ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5004/2009

Asupra recursului de față, constată:

Prin cererea

înregistrată la 23 noiembrie 2007,

reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor din

cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative (MIRA) a cerut

restrângerea exercițiului dreptului la libera circulație în Italia pentru o

perioadă de cel mult 3 ani a pârâtului O.M., invocând incidența art. 38 lit. b)

din Legea nr. 248/2005.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că pârâtul a fost expulzat de statul italian, prin

Decretul Prefecturii Provinciei Genova, la data de 17 noiembrie 2007 și că

măsura se impune a fi dispusă în vederea îndeplinirii obiectivelor din planul

de măsuri privind sprijinirea cetățenilor români aflați în Italia, ca urmare a

adoptării de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea

de pe teritoriul său a unor persoane.

Prin

sentința civilă nr. 309 din 12 februarie 2008 Tribunalul București, secția a

V-a

civilă,

a respins cererea.

În motivarea

sentinței, instanța a reținut că pârâtul a fost returnat de statul italian

motivat de faptul că nu îndeplinea condițiile legale de ședere în această tară.

Instanța a apreciat

că neîndeplinirea de către o persoană a condițiilor de intrare, ședere sau

circulație într-un alt stat nu justifică limitarea dreptului său la liberă

circulație de către statul român, întrucât o asemenea conduită, în sine, nu

constituie o amenințare a ordinii publice și nu ridică suspiciuni privind

posibilitatea săvârșirii de către acea persoană de fapte penale.

Instanța a reținut și

că o asemenea măsură nu îndeplinește cerințele prevăzute de art. 2 alin. (3)

din Protocolul nr. 4 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea

Drepturilor Omului, întrucât nu urmărește un scop legitim și nu constituie o

măsură necesară într-o societate democratică, din perspectiva raportului de

proporționalitate între scopul urmărit prin aplicarea acestei limitări și

mijloacele folosite pentru realizarea lui.

În acest sens,

instanța a constatat că la dosarul cauzei s-au depus ca dovezi declarația

pârâtului și talonul de returnare datat 17 noiembrie 2007, precum și faptul că,

prin instituirea de statul român a unei proceduri judiciare sumare în care s-ar

putea dispune o astfel de îngrădire a unui drept fundamental, raportul de

proporționalitate între interesul general al societății (evidențiat prin

cererea de chemare în judecată ca fiind acela de stopare al migrației ilegale)

și interesul particular al persoanei raportat la care se solicită dispunerea

unei astfel de măsuri nu este respectat, justul echilibru fiind rupt.

Prin decizia civilă

nr. 641/A din 11 septembrie 2008, Curtea de Apel București a III a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie

a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant.

În motivarea deciziei

instanța a reținut că solicitarea formulată de reclamant s-a bazat exclusiv pe

considerentul că pârâtul a locuit în Italia fără forme legale, faptă care nu

exprimă un grad de pericol social real pentru ordinea și siguranța publică, cu

atât mai mult cu cât, prin Directiva 2004/38/CE s-a statuat că nici existența

unor condamnări penale ale unei persoane nu ar putea justifica, în sine,

restrângerea libertății de liberă circulație a unei persoane.

Instanța de apel a

constatat și faptul că prin acordul încheiat cu statul italian, statul român

și-a asumat doar obligația de a readmite cetățenii săi și că și că instanțele

naționale au obligația să aplice în mod unitar criteriile de apreciere a

necesității limitărilor care pot fi aduse dreptului la liberă circulație al

unei persoane.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamantul, invocând incidența art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului reclamantul susține că, potrivit dispozițiilor art. 2 lit. b) din H.G.

nr. 1347/2007 {pentru aprobarea Planului de măsuri privind sprijinirea

cetățenilor români aflați în Italia, ca urmare a

situației create prin adoptarea de către statul

italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu)

coroborate cu

dispozițiile art. 38 lit. b)

din Legea nr. 248/2005, are obligația de a înainta către instanța

judecătorească competentă dosarul întocmit cetățenilor expulzați din statul

italian pentru ca aceasta să pronunțe o decizie vizând interzicerea deplasării

lor.

Recurentul

susține că atâta timp cât expulzarea s-a dispus, potrivit Decretului

Prefecturii Provinciei Genova, justificat și de faptul că pârâtul ar fi avut un

comportament antisocial, interzicându-i, sub sancțiunea privării de libertate,

să revină pe teritoriul statului italian timp de 5 ani, în cauză se impunea

admiterea cererii deduse judecății.

