ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2675/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 07

decembrie 2009, reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor,

din Ministerul Administrației și Internelor, a solicitat, în baza dispozițiilor

obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri

privind sprijinirea cetățenilor români aflați în Italia, ca urmare a situației create

prin adoptarea de către Statul Italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea

de pe teritoriu, coroborate cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005

privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, cu modificările

și completările ulterioare, restrângerea exercitării dreptului la libera circulație

în Italia a pârâtului Z.M.

În motivarea cererii,

s-a arătat că pârâtul a fost expulzat din Italia, la data de 13 noiembrie 2009,

în baza decretului Chesturii Provinciei Chieti, din cauza comportamentului de care

a dat dovadă pe perioada șederii în Italia.

Prin sentința civilă

nr. 202 din 17 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta Direcția pentru

Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date.

Pentru a hotărî astfel,

Tribunalul a reținut că, potrivit art. 38 din Legea nr. 248/2005, restrângerea exercitării

dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă

pentru o perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana care a fost returnată

dintr-un stat în baza unui Acord de readmisie încheiat între România și acel stat.

Prin hotărârea din 10

iulie, pronunțată de Curtea de Justiție a Comunității Europene în cauza C-33/07,

obligatorie pentru instanțele românești, s-a precizat că dreptul la libera circulație

include atât dreptul cetățenilor Uniunii de a intra într-un alt stat membru decât

cel de origine, cât și dreptul de a-l părăsi:

„

libertățile fundamentale garantate prin

Tratatul CE ar fi golite de substanță dacă statul membru de origine ar putea, fără

o justificare valabilă, să interzică propriilor resortisanți să părăsească teritoriul

statului în cauză pentru a intra pe teritoriul unui alt stat membru" (parag.

18). Cu toate acestea, acest drept nu este unul necondiționat, ci poate fi supus

limitărilor și condițiilor prevăzute prin tratat, precum și prin dispozițiile adoptate

pentru punerea sa în aplicare (parag. 21). Astfel, Directiva nr. 2004/38 permite

statelor membre să restrângă libertatea de circulație în special pentru motive de

ordine publică sau de siguranță publică.

În acest context, noțiunea

de ordine publică presupune pe lângă tulburarea ordinii sociale pe care o reprezintă

orice încălcare a legii, existența unei amenințări reale, prezente și suficient

de grave la adresa unui interes fundamental al societății (parag. 23). Este o definiție

stabilită prin jurisprudența comunitară (Rutili, Bouchereau, Orfanopoulos).

În plus, măsurile luate

trebuie să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză, neputând fi acceptate

motivări care nu sunt direct legate de cazul respectiv sau care sunt legate de considerații

de prevenție generală (parag. 24).

De asemenea, s-a mai reținut

că împrejurarea că față de un cetățean al Uniunii Europene s-a dispus măsura expulzării

de pe teritoriul unui alt stat membru unde ședea în mod ilegal, nu reprezintă un

motiv susceptibil să justifice restrângerea libertății de circulație de către statul

de origine

„

decât

în măsura în care conduita acestuia reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient

de gravă la adresa unui interes fundamental al societății" (parag. 26). În

consecință, acesta nu respectă standardele impuse de dreptul comunitar.

Totodată, s-a stabilit

că revine instanței interne sarcină de a efectua toate constatările necesare cu

privire la motivarea restrângerii dreptului la libera circulație al pârâtului.

În acest sens, tribunalul

a constatat că reclamantul își motivează solicitarea restrângerii dreptului la liberă

circulație pe faptul că pârâtul a fost expulzat ca urmare a ordinului de expulzare

emis de către Chesturii Provinciei Chieti în care s-a reținut comiterea unor infracțiuni

de furt, dar după cum rezultă din respectivul ordin pârâtul nu a fost condamnat,

organele de poliție și ale Prefecturii asumându-și competențe de stabilire a vinovăției

și posibilului pericol pentru ordinea publică.

Or, în condițiile în care

autoritățile italiene au preferat expulzarea și nu judecarea pentru faptele de care

era acuzat, Tribunalul a constatat că, datorită prezumției de nevinovăție de care

se bucură orice persoană, respectivele fapte, reținute în ordinul în discuție, nu

pot fi avute în vedere cu ocazia verificării în ce măsură comportamentul pârâtului

este de natură a produce și pentru viitor o atingere ordinii publice care să reprezinte

o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental

al societății.

