ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2031/2011

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data

de 9 martie 2010 pe rolul Tribunalului Maramureș, secția civilă, reclamantul Direcția

pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date București a

solicitat, în temeiul dispozițiilor obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007,

coroborate cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, restrângerea exercitării

dreptului la liberă circulație în Italia a numitului R.D.G.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că pârâtul a fost expulzat din Italia la data de 17

februarie 2010, în baza Decretului Prefectului Provinciei Reggio Calabria. Conform

decretului de expulzare, datorită comportamentului de care a dat dovadă pe

perioada șederii în Italia, împotriva pârâtului s-a dispus măsura interzicerii

de a se mai afla pe teritoriul Italiei.

Prin sentința civilă

nr. 413 din 13 martie 2010, Tribunalul Maramureș, secția civilă, a respins cererea

reclamantei, reținând că în cauză s-a dispus returnarea pârâtului fără a se

dovedi existența vreunuia dintre motivele pentru care se poate dispune

restrângerea dreptului la liberă circulație a persoanelor, respectiv, pentru

motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică (art. 27 din

Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie

2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere, pe teritoriul statelor

membre pentru cetățenii uniunii și membrii familiilor acestora).

Prima instanță a mai

reținut că decretul de expulzare și înscrisurile depuse în probațiune de

reclamantă nu au demonstrat că pârâtul a săvârșit infracțiuni pe teritoriul

Italiei și fără a exista hotărâri de condamnare în acest sens, nu se poate proceda

la restrângerea dreptului la liberă circulație al pârâtului în această țară.

Tribunalul a mai

arătat că dispozițiile art. 38 din Legea nr. 248/2005 trebuie interpretate și

aplicate în conformitate cu legislația europeană în materie, cu Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și a

protocoalelor adiționale la aceste convenții, potrivit cărora măsurile luate

din motive de ordine sau de siguranță publică trebuie să respecte principiul

proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză,

care trebuie să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă

la adresa unui interes fundamental al societății, neputând fi acceptate

motivări care nu sunt legate direct de caz sau care sunt legate de considerații

de prevenție generală, după cum nici condamnările anterioare nu pot justifica

asemenea măsuri.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea

Bazelor de Date, susținând că este nelegală și netemeinică, întrucât în mod

greșit a respins cererea privind restrângerea exercitării dreptului la liberă

circulație în Italia a intimatului.

Reclamanta-apelantă a

mai arătat că prima instanță nu a avut în vedere la soluționarea cauzei

dispozițiile art. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007, precum și art. 38 lit. b)

din Legea nr. 248/2005, cu modificările și completările ulterioare, dispoziții

potrivit cărora autoritățile judecătorești pronunță hotărâri vizând

interzicerea deplasării cetățenilor expulzați din Italia pe o perioadă

determinată.

În final a mai arătat

că nu au fost luate în considerare documentele ce dovedesc că pârâtul a fost

îndepărtat de pe teritoriul Italiei, întrucât a avut un comportament

antisocial, de natură să compromită imaginea României, încălcându-se astfel

art. 5 din Legea nr. 248/2005 și nici dispozițiile art. 1 din Acordul dintre

România și Republica Italiană, privind readmisia persoanelor aflate în situații

ilegale, ratificat prin Legea nr. 173/1997.

Prin deciziei nr. 117/A

din 28 aprilie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări

sociale, pentru minori și familie, s-a respins apelul, reținând că, în raport

de dreptul la liberă circulație reglementat de Constituția României, precum și

de Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale,

a protocoalelor adiționale la această convenție, în mod corect instanța de fond

a reținut că nu se impune admiterea cererii privind restrângerea dreptului la

liberă circulație în Italia a intimatului.

Instanța de apel a

mai arătat că, deși potrivit dispozițiilor legale invocate de reclamantă,

respectiv, art. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007 și art. 38 lit. b) din Legea

nr. 248/2005, instanțele pot pronunța hotărâri privind interzicerea deplasării

cetățenilor expulzați din Italia pe o perioadă determinată, în speță au

prioritate dispozițiile dreptului comunitar față de cel intern.

Or, potrivit,

dispozițiilor comunitare în materie, restrângerea dreptului la liberă

circulație intervine în trei cazuri, și anume, pentru motive de siguranță,

sănătate sau ordine publică, ce nu sunt incidente în cauză, astfel încât

soluția adoptată de prima instanță este temeinică și legală.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamanta, reluând, în esență, criticile formulate

în motivele de apel.

Recursul este

nefondat, pentru următoarele argumente:

Alături de libera

circulație a produselor, libera circulație a serviciilor și libera circulație a

capitalurilor, libertatea de circulație a persoanelor constituie una dintre

cele patru libertăți fundamentale din cadrul pieței interne a Uniunii Europene.

Esența acestei

libertăți constă în eliminarea discriminărilor referitoare la condițiile de

intrare, deplasare, muncă, angajare sau remunerație între cetățenii statului

membru și cetățenii altor state, care își desfășoară activitățile pe teritoriul

acestuia.

Reglementarea legală

comunitară a liberei circulații a persoanelor o reprezintă dispozițiile art. 18(8A)

din Tratatul de la Roma, care statuează dreptul cetățenilor Uniunii de a

circula și de a rezida liber pe teritoriul statelor membre, text legal în

aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE, care, prin art. 27

stabilește restricționarea dreptului la liberă circulație numai pentru motive

de ordine publică, siguranță publică ori sănătate publică, arătând că măsura

luată trebuie să respecte principiul proporționalității și să se întemeieze pe

conduita persoanei în cauză.

Dispozițiile legale

sus-menționate sunt parțial neconcordante cu legislația națională în materie,

motiv pentru care interpretarea lor trebuie raportată la principiul

preeminenței dreptului comunitar care, spre deosebire de reglementarea internă,

cu caracter general, stabilește situații de excepție în care operează

restrângerea dreptului la liberă circulație.

De altfel chiar

dispozițiile constituționale statuează că, ori de câte ori dispoziția legală

internă contravine dispoziției legale comunitare, se va aplica cu prioritate

aceasta din urmă, astfel încât rezultatul să fie compatibilizarea și

armonizarea celor două categorii de norme.

În cauză nu s-a făcut

dovada incidenței vreunuia din cazurile de limitare prevăzute de Directiva 2004/38/CE,

astfel încât instanțele de fond și apel în mod corect au stabilit că

dispozițiile art. 38 din Legea nr. 248/2005 nu sunt aplicabile, ele trebuind

analizate și raportate la legislația comunitară.

Referitor la

obiectivul nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007, acesta prevede înaintarea, de

către Ministerul Internelor, prin Direcția generală de Pașapoarte sau, după

caz, Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor (în prezent Direcția

pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date), către instanțe,

a dosarului „de îndepărtare”, cu precizarea că acest demers trebuie făcut în

corelare cu dispozițiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.

Or, având în vedere

că art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 trebuie interpretat în corelare cu

dispoziția comunitară care reglementează cazurile de restrângere a dreptului la

liberă circulație, rezultă că și această prevedere trebuie circumscrisă

aceleiași norme, înaintarea dosarului instanței de judecată nereprezentând

pentru aceasta o obligație de a se pronunța în sensul restrângerii dreptului

fundamental analizat.

Față de argumentele

arătate, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., recursul va fi

respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și

Administrarea Bazelor de Date împotriva deciziei nr. 117/A din 28 aprilie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 4 martie 2011.