ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1601/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1601/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV a civilă, la

data de 7 decembrie 2009, reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidenta

Persoanelor din cadrul Ministerului Administrației și Internelor a solicitat,

în baza dispozițiilor obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007 pentru

aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetățenilor români aflați în

Italia, ca urmare a situației create prin adoptarea de către statul italian a

noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, coroborate cu

prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei

circulații a cetățenilor români în străinătate, cu modificările și completările

ulterioare, restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în Italia a

pârâtului P.I.C.

În

motivarea cererii, s-a arătat că pârâtul a fost expulzat din Italia, la data de

17 noiembrie 2009, în baza Decretului Prefectului din Roma și s-a dispus măsura

interzicerii de a se mai afla pe teritoriul Italiei.

În

dovedirea cererii s-a depus la dosar talonul de expulzat, declarația pârâtului,

decretul de expulzare emis de autoritățile italiene, iar în temeiul art. 242

alin. (2) C. proc. civ. s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă.

Prin

sentința civilă nr. 51 din 20 ianuarie 2010 pronunțată de Tribunalul București,

secția a IV-a civilă,

s-a

respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamant.

Pentru a

hotărî astfel, tribunalul a reținut că potrivit art. 38 din Legea nr. 248 din 20

iulie 2005, restrângerea exercită dreptului la liberă circulație în străinătate

a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani cu

privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de

readmisie încheiat între România și acel stat.

Prin

hotărârea din 10 iulie, pronunțată de CJCE în cauza C-33/07, obligatorie pentru

instanțele românești, s-a precizat ca dreptul la libera circulație include atât

dreptul cetățenilor UE de a intra intr-un alt stat membru decât cel de origine,

cat și dreptul de a-l părăsi: "libertățile fundamentale garantate prin

Tratatul CE ar fi golite de substanță dacă statul membru de origine ar putea,

fără o justificare valabilă, să interzică propriilor resortisanți să părăsească

teritoriul statului în cauză pentru a intra pe teritoriul unui alt stat membru”

(par. 18).

Cu toate

acestea, acest drept nu este unul necondiționat, ci poate fi supus limitărilor si

condițiilor prevăzute prin tratat, precum și prin dispozițiile adoptate pentru

punerea sa în aplicare (par. 21). Astfel, Directiva 2004/38 permite statelor

membre sa restrângă libertatea de circulație în special pentru motive de ordine

publică sau de siguranță publică.

În acest

context, noțiunea de ordine publica presupune pe lângă tulburarea ordinii

sociale pe care o reprezintă orice încălcare a legii, existenta unei amenințări

reale, prezente si suficient de grave la adresa unui interes fundamental al

societății (par. 23). Este o definiție stabilită prin jurisprudența comunitară

(Rutili, Boucherea Orfanopoulos ).

În plus,

masurile luate trebuie să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în

cauză, neputând fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de cazul

respectiv sau care sunt legate de considerații de prevenție generală (par. 24).

De

asemenea s-a mai reținut că împrejurarea ca fata de un cetățean al Uniunii

Europene s-a dispus măsura expulzării de pe teritoriul unui alt stat membru

unde ședea în mod ilegal, nu reprezintă un motiv susceptibil sa justifice

restrângerea libertății de circulație de către statul de origine „decât în

măsura în care conduita acestuia reprezintă o amenințare reală, prezentă și

suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății. În

consecință aceasta nu respecta standardele impuse de dreptul comunitar.

Totodată

s-a stabilit că revine instanței interne sarcina de a efectua toate

constatările necesare cu privire la motivarea restrângerii dreptului la libera

circulație a pârâtului.

În acest

sens, tribunalul a constatat că reclamanta își motivează solicitarea

restrângerii dreptului la liberă circulație pe faptul că pârâtul a fost

expulzat ca urmare a ordinului de expulzare emis de către Prefectul Romei în

care s-a reținut comiterea unor infracțiuni de furt, vătămare corporală și

tăinuire, dar după cum rezultă din respectivul ordin nu a fost niciodată

judecat și eventual condamnat pentru faptele de care este acuzat.

