ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2675/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 07 decembrie 2009, reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor, din Ministerul Administrației și Internelor, a solicitat, în baza dispozițiilor obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetățenilor români aflați în Italia, ca urmare a situației create prin adoptarea de către Statul Italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, coroborate cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, cu modificările și completările ulterioare, restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în Italia a pârâtului Z.M.

În motivarea cererii, s-a arătat că pârâtul a fost expulzat din Italia, la data de 13 noiembrie 2009, în baza decretului Chesturii Provinciei Chieti, din cauza comportamentului de care a dat dovadă pe perioada șederii în Italia. Prin sentința civilă nr. 202 din 17 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că, potrivit art. 38 din Legea nr. 248/2005, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui Acord de readmisie încheiat între România și acel stat.

Prin hotărârea din 10 iulie, pronunțată de Curtea de Justiție a Comunității Europene în cauza C-33/07, obligatorie pentru instanțele românești, s-a precizat că dreptul la libera circulație include atât dreptul cetățenilor Uniunii de a intra într-un alt stat membru decât cel de origine, cât și dreptul de a-l părăsi: „ libertățile fundamentale garantate prin Tratatul CE ar fi golite de substanță dacă statul membru de origine ar putea, fără o justificare valabilă, să interzică propriilor resortisanți să părăsească teritoriul statului în cauză pentru a intra pe teritoriul unui alt stat membru" (parag. 18). Cu toate acestea, acest drept nu este unul necondiționat, ci poate fi supus limitărilor și condițiilor prevăzute prin tratat, precum și prin dispozițiile adoptate pentru punerea sa în aplicare (parag.

21). Astfel, Directiva nr. 2004/38 permite statelor membre să restrângă libertatea de circulație în special pentru motive de ordine publică sau de siguranță publică. În acest context, noțiunea de ordine publică presupune pe lângă tulburarea ordinii sociale pe care o reprezintă orice încălcare a legii, existența unei amenințări reale, prezente și suficient de grave la adresa unui interes fundamental al societății (parag. 23). Este o definiție stabilită prin jurisprudența comunitară (Rutili, Bouchereau, Orfanopoulos). În plus, măsurile luate trebuie să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză, neputând fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de cazul respectiv sau care sunt legate de considerații de prevenție generală (parag.

24). De asemenea, s-a mai reținut că împrejurarea că față de un cetățean al Uniunii Europene s-a dispus măsura expulzării de pe teritoriul unui alt stat membru unde ședea în mod ilegal, nu reprezintă un motiv susceptibil să justifice restrângerea libertății de circulație de către statul de origine „ decât în măsura în care conduita acestuia reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății" (parag. 26). În consecință, acesta nu respectă standardele impuse de dreptul comunitar. Totodată, s-a stabilit că revine instanței interne sarcină de a efectua toate constatările necesare cu privire la motivarea restrângerii dreptului la libera circulație al pârâtului.

În acest sens, tribunalul a constatat că reclamantul își motivează solicitarea restrângerii dreptului la liberă circulație pe faptul că pârâtul a fost expulzat ca urmare a ordinului de expulzare emis de către Chesturii Provinciei Chieti în care s-a reținut comiterea unor infracțiuni de furt, dar după cum rezultă din respectivul ordin pârâtul nu a fost condamnat, organele de poliție și ale Prefecturii asumându-și competențe de stabilire a vinovăției și posibilului pericol pentru ordinea publică.

Or, în condițiile în care autoritățile italiene au preferat expulzarea și nu judecarea pentru faptele de care era acuzat, Tribunalul a constatat că, datorită prezumției de nevinovăție de care se bucură orice persoană, respectivele fapte, reținute în ordinul în discuție, nu pot fi avute în vedere cu ocazia verificării în ce măsură comportamentul pârâtului este de natură a produce și pentru viitor o atingere ordinii publice care să reprezinte o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății. În aceste condiții, Tribunalul, făcând aplicarea hotărârii Curții de Justiție a Comunității Europene mai sus-menționată, a respins ca neîntemeiată cererea formulată.

Prin decizia nr. 374A din 28 mai 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul reclamantei. S-a reținut în esență că, dispozițiile legale evocate de reclamantă trebuie interpretate în lumina dispozițiilor comunitare care consacră libertatea de circulație a persoanelor și dreptul de stabilire al acestora, respectiv art. 39-42 și art. 43-48 din Tratatul CE (legislație comunitară primară) și Directiva nr. 2004/38/CE a Parlamentului European și Consiliului Uniunii Europene (legislație comunitară secundară), directivă ce a fost transpusă în dreptul intern românesc prin O.U.G. nr. 102/2005, aprobată cu modificări prin Legea nr. 260/2005. Având în vedere disp.

art. 20 din Constituție, urmează ca dispozițiile legii interne contrare să fie înlăturate de la aplicare, iar dreptul comunitar să primească aplicare directă (conform principiilor stabilite prin hotărârile Curții de Justiție a Comunității Europene Flaminio Costa v. Enel și Amministrazionne della Finanze dello Stato c. Simmenthal). Legislația comunitară arătată mai sus prevede restricții ale libertății de circulație doar pentru două situații, strict delimitate și constituind excepții de la regula libertății, respectiv: 1 - angajările în serviciul public/exercitarea unor activități care, într-un anume stat membru, sunt legate de exercitarea, chiar ocazional, a autorității publice (restricție prevăzută de legislația primară, cu referire la libertatea de circulație a lucrătorilor) și 2 - motive de ordine publică, siguranța publică și sănătate publică (restricție prevăzută și de legislația secundară - art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE).