Recurentul reiterează

conținutul dispozițiilor art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE și art. 1 pct. 1

din acordul încheiat de cele două state, ratificat prin Legea nr. 173/1997 și

apreciază că măsura se justifica în scopul stopării migrației ilegale.

Analizând

critici le formulate, care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru

următoarele considerente:

În drept,

potrivit art. 38 lit. a) și b) din Legea nr.

248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în

străinătate, restrângerea exercitării dreptului

la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi

dispusă pentru o perioadă de cel

mult

3 ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui

acord de

readmisie încheiat între

România și acel stat

și, respectiv, cu

privire la persoana a cărei

prezență

pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfășoară sau ar urma să o

desfășoare, ar aduce atingere gravă

intereselor României sau, după caz relațiilor bilaterale

dintre România

și acel stat.

Totodată,

potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 173 din 4 noiembrie 1997 pentru

ratificarea Acordului dintre România și Republica Italiană privind readmisia

persoanelor aflate în situație ilegală, semnat la București la 4 martie

1997, fiecare parte contractantă readmite pe

teritoriul său, la cererea celeilalte părți

contractante și fără alte formalități, oricare persoană care nu

îndeplinește condițiile necesare

pentru,

intrare sau nu mai întrunește cerințele pentru șederea pe teritoriul părții

contractante

solicitante, dacă s-a

stabilit sau este prezumat că aceasta este cetățean al părții contractante

solicitate.

Dispozițiile

din actele normative menționate, adoptate anterior datei de 1 ianuarie 2007 la

care România a aderat la Uniunea Europeană, au fost analizate de instanțele de

fond în legătură cu dispozițiile art. 27 alin. (l) din Directiva 2004/38/CE {potrivit

cărora statele membre pot restrânge libertatea de circulație și de

ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de

familie, indiferent de cetățenie, pentru motive de ordine publică, siguranță

publică sau sănătate publică)

și au

statuat că

reglementarea internă este restrictivă și vine în conflict cu

prevederile Directivei ca, de altminteri, și cu cele ale art. 2 alin. (3) din

Protocolul nr. 4 adițional la C.E.D.O.

Potrivit

dispozițiilor comunitare, pentru ca motivele de ordine publică sau de siguranță

publică să justifice măsurile de îngrădire a dreptului la libera circulație

este necesar, potrivit art. 27 alin. (2) din Directivă, ca măsura să se

întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză, care trebuie să constituie

o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes

fundamental al societății, condamnările penale anterioare neputând justifica în

sine luarea unor asemenea măsuri.

Referitor la conduita

pârâtului, instanțele de fond au constatat, pe de o parte, că nerespectarea

condițiilor de ședere pe teritoriul unui alt stat nu satisface exigențele

dispozițiilor comunitare [cu care vin în conflict dispozițiile art. 38 lit. a)

din Legea nr. 248/2005] iar, pe de altă parte, că nu s-a dovedit că aceasta ar

fi constituit sau urma să constituie o amenințare gravă la adresa intereselor

fundamentale ale unei societăți democratice.

Instanțele de fond au

statuat în mod corect că astfel de motive, de ordine publică sau de siguranță

publică, nu pot rezulta în mod suficient din

faptul

însuși al expulzării unei persoane și, cu atât mai puțin, nu pot fi reținute

doar pe consideratiuni de prevenție generală, astfel cum a invocat reclamantul,

pentru că ar însemna că principiul proporționalității în adoptarea măsurii să

nu mai intereseze, ceea ce nu este permis.

De altminteri,

este de observat că, prin cererea de recurs, reclamantul nu a arătat motivele

pe care își fundamentează critica de nelegalitate formulată la adresa hotărârii

recurate ci a invocat, fără a argumenta, că instanțele de fond au făcut o

greșită apreciere a circumstanțelor de fapt ale speței, care, în opinia sa,

justificau restrângerea dreptului pârâtului la liberă circulație în raport de

dispozițiile legale interne, prezentând și conținutul normelor comunitare.

Pentru

considerentele arătate, Înalta Curte urmează a respinge recursul dedus judecății

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de Ministerul Internelor și Reformei Administrative,

Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr. 641/A din 11 septembrie

2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 29 aprilie

2009.