Tribunalul

a constatat că în condițiile în care autoritățile italiene au preferat

expulzarea și nu judecarea pentru faptele de care era acuzat pârâtul, datorită

prezumției de nevinovăție de care se bucură orice persoană, respectivele fapte

reținute în ordinul de expulzare, nu pot fi avute în vedere cu ocazia

verificării în ce măsură comportamentul pârâtului este de natură a produce și

pentru viitor o atingere ordinii publice care să reprezinte o amenințare reală,

prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al

societății.

Prin

decizia nr. 27/A din 16 aprilie 2010 Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a respins apelul reclamantei ca nefondat, reținând, în esență,

următoarele:

Cererea

reclamantei a fost întemeiată pe dispozițiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248

din 20 iulie 2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în

străinătate, astfel cum a fost completată și modificată prin O.G. nr. 5/2006,

potrivit cu care restrângerea exercitării dreptului la liberă circulației în

străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult

3 ani cu privire la persoana a cărei prezenta pe teritoriul unui stat, prin

activitatea pe care o desfășoară sau ar urma să o desfășoare, ar aduce atingere

gravă intereselor României sau, după caz, relațiilor bilaterale dintre România

și acel stat.

Dispozițiile

Legii nr. 248 din 20 iulie 2005 amintite trebuie însă interpretate în lumina

dispozițiilor comunitare care consacra libertatea de circulație a persoanelor

și dreptul de stabilire al acestora, respectiv art. 39-42 și art. 43-48 din TCE

(legislație comunitară primară) și Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European

și Consiliului Uniunii Europene (legislație comunitară secundară), directivă ce

a fost transpusă în dreptul intern românesc prin O.U.G. nr. 102/2005, aprobată

cu modificări prin Legea nr. 260/2005.

Având în

vedere disp. art. 20 din Constituție, urmează ca dispozițiile contrare ale

legii interne să fie înlăturate de la aplicare, iar dreptul comunitar să

primească aplicare directă (conform principiilor stabilite prin hotărârile

Curții de Justiție a Comunității Europene Flaminio Costa v. Enel și

Amministrazionne della Finanze dello Stato c. Simmenthal).

Legislația

comunitară arătată mai sus prevede restricții ale libertății de circulație doar

pentru două situații, strict delimitate și constituind excepții de la regula

libertății, respectiv: 1 - angajările în serviciul public/exercitarea unor

activități care, într-un anume stat membru, sunt legate de exercitarea, chiar

ocazional, a autorității publice (restricție prevăzută de legislația primară,

cu referire la libertatea de circulație a lucrătorilor) și 2 - motive de ordine

publică, siguranța publică și sănătate publică (restricție prevăzută si de

legislația secundară - art. 27 din Directiva 2004/38/CE).

În

cauză, solicitarea restrângerii dreptului la libera circulație este argumentata

pe faptul ca intimatul parat a fost expulzat ca urmare a ordinului de expulzare

emis de Prefectul Romei in care s-a reținut comiterea unor infracțiuni de furt,

vătămare corporală și tăinuire, fără însă ca acesta să fi fost judecat și cu

atât mai mult eventual condamnat de autoritățile italiene pentru faptele de

care este acuzat.

În

raport cu motivul invocat, date fiind circumstanțele speței și conduita

intimatului pârât, în mod corect a apreciat prima instanță că limitarea

solicitată nu ar putea fi justificată pe motiv de ordine și siguranță publică,

motivele limitării neîncadrându-se în sfera de aplicare a primei excepții

prevăzută ca restricție a libertății de circulație și nici în ultima teză a

celei de a doua excepții (sănătatea publică).

Împotriva

susmenționatei hotărâri a declarat recurs reclamanta criticând-o pentru nelegalitate,

sens în care, invocând încălcarea dispozițiilor art. 2 lit. d) din H.G. nr.

1347/2007 și pretinzând a fi îndeplinite cerințele art. 38 lit. b) din Legea

nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în

străinătate, a solicitat admiterea recursului.

