ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6728/2010

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 18

decembrie 2009 pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția civilă, reclamantul

Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor din cadrul Ministerului

Administrației și Internelor a solicitat, în temeiul dispozițiilor obiectivului

nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007, coroborate cu prevederile art. 38 lit. b)

din Legea nr. 248/2005, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație

în Italia a numitei T.S.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că pârâta a fost expulzată din Italia la data de 26

noiembrie 2009, în baza Decretului Prefectului Provinciei Milano. Conform

decretului de expulzare, datorită comportamentului de care a dat dovadă pe

perioada șederii în Italia, împotriva pârâtei T.S. s-a dispus măsura

interzicerii de a se mai afla pe teritoriul Italiei.

Prin sentința civilă nr.

108 din 11 februarie 2010, Tribunalul Vâlcea, secția civilă, a respins

acțiunea, reținând că în cauză s-a dispus returnarea pârâtei fără a se dovedi

existența vreunuia dintre motivele pentru care se poate dispune restrângerea

dreptului la liberă circulație a persoanelor, respectiv, pentru motive de

ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică (art. 27 din Directiva

2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004

privind dreptul la liberă circulație și ședere, pe teritoriul statelor membre

pentru cetățenii uniunii și membrii familiilor acestora).

Prima instanță a mai

reținut că decretul de expulzare și simpla afirmație că pârâta a săvârșit

infracțiuni pe teritoriul Italiei, fără a exista hotărâri de condamnare în

acest sens, nu pot conduce la restrângerea dreptului la liberă circulație al

pârâtei în această țară.

Tribunalul a mai arătat

că dispozițiile art. 38 din Legea nr. 248/2005 trebuie interpretate și aplicate

în conformitate cu legislația europeană în materie, cu Convenția pentru

Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și a protocoalelor

adiționale la aceste convenții, potrivit cărora măsurile luate din motive de

ordine sau de siguranță publică trebuie să respecte principiul

proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză,

care trebuie să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă

la adresa unui interes fundamental al societății, neputând fi acceptate motivări

care nu sunt legate direct de caz sau care sunt legate de considerații de

prevenție generală, după cum nici condamnările anterioare nu pot justifica

asemenea măsuri.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea

Bazelor de Date (fost I.N.E.P.), susținând că este nelegală și netemeinică,

întrucât în mod greșit a respins cererea privind restrângerea exercitării

dreptului la liberă circulație în Italia a intimatei.

Reclamanta a mai

arătat că prima instanță nu a avut în vedere la soluționarea cauzei

dispozițiile art. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007, precum și art. 38 lit. b)

din Legea nr. 248/2005, cu modificările și completările ulterioare, dispoziții

potrivit cărora autoritățile judecătorești pronunță hotărâri vizând

interzicerea deplasării cetățenilor expulzați din Italia pe o perioadă

determinată.

S-a mai arătat că nu

au fost luate în considerare documentele ce dovedesc că pârâta a fost

îndepărtată de pe teritoriul Italiei întrucât a avut un comportament

antisocial, fiind arestată pentru săvârșirea infracțiunii de furt, și nici

dispozițiile art. 1 din Acordul dintre România și Republica Italiană, privind

readmisia persoanelor aflate în situații ilegale, ratificat prin Legea nr. 173/1997.

Prin decizia civilă nr.

34/ A din 17 martie 2010, Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze

privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de

familie, a respins apelul, reținând că, în raport de dreptul la liberă

circulație reglementat de Constituția României, precum și de Convenția pentru

Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, a protocoalelor

adiționale la această convenție, în mod corect instanța de fond a reținut că nu

se impune admiterea cererii privind restrângerea dreptului la liberă circulație

în Italia a numitei T.S.

Instanța de apel a

mai arătat că, deși potrivit dispozițiilor legale invocate de reclamantă,

respectiv, art. 2 lit. d) din HG nr. 1347/2007 și art. 38 lit. b) din Legea nr.

248/2005, instanțele pot pronunța hotărâri privind interzicerea deplasării

cetățenilor expulzați din Italia pe o perioadă determinată, în speță au

prioritate dispozițiile dreptului comunitar față de cel intern.

