, respectiv, cu privire la persoana a cărei prezență pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfășoară sau ar urma să o desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz relațiilor bilaterale dintre România și acel stat.

Totodată, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 173 din 4 noiembrie 1997 pentru ratificarea Acordului dintre România și Republica Italiană privind readmisia persoanelor aflate în situație ilegală, semnat la București la 4 martie 1997, fiecare parte contractantă readmite pe teritoriul său, la cererea celeilalte părți contractante și fără alte formalități, oricare persoană care nu îndeplinește condițiile necesare pentru, intrare sau nu mai întrunește cerințele pentru șederea pe teritoriul părții contractante solicitante, dacă s-a stabilit sau este prezumat că aceasta este cetățean al părții contractante solicitate.

Dispozițiile din actele normative menționate, adoptate anterior datei de 1 ianuarie 2007 la care România a aderat la Uniunea Europeană, au fost analizate de instanțele de fond în legătură cu dispozițiile art. 27 alin. (l) din Directiva 2004/38/CE {potrivit cărora statele membre pot restrânge libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie, indiferent de cetățenie, pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică) și au statuat că reglementarea internă este restrictivă și vine în conflict cu prevederile Directivei ca, de altminteri, și cu cele ale art. 2 alin. (3) din Protocolul nr. 4 adițional la C.E.D.O.

Potrivit dispozițiilor comunitare, pentru ca motivele de ordine publică sau de siguranță publică să justifice măsurile de îngrădire a dreptului la libera circulație este necesar, potrivit art. 27 alin. (2) din Directivă, ca măsura să se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză, care trebuie să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății, condamnările penale anterioare neputând justifica în sine luarea unor asemenea măsuri. Referitor la conduita pârâtului, instanțele de fond au constatat, pe de o parte, că nerespectarea condițiilor de ședere pe teritoriul unui alt stat nu satisface exigențele dispozițiilor comunitare [cu care vin în conflict dispozițiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005] iar, pe de altă parte, că nu s-a dovedit că aceasta ar fi constituit sau urma să constituie o amenințare gravă la adresa intereselor fundamentale ale unei societăți democratice.

Instanțele de fond au statuat în mod corect că astfel de motive, de ordine publică sau de siguranță publică, nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuși al expulzării unei persoane și, cu atât mai puțin, nu pot fi reținute doar pe consideratiuni de prevenție generală, astfel cum a invocat reclamantul, pentru că ar însemna că principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai intereseze, ceea ce nu este permis. De altminteri, este de observat că, prin cererea de recurs, reclamantul nu a arătat motivele pe care își fundamentează critica de nelegalitate formulată la adresa hotărârii recurate ci a invocat, fără a argumenta, că instanțele de fond au făcut o greșită apreciere a circumstanțelor de fapt ale speței, care, în opinia sa, justificau restrângerea dreptului pârâtului la liberă circulație în raport de dispozițiile legale interne, prezentând și conținutul normelor comunitare.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte urmează a respinge recursul dedus judecății nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Ministerul Internelor și Reformei Administrative, Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr. 641/A din 11 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 29 aprilie 2009.