În

raport de circumstanțele cauzei, astfel cum au fost dezvoltate în cererea

introductivă de instanță, măsura restrictivă solicitată se justifică din

perspectiva încălcării ordinii publice a statelor implicate, precum și a

necesității respectării exigenței legislației Uniunii, privind îndeplinirea

cerințelor de a stopa migrația ilegală, prezența pârâtului fără respectarea

condițiilor legale de intrare și ședere pe teritoriul unui stat membru al

Uniunii dovedind exact contrariul, cu repercusiuni negative asupra

tratamentului aplicat cetățenilor români ce locuiesc cu forme legale.

A

învederat că în mod greșit, funcție de motivele invocate, dar și de faptul că

instanțele nu au luat în considerare dispozițiile obiectivului nr. 2 lit. d) din

H.G. nr. 1347/2007, precum și a Decretului Prefectului de Roma, hotărârea

instanței de apel este greșită, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului

și, în consecință a admiterii apelului și a acțiunii astfel cum a fost

formulată.

Recursul

nu este fondat.

Prin

H.G. nr. 1347/2007 s-a stabilit pentru Direcția Generală de Pașapoarte sau,

după caz, Inspectoratul Național pentru Evidența

Persoanelor obligația înaintării către instanță a dosarului de

îndepărtare, demers care trebuie efectuat în directă corelare cu prevederile

art. 38 lit.

b) din Legea nr. 248/2005, potrivit cărora restrângerea

exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români

poate fi dispusă pe o perioadă de cel mult 3 ani, cu privire la persoana a

cărei

prezență pe teritoriul unui stat,

prin activitatea pe care o desfășoară sau ar urma să o desfășoare, ar aduce

atingere gravă intereselor României,

sau, după caz, relațiilor

bilaterale dintre România și acel stat.

Măsura

restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație se dispune de către

instanță, în raport de prevederile acestui text, care trebuie interpretate prin

raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.

Această prioritate este stabilită de art. 148 alin. (2)

și (4) din Constituția României, potrivit căruia prevederile tratatelor

constitutive ale

Uniunii

Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu

au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea

actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la

îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării.

De aceea, legea română trebuie interpretată în raport cu

norma

comunitară,

iar dreptul la liberă circulație pe teritoriul statelor membre ale Uniunii

Europene este garantat de art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost

adoptată Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului, din 29

aprilie 2004.

Acest

act normativ este cuprins în anexele Protocolului de aderare, care cuprinde

condițiile admiterii în Uniunea Europeană și care a devenit parte a tratatelor

europene.

Potrivit legislației europene în materie, dreptul la

liberă circulație

nu

este un drept absolut, însă, conform art. 27 din Directiva 2004/38/CE ,

restricționarea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și

a membrilor lor de familie se dispune numai pentru

motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. In

alin.

(2), textul prevede că măsura trebuie să respecte principiul

proporționalității și să se întemeieze exclusiv

pe conduita celui în cauză.

Condamnările penale anterioare nu pot

justifica, în sine, luarea unor asemenea măsuri. Și art. 6 din Tratatul privind

Uniunea Europeană statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, așa cum

sunt garantate de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale.

Prin

urmare, deși calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României

dreptul de a restrânge libertatea de circulație a cetățenilor săi, restrângerea

nu se poate dispune arbitrar, ci numai în măsura îndeplinirii cazurilor strict

reglementate de legislația comunitară în materie.

Restrângerea

exercitării dreptului la liberă circulație trebuie supusă condițiilor prevăzute

de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie

interpretate în acord cu legislația comunitară.

În

cauză, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 27 din

Directiva 2004/38/CE.

Prin

Decretul emis de Prefectul Romei se menționează faptul că pârâtul a fost expulzat

de pe teritoriul Italiei pentru presupusa săvârșire a unor fapte penale, fără a

fi fost judecat și eventual condamnat pentru comiterea acestora, context în

care, legal nu a fost primită cererea reclamantei.

Măsura

restrângerii dreptului la liberă circulație doar pentru faptul că prezența

intimatului-pârât pe teritoriul Italiei ar constitui o amenințare la adresa

siguranței publice a acelui stat, nu ar respecta principiul proporționalității

și nu s-ar baza pe comportamentul acestuia.

Pentru

considerentele expuse, recursul declarat de reclamant va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și

Administrarea Bazelor de Date împotriva deciziei nr. 271 A din 16 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 februarie 2011.