În cauză, solicitarea restrângerii dreptului la libera circulație este argumentată pe faptul că intimatul pârât a fost expulzat din Italia în baza decretului Chesturii Provinciei Chieti, în care s-a reținut comiterea unor infracțiuni de furt, fără însă ca acesta să fi fost judecat și cu atât mai mult eventual condamnat de autoritățile italiene pentru faptele de care este acuzat. Deși în apel s-a susținut că intimatul-pârât a fost condamnat de către autoritățile italiene pentru săvârșirea infracțiunii de substituire de persoană, furt sub forma agravată și declarații false, la dosarul cauzei nu au fost depuse de către apelanta-reclamantă hotărârile de condamnare în acest sens.

În raport cu motivul invocat, date fiind circumstanțele speței și probele administrate în cauză, în mod corect a apreciat prima instanță că limitarea solicitată nu ar putea fi justificată pe motiv de ordine și siguranță publică, motivele limitării neîncadrându-se în sfera de aplicare a primei excepții prevăzută ca restricție a libertății de circulație și nici în ultima teză a celei de a doua excepții (sănătatea publică).

Astfel, având în vedere că nu exista o hotărâre de condamnare a intimatului-pârât pentru faptele despre care se susține ca le-a săvârșit, acesta se bucură de prezumția de nevinovăție, iar măsura expulzării prin ea însăși nu poate determina concluzia în sensul că, în speță, conduita pârâtului ar reprezenta o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății, astfel încât să justifice luarea măsurii restrângerii libertății de circulație, această interpretare fiind în acord cu prevederile comunitare enunțate mai sus. Împotriva sus-menționatei hotărâri a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care a susținut că, în mod eronat și cu încălcarea dispozițiilor art. 38 lit. d) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate și cu neularea în considerare a dispozițiilor obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G.

nr. 1347/2007, instanța de apel a păstrat hotărârea primei instanțe. Au învederat că din documentele depuse în probațiune a rezultat că pârâtul a fost îndepărtat de pe teritoriul Italiei la data de 13 noiembrie 2009, conform decretului Chesturii Provinciei Chieti pentru săvârșirea unor fapte grave (substituire de persoane, furt sub formă agravantă și fals în declarații) de natură a constitui o amenințare reală la adresa securității Statului Italian. Invocând dispozițiile art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, ca și a celor cuprinse în art. 28 din corpul aceluiași act normativ, reclamanta a susținut temeinicia pretențiilor sale și, prin consecință nelegalitatea dispozițiunilor instanțelor, date cu încălcarea normelor legale evocate.

Recursul nu este fondat. Prin Legea nr. 248/2005 a fost reglementat regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate. Potrivit art. 38 din această lege, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult trei ani, numai în condițiile și pentru următoarele categorii de persoane: a) cu privire la persoana a cărei prezență pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfășoară sau ar urma să o desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relațiilor bilaterale dintre România și acel stat. Rezultă, din dispoziția legal enunțată, că instanța poate dispune restrângerea exercitării dreptului la libera circulație numai în condițiile și cu privire la persoanele expres menționate, în funcție de împrejurările de fapt ale fiecărei pricini.

Aplicarea prevederilor art. 38 din Legea nr. 248/2005 trebuie făcută, însă, în corelare cu dispozițiile art. 2 pct. 2 din Protocolul nr. 4 al C.A.D.O.L.F. și cu cele din Directiva CE nr. 38/2004 deoarece, în raport de prevederile art. 20 din Constituția României, interpretarea și aplicarea drepturilor și libertăților cetățenești se fac în concordanță cu prevederile pactelor și tratatelor internaționale la care România este parte, reglementările internaționale din domeniul drepturilor omului, cuprinse în pactele și tratatele ratificate de România, având prioritate față de reglementările interne în cazul în care între ele există neconcordanțe.

Potrivit art. 2 alin. (2) și (3) din Protocolul nr. 4 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv pe a sa, exercitarea acestor drepturi neputând face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora. Potrivit art. 27 din Directiva CE nr. 38/2004, cetățenilor Uniunii Europene sau membrilor lor de familie li se poate restricționa dreptul la liberă circulație și de rezidență pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică, iar măsurile care afectează libera circulație și rezidența trebuie să se bazeze pe conduita proprie a persoanei în cauză.

Normele internaționale menționate prevăd, deci, în mod expres și limitativ situațiile în care se poate restrânge libertatea de circulație a persoanelor, afectarea ordinii publice, a siguranței publice sau a sănătății publice, apreciate în funcție de conduita proprie a persoanei în cauză. Aceasta înseamnă că măsura de returnare a unui cetățean român dispusă de autoritățile unui stat membru al Uniunii nu este suficientă prin ea însăși pentru ca instanța română să interzică dreptul de circulație al cetățeanului său pe teritoriul statului din care a fost returnat, necesitatea restrângerii dreptului la libera circulație urmând a se aprecia de către instanța națională prin raportare la ordinea juridică în vigoare la momentul aplicării unei eventuale astfel de măsuri, ordine care impune în mod obligatoriu aprecierea situației concrete a cetățeanului în cauză.

Or, în speță, nu a fost administrată de către recurenta-reclamantă nici o dovadă în sensul unei conduite a pârâtului care să se constituie într-o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății, de natură a aduce atingere ordinii publice, securității publice ori sănătății publice a statului din care a fost returnat. Simpla susținere a demersului său pe dispozițiile actului de returnare și în lipsa unei/unor hotărâri de condamnare care să concretizeze pericolul pe care, eventual pârâtul l-ar constitui pentru valorile nesocotite de normele comunitare evocate, nu se poate constitui într-un demers legal, plauzibil în justificarea măsurii restrictive solicitate a fi aplicată intimatului.

Ca urmare, față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecății va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din Ministerul Administrației și Internelor împotriva deciziei nr. 374A din 28 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 martie 2011.