În aceste condiții, Tribunalul,

făcând aplicarea hotărârii Curții de Justiție a Comunității Europene mai sus-menționată,

a respins ca neîntemeiată cererea formulată.

Prin decizia nr. 374A

din 28 mai 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat

apelul reclamantei.

S-a reținut în esență

că, dispozițiile legale evocate de reclamantă trebuie interpretate în lumina dispozițiilor

comunitare care consacră libertatea de circulație a persoanelor și dreptul de stabilire

al acestora, respectiv art. 39-42 și art. 43-48 din Tratatul CE (legislație comunitară

primară) și Directiva nr. 2004/38/CE a Parlamentului European și Consiliului Uniunii

Europene (legislație comunitară secundară), directivă ce a fost transpusă în dreptul

intern românesc prin O.U.G. nr. 102/2005, aprobată cu modificări prin Legea nr.

260/2005.

Având în vedere disp.

art. 20 din Constituție, urmează ca dispozițiile legii interne contrare să fie înlăturate

de la aplicare, iar dreptul comunitar să primească aplicare directă (conform principiilor

stabilite prin hotărârile Curții de Justiție a Comunității Europene Flaminio Costa

v. Enel și Amministrazionne della Finanze dello Stato c. Simmenthal).

Legislația comunitară

arătată mai sus prevede restricții ale libertății de circulație doar pentru două

situații, strict delimitate și constituind excepții de la regula libertății, respectiv:

1 - angajările în serviciul public/exercitarea unor activități care, într-un anume

stat membru, sunt legate de exercitarea, chiar ocazional, a autorității publice

(restricție prevăzută de legislația primară, cu referire la libertatea de circulație

a lucrătorilor) și 2 - motive de ordine publică, siguranța publică și sănătate publică

(restricție prevăzută și de legislația secundară - art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE).

În cauză, solicitarea

restrângerii dreptului la libera circulație este argumentată pe faptul că intimatul

pârât a fost expulzat din Italia în baza decretului Chesturii Provinciei Chieti,

în care s-a reținut comiterea unor infracțiuni de furt, fără însă ca acesta să fi

fost judecat și cu atât mai mult eventual condamnat de autoritățile italiene pentru

faptele de care este acuzat.

Deși în apel s-a susținut

că intimatul-pârât a fost condamnat de către autoritățile italiene pentru săvârșirea

infracțiunii de substituire de persoană, furt sub forma agravată și declarații false,

la dosarul cauzei nu au fost depuse de către apelanta-reclamantă hotărârile de condamnare

în acest sens.

În raport cu motivul invocat,

date fiind circumstanțele speței și probele administrate în cauză, în mod corect

a apreciat prima instanță că limitarea solicitată nu ar putea fi justificată pe

motiv de ordine și siguranță publică, motivele limitării neîncadrându-se în sfera

de aplicare a primei excepții prevăzută ca restricție a libertății de circulație

și nici în ultima teză a celei de a doua excepții (sănătatea publică).

Astfel, având în vedere

că nu exista o hotărâre de condamnare a intimatului-pârât pentru faptele despre

care se susține ca le-a săvârșit, acesta se bucură de prezumția de nevinovăție,

iar măsura expulzării prin ea însăși nu poate determina concluzia în sensul că,

în speță, conduita pârâtului ar reprezenta o amenințare reală, prezentă și suficient

de gravă la adresa unui interes fundamental al societății, astfel încât să justifice

luarea măsurii restrângerii libertății de circulație, această interpretare fiind

în acord cu prevederile comunitare enunțate mai sus.

Împotriva sus-menționatei

hotărâri a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, sens în

care a susținut că, în mod eronat și cu încălcarea dispozițiilor art. 38 lit. d)

din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în

străinătate și cu neularea în considerare a dispozițiilor obiectivului nr. 2

lit. d) din H.G. nr. 1347/2007, instanța de apel a păstrat hotărârea primei instanțe.

Au învederat că din documentele

depuse în probațiune a rezultat că pârâtul a fost îndepărtat de pe teritoriul Italiei

la data de 13 noiembrie 2009, conform decretului Chesturii Provinciei Chieti pentru

săvârșirea unor fapte grave (substituire de persoane, furt sub formă agravantă și

fals în declarații) de natură a constitui o amenințare reală la adresa securității

Statului Italian.

Invocând dispozițiile

art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, ca și a celor cuprinse în art. 28 din corpul

aceluiași act normativ, reclamanta a susținut temeinicia pretențiilor sale și, prin

consecință nelegalitatea dispozițiunilor instanțelor, date cu încălcarea normelor

legale evocate.

Recursul nu este fondat.

Prin Legea nr. 248/2005

a fost reglementat regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate.

Potrivit art. 38 din această

lege, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor

români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult trei ani, numai în condițiile

și pentru următoarele categorii de persoane:

a) cu privire la persoana

a cărei prezență pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfășoară

sau ar urma să o desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după

caz, relațiilor bilaterale dintre România și acel stat.

Rezultă, din dispoziția

legal enunțată, că instanța poate dispune restrângerea exercitării dreptului la

libera circulație numai în condițiile și cu privire la persoanele expres menționate,

în funcție de împrejurările de fapt ale fiecărei pricini.

Aplicarea prevederilor

art. 38 din Legea nr. 248/2005 trebuie făcută, însă, în corelare cu dispozițiile

art. 2 pct. 2 din Protocolul nr. 4 al C.A.D.O.L.F. și cu cele din Directiva CE

nr. 38/2004 deoarece, în raport de prevederile art. 20 din Constituția României,

interpretarea și aplicarea drepturilor și libertăților cetățenești se fac în concordanță

cu prevederile pactelor și tratatelor internaționale la care România este parte,

reglementările internaționale din domeniul drepturilor omului, cuprinse în pactele

și tratatele ratificate de România, având prioritate față de reglementările interne

în cazul în care între ele există neconcordanțe.

Potrivit art. 2 alin.

(2) și (3) din Protocolul nr. 4 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice

persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv pe a sa, exercitarea acestor

drepturi neputând face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de

lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea

națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale,

protecția sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și libertăților

altora.

Potrivit art. 27 din Directiva

CE nr. 38/2004, cetățenilor Uniunii Europene sau membrilor lor de familie li se

poate restricționa dreptul la liberă circulație și de rezidență pe teritoriul unui

alt stat membru al Uniunii pentru motive de ordine publică, securitate publică sau

sănătate publică, iar măsurile care afectează libera circulație și rezidența trebuie

să se bazeze pe conduita proprie a persoanei în cauză.

Normele internaționale

menționate prevăd, deci, în mod expres și limitativ situațiile în care se poate

restrânge libertatea de circulație a persoanelor, afectarea ordinii publice, a siguranței

publice sau a sănătății publice, apreciate în funcție de conduita proprie a persoanei

în cauză.

Aceasta înseamnă că măsura

de returnare a unui cetățean român dispusă de autoritățile unui stat membru al Uniunii

nu este suficientă prin ea însăși pentru ca instanța română să interzică dreptul

de circulație al cetățeanului său pe teritoriul statului din care a fost returnat,

necesitatea restrângerii dreptului la libera circulație urmând a se aprecia de către

instanța națională prin raportare la ordinea juridică în vigoare la momentul aplicării

unei eventuale astfel de măsuri, ordine care impune în mod obligatoriu aprecierea

situației concrete a cetățeanului în cauză.

Or, în speță, nu a fost

administrată de către recurenta-reclamantă nici o dovadă în sensul unei conduite

a pârâtului care să se constituie într-o amenințare reală, prezentă și suficient

de gravă la adresa unui interes fundamental al societății, de natură a aduce atingere

ordinii publice, securității publice ori sănătății publice a statului din care a

fost returnat.

Simpla susținere a demersului

său pe dispozițiile actului de returnare și în lipsa unei/unor hotărâri de condamnare

care să concretizeze pericolul pe care, eventual pârâtul l-ar constitui pentru valorile

nesocotite de normele comunitare evocate, nu se poate constitui într-un demers legal,

plauzibil în justificarea măsurii restrictive solicitate a fi aplicată intimatului.

Ca urmare, față de cele

ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecății

va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor

de Date din Ministerul Administrației și Internelor împotriva deciziei nr. 374A

din 28 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 martie 2011.