Or, potrivit,

dispozițiilor comunitare în materie, restrângerea dreptului la liberă

circulație intervine în trei cazuri, și anume, pentru motive de siguranță,

sănătate sau ordine publică, ce nu sunt incidente în cauză, astfel încât

soluția adoptată de prima instanță este temeinică și legală.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamanta, reluând, în esență, criticile formulate

în motivele de apel.

Recursul este

nefondat, pentru următoarele argumente:

Alături de libera

circulație a produselor, libera circulație a serviciilor și libera circulație a

capitalurilor, libertatea de circulație a persoanelor constituie una dintre

cele patru libertăți fundamentale din cadrul pieței interne a Uniunii Europene.

Esența acestei

libertăți constă în eliminarea discriminărilor referitoare la condițiile de

intrare, deplasare, muncă, angajare sau remunerație între cetățenii statului

membru și cetățenii altor state, care își desfășoară activitățile pe teritoriul

acestuia.

Reglementarea legală

comunitară a liberei circulații a persoanelor o reprezintă dispozițiile art. 18

(8A) din Tratatul de la Roma, care statuează dreptul cetățenilor Uniunii de a

circula și de a rezida liber pe teritoriul statelor membre, text legal în

aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE, care, prin art. 27

stabilește restricționarea dreptului la liberă circulație numai pentru motive

de ordine publică, siguranță publică ori sănătate publică, arătând că măsura

luată trebuie să respecte principiul proporționalității și să se întemeieze pe

conduita persoanei în cauză.

Dispozițiile legale

sus-menționate sunt parțial neconcordante cu legislația națională în materie,

motiv pentru care interpretarea lor trebuie raportată la principiul

preeminenței dreptului comunitar care, spre deosebire de reglementarea internă,

cu caracter general, stabilește situații de excepție în care operează

restrângerea dreptului la liberă circulație.

Dealtfel chiar

dispozițiile constituționale statuează că, ori de câte ori dispoziția legală

internă contravine dispoziției legale comunitare, se va aplica cu prioritate

aceasta din urmă, astfel încât rezultatul să fie compatibilizarea și

armonizarea celor două categorii de norme.

În cauză nu s-a făcut

dovada incidenței vreunuia din cazurile de limitare prevăzute de Directiva

2004/38/CE, astfel încât instanțele de fond și apel în mod corect au stabilit

că dispozițiile art. 38 din Legea nr. 248/2005 nu sunt aplicabile, ele trebuind

analizate și raportate la legislația comunitară.

Referitor la

obiectivul nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007, acesta prevede înaintarea, de

către Ministerul Internelor, prin Direcția generală de Pașapoarte sau, după

caz, Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor(în prezent Direcția

pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date), către instanțe,

a dosarului „de îndepărtare”, cu precizarea că acest demers trebuie făcut în

corelare cu dispozițiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.

Or, având în vedere

că art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 trebuie interpretat în corelare cu

dispoziția comunitară care reglementează cazurile de restrângere a dreptului la

liberă circulație, rezultă că și această prevedere trebuie circumscrisă

aceleiași norme, înaintarea dosarului instanței de judecată nereprezentând

pentru aceasta o obligație de a se pronunța în sensul restrângerii dreptului

fundamental analizat.

Dealtfel, prin

decretul de expulzare al Prefectului Provinciei Milano, emis la data de 26

noiembrie 2009, s-a luat deja măsura interzicerii intimatei de a se mai afla pe

teritoriul Italiei pe o perioadă de 5 ani, sub sancțiunea executării pedepsei

privative de libertate.

Având în vedere

această împrejurare, precum și faptul că dispozițiile art. 27 alin. (2) din

Directiva nr. 2004/38/CE prevăd ca măsura restrângerii dreptului la liberă circulație

să respecte principiul proporționalității și să se bazeze exclusiv pe conduita

celui în cauză, aplicarea acesteia în speță ar echivala cu o dublă sancționare

a intimatei și,deci, cu o încălcare a criteriilor prevăzute de textul legal

anterior arătat.

Față de argumentele

arătate, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., recursul va fi

respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea

Bazelor de Date împotriva deciziei civile nr. 34/ A din 17 martie 2010 a Curții

de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 10 decembrie 2010.