ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1601/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV a civilă, la data de 7 decembrie 2009, reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidenta Persoanelor din cadrul Ministerului Administrației și Internelor a solicitat, în baza dispozițiilor obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetățenilor români aflați în Italia, ca urmare a situației create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, coroborate cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, cu modificările și completările ulterioare, restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în Italia a pârâtului P.I.C.

În motivarea cererii, s-a arătat că pârâtul a fost expulzat din Italia, la data de 17 noiembrie 2009, în baza Decretului Prefectului din Roma și s-a dispus măsura interzicerii de a se mai afla pe teritoriul Italiei. În dovedirea cererii s-a depus la dosar talonul de expulzat, declarația pârâtului, decretul de expulzare emis de autoritățile italiene, iar în temeiul art. 242 alin. (2) C. proc. civ. s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă. Prin sentința civilă nr. 51 din 20 ianuarie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamant.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că potrivit art. 38 din Legea nr. 248 din 20 iulie 2005, restrângerea exercită dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat.

Prin hotărârea din 10 iulie, pronunțată de CJCE în cauza C-33/07, obligatorie pentru instanțele românești, s-a precizat ca dreptul la libera circulație include atât dreptul cetățenilor UE de a intra intr-un alt stat membru decât cel de origine, cat și dreptul de a-l părăsi: "libertățile fundamentale garantate prin Tratatul CE ar fi golite de substanță dacă statul membru de origine ar putea, fără o justificare valabilă, să interzică propriilor resortisanți să părăsească teritoriul statului în cauză pentru a intra pe teritoriul unui alt stat membru” (par. 18). Cu toate acestea, acest drept nu este unul necondiționat, ci poate fi supus limitărilor si condițiilor prevăzute prin tratat, precum și prin dispozițiile adoptate pentru punerea sa în aplicare (par. 21). Astfel, Directiva 2004/38 permite statelor membre sa restrângă libertatea de circulație în special pentru motive de ordine publică sau de siguranță publică.

În acest context, noțiunea de ordine publica presupune pe lângă tulburarea ordinii sociale pe care o reprezintă orice încălcare a legii, existenta unei amenințări reale, prezente si suficient de grave la adresa unui interes fundamental al societății (par. 23). Este o definiție stabilită prin jurisprudența comunitară (Rutili, Boucherea Orfanopoulos ). În plus, masurile luate trebuie să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză, neputând fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de cazul respectiv sau care sunt legate de considerații de prevenție generală (par. 24). De asemenea s-a mai reținut că împrejurarea ca fata de un cetățean al Uniunii Europene s-a dispus măsura expulzării de pe teritoriul unui alt stat membru unde ședea în mod ilegal, nu reprezintă un motiv susceptibil sa justifice restrângerea libertății de circulație de către statul de origine „decât în măsura în care conduita acestuia reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății.

În consecință aceasta nu respecta standardele impuse de dreptul comunitar. Totodată s-a stabilit că revine instanței interne sarcina de a efectua toate constatările necesare cu privire la motivarea restrângerii dreptului la libera circulație a pârâtului. În acest sens, tribunalul a constatat că reclamanta își motivează solicitarea restrângerii dreptului la liberă circulație pe faptul că pârâtul a fost expulzat ca urmare a ordinului de expulzare emis de către Prefectul Romei în care s-a reținut comiterea unor infracțiuni de furt, vătămare corporală și tăinuire, dar după cum rezultă din respectivul ordin nu a fost niciodată judecat și eventual condamnat pentru faptele de care este acuzat.

Tribunalul a constatat că în condițiile în care autoritățile italiene au preferat expulzarea și nu judecarea pentru faptele de care era acuzat pârâtul, datorită prezumției de nevinovăție de care se bucură orice persoană, respectivele fapte reținute în ordinul de expulzare, nu pot fi avute în vedere cu ocazia verificării în ce măsură comportamentul pârâtului este de natură a produce și pentru viitor o atingere ordinii publice care să reprezinte o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății. Prin decizia nr. 27/A din 16 aprilie 2010 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul reclamantei ca nefondat, reținând, în esență, următoarele: Cererea reclamantei a fost întemeiată pe dispozițiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248 din 20 iulie 2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, astfel cum a fost completată și modificată prin O.G.

nr. 5/2006, potrivit cu care restrângerea exercitării dreptului la liberă circulației în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana a cărei prezenta pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfășoară sau ar urma să o desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relațiilor bilaterale dintre România și acel stat. Dispozițiile Legii nr. 248 din 20 iulie 2005 amintite trebuie însă interpretate în lumina dispozițiilor comunitare care consacra libertatea de circulație a persoanelor și dreptul de stabilire al acestora, respectiv art. 39-42 și art. 43-48 din TCE (legislație comunitară primară) și Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și Consiliului Uniunii Europene (legislație comunitară secundară), directivă ce a fost transpusă în dreptul intern românesc prin O.U.G.

nr. 102/2005, aprobată cu modificări prin Legea nr. 260/2005. Având în vedere disp. art. 20 din Constituție, urmează ca dispozițiile contrare ale legii interne să fie înlăturate de la aplicare, iar dreptul comunitar să primească aplicare directă (conform principiilor stabilite prin hotărârile Curții de Justiție a Comunității Europene Flaminio Costa v. Enel și Amministrazionne della Finanze dello Stato c. Simmenthal).

Legislația comunitară arătată mai sus prevede restricții ale libertății de circulație doar pentru două situații, strict delimitate și constituind excepții de la regula libertății, respectiv: 1 - angajările în serviciul public/exercitarea unor activități care, într-un anume stat membru, sunt legate de exercitarea, chiar ocazional, a autorității publice (restricție prevăzută de legislația primară, cu referire la libertatea de circulație a lucrătorilor) și 2 - motive de ordine publică, siguranța publică și sănătate publică (restricție prevăzută si de legislația secundară - art. 27 din Directiva 2004/38/CE).

În cauză, solicitarea restrângerii dreptului la libera circulație este argumentata pe faptul ca intimatul parat a fost expulzat ca urmare a ordinului de expulzare emis de Prefectul Romei in care s-a reținut comiterea unor infracțiuni de furt, vătămare corporală și tăinuire, fără însă ca acesta să fi fost judecat și cu atât mai mult eventual condamnat de autoritățile italiene pentru faptele de care este acuzat. În raport cu motivul invocat, date fiind circumstanțele speței și conduita intimatului pârât, în mod corect a apreciat prima instanță că limitarea solicitată nu ar putea fi justificată pe motiv de ordine și siguranță publică, motivele limitării neîncadrându-se în sfera de aplicare a primei excepții prevăzută ca restricție a libertății de circulație și nici în ultima teză a celei de a doua excepții (sănătatea publică).

Împotriva susmenționatei hotărâri a declarat recurs reclamanta criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând încălcarea dispozițiilor art. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007 și pretinzând a fi îndeplinite cerințele art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, a solicitat admiterea recursului. În raport de circumstanțele cauzei, astfel cum au fost dezvoltate în cererea introductivă de instanță, măsura restrictivă solicitată se justifică din perspectiva încălcării ordinii publice a statelor implicate, precum și a necesității respectării exigenței legislației Uniunii, privind îndeplinirea cerințelor de a stopa migrația ilegală, prezența pârâtului fără respectarea condițiilor legale de intrare și ședere pe teritoriul unui stat membru al Uniunii dovedind exact contrariul, cu repercusiuni negative asupra tratamentului aplicat cetățenilor români ce locuiesc cu forme legale.

A învederat că în mod greșit, funcție de motivele invocate, dar și de faptul că instanțele nu au luat în considerare dispozițiile obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007, precum și a Decretului Prefectului de Roma, hotărârea instanței de apel este greșită, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului și, în consecință a admiterii apelului și a acțiunii astfel cum a fost formulată. Recursul nu este fondat. Prin H.G.

nr. 1347/2007 s-a stabilit pentru Direcția Generală de Pașapoarte sau, după caz, Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor obligația înaintării către instanță a dosarului de îndepărtare, demers care trebuie efectuat în directă corelare cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, potrivit cărora restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pe o perioadă de cel mult 3 ani, cu privire la persoana a cărei prezență pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfășoară sau ar urma să o desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor României, sau, după caz, relațiilor bilaterale dintre România și acel stat.

Măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație se dispune de către instanță, în raport de prevederile acestui text, care trebuie interpretate prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate. Această prioritate este stabilită de art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, potrivit căruia prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării.

De aceea, legea română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la liberă circulație pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului, din 29 aprilie 2004. Acest act normativ este cuprins în anexele Protocolului de aderare, care cuprinde condițiile admiterii în Uniunea Europeană și care a devenit parte a tratatelor europene. Potrivit legislației europene în materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, însă, conform art. 27 din Directiva 2004/38/CE , restricționarea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie se dispune numai pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică.

In alin. (2), textul prevede că măsura trebuie să respecte principiul proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe conduita celui în cauză. Condamnările penale anterioare nu pot justifica, în sine, luarea unor asemenea măsuri. Și art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, așa cum sunt garantate de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Prin urmare, deși calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de circulație a cetățenilor săi, restrângerea nu se poate dispune arbitrar, ci numai în măsura îndeplinirii cazurilor strict reglementate de legislația comunitară în materie.

Restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislația comunitară. În cauză, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE. Prin Decretul emis de Prefectul Romei se menționează faptul că pârâtul a fost expulzat de pe teritoriul Italiei pentru presupusa săvârșire a unor fapte penale, fără a fi fost judecat și eventual condamnat pentru comiterea acestora, context în care, legal nu a fost primită cererea reclamantei. Măsura restrângerii dreptului la liberă circulație doar pentru faptul că prezența intimatului-pârât pe teritoriul Italiei ar constitui o amenințare la adresa siguranței publice a acelui stat, nu ar respecta principiul proporționalității și nu s-ar baza pe comportamentul acestuia.

Pentru considerentele expuse, recursul declarat de reclamant va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date împotriva deciziei nr. 271 A din 16 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